ÎCCJ, decizie (scj.ro #136836)

Perimarea. Excepție

peremptorie

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe

Index alfabetic: acțiune în rectificare carte funciară

- exceptia perimarii

C. proc. civ. din 1865, art. 248 alin. (1)

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an”.

Perimarea reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței în judecată.

Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție. Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, ce nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea sa o facă, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

Sectia a II-a civilă, Decizia nr. 1889 din 10 noiembrie 2016

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 18.11.1998 sub dosar nr. x/1998, astfel cum a fost completată, reclamanții A., B., C., în calitate de succesori ai defunctului D. (proprietar tabular), și A., E. și F., în calitate de succesori ai defunctului G. (proprietar tabular) au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român – Mun. X, prin primar, SC H. SA și SC I. SA: să se constate nulitatea absolută parțială a încheierilor de întabulare nr. 3589/1975 și 667/1979 cu privire la trecerea în proprietatea statului a terenurilor cu nr. top. 4161/2/2, 4162/2, 4163/2/2, 4164/2/2, 4161/2/3, 4162/3, 4161/2/1/2, 4162/1/2, 4163/2/2/1/2, ulterior comasate sub nr. top. 4162/3;  să se dispună dezmembrarea nr. top. 4162/3, prin dezlipirea imobilelor cu nr. top. menționate, expropriate ilegal și crearea unui nou corp funciar; să se constate nulitatea absolută parțială a încheierii de întabulare nr. 3333/1995 și să se dispună restabilirea situației anterioare de CF, în sensul întabulării dreptului de proprietate în favoarea foștilor proprietari.

Prin sentința civilă nr. 178/2001,Tribunalul Sibiu a respins acțiunea, reținând, în esență, că scopul exproprierii a fost atins și că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, aducându-i critici de nelegalitate și netemeinicie.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub dosar nr. x/2001 (nr. dos. nou x/57/2001).

Prin decizia civilă nr. 261/2016 din 25 februarie 2016, Curtea de Apel Alba-Iulia, Secția I civilă a constatat perimată judecarea apelului declarat de reclamanții A., B, C., D., E., împotriva sentinței civile nr. 178/2001 pronunțată de Tribunalul Sibiu, Secția I civilă.

Pentru a pronunța această decizie, în considerarea dispozițiilor art. 250 alin. 1 C. proc. civ.,  art. 248 alin. 1 C. proc. civ. cu raportare la art. 252-253 C. proc. civ.,Curtea a reținut, în esență, următoarele:

La termenul din 27.02.2002 instanța de apel a dispus suspendarea soluționării cauzei în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, până la soluționarea notificării formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca obiect imobilele din litigiu și că, în cauză, intimata SC H. SA a formulat mai multe cereri de repunere pe rol.

De asemenea, s-a constatat că, prin încheierea din 04.09.2008, instanța de apel a respins cererea de repunere pe rol, reținând că, deși reclamanții sunt în posesia unei hotărâri irevocabile (decizia civilă nr. 4870/2007 a Înaltei Curți de Casați și Justiție), notificarea reclamanților nu a fost soluționată, instanțele de judecată obligând unitățile deținătoare să răspundă notificării. Această hotărâre a fost menținută prin decizia civilă nr. 3042/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a respins recursul pârâtei SC I. SA împotriva încheierii din 04.09.2008, reținând că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată, astfel că subzistă motivul suspendării.

În continuare, s-a constatat că, prin încheierea din 24.05.2012, Curtea de Apel Alba Iulia a respins din nou cererea de repunere pe rol a cauzei, reținând că pârâta SC I. SA  nu  a emis decizie prin care să soluționeze notificarea reclamanților și a menținut suspendarea până la definitivarea procedurii în temeiul Legii nr. 10/2001 și emiterea dispoziției de către SC I. SA Sibiu.

Conform adresei nr. 4187/18.12.2015, emisă de SC I. SA, prin administrator judiciar J., pârâta SC I. SA a emis la 12.06.2012 decizia înregistrată sub nr. 223, prin care a respins cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu și a propus acordarea de despăgubiri prin echivalent.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 28.01.2016, în vederea analizării excepției perimării.

În anul 2002, reclamanții A. și E., succesori ai defuncților D. și G., au solicitat, conform Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a suprafeței de 18438 mp din Sibiu, iar judecarea apelului în litigiul de față a fost suspendată până la soluționarea notificării reclamanților în baza Legii nr. 10/200l.

Prin decizia civilă nr. 77/2007 a Curții de Apel Alba Iulia, dată în dosar nr.  x/85/2005, au fost obligați Primarul Municipiului X, SC H. SA și SC I. SRL să răspundă notificărilor făcute de A. și E. , decizie care a fost menținută în recurs, prin decizia civilă nr. 4870/14.06.2007.

Pârâta SC H. SA s-a conformat deciziei civile nr. 77/A/2007 a Curții de Apel Alba Iulia și a emis decizia nr. 1/2009 prin care a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr.1214/2011, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/85/2008, instanța a obligat-o din nou pe pârâta SC I. SRL să emită dispoziție conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul cu nr. top. 4162/3/1, teren de construcții de 6.430 mp din CF 43000 cu propunere de acordare de despăgubiri bănești conform Legii nr. 247/2005, sentință care a rămas irevocabilă prin decizia nr. 116/08.03.2012 a Curții de Apel Alba Iulia.

Față de soluțiile pronunțate în dosarele nr. x/2006 și x/85/2008, pârâta SC I. SA a emis decizia nr. 223, la data de 12.06.2012.

În speță, a reținut instanța de apel, termenul de perimare a fost suspendat până la data de 12.06.2012, când pârâta SC I. SA a emis decizia de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, iar, după această dată, a început să curgă termenul de perimare.

Totodată, s-a reținut că, în cauză, apelul este suspendat de peste 1 an de zile, iar părțile nu au efectuat niciun act de procedură care să întrerupă perimarea, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 248 C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile nr. 261/2016 din 25 februarie 2016, Curtea de Apel Alba-Iulia, Secția I civilă, au declarat recurs reclamanții B., D., A. și C.

În motivarea cererii de recurs, reclamanții au arătat, în esență, că prin hotărârea recurată instanța a constatat perimarea judecării apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 178/2001 a Tribunalului Sibiu, care a fost suspendat de mai multe ori pentru ca pârâtele SC H., SC I. și Primăria X să răspundă la notificările formulate de apelanți în baza Legii nr. 10/200l.

Au susținut recurenții-reclamanți că ultima repunere pe rol cauzei s-a realizat la 24.05.2012 când, prin încheierea din aceeași dată, s-a dispus suspendarea judecării apelului conform art.244 C.proc. civ. până la data oferirii răspunsului la notificarea nr. 178/2002, de către SC I.

SC I. nu a răspuns notificării nr. 178/2002, au susținut recurenții, în ciuda solicitărilor făcute de reclamanți și chiar dacă aceasta a fost obligată în acest sens atât prin decizia civila nr. 77/A/2007 a Curții de Apel Alba, cât și prin sentința civilă nr. 1214/2011 a Tribunalului Sibiu, rămasă definitivă prin Decizia 116/2012 a Curții de Apel Alba Iulia.

Recurenții-reclamanți au arătat că au stăruit în obținerea răspunsului la notificare de către SC I., atât prin solicitarea către instanță a obligării acesteia la emiterea deciziei/dispoziției referitoare la notificare, cât și prin înscrisurile trimise acestei societăți prin executorii judecătorești (depuse la dosar), situație în raport cu care autorii căii de atac au susținut că nu au nici o vină pentru rămânerea în nelucrare a dosarului, suspendat în baza art.244 C. proc. civ.

Au mai arătat recurenții-reclamanți că, întrucât SC I. nu a emis și comunicat o decizie, pe care să o atace în instanță, nu au putut obține până în prezent o hotărâre irevocabilă, suspendarea dăinuind până în momentul obținerii unei astfel de hotărâri.

Cât timp judecata unei cauze este suspendată potrivit art. 244 C.proc.civ. pentru motivul că dezlegarea pricinii, depinde în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul altei judecăți, termenul de perimare nu curge, au subliniat recurenții-reclamanți.

Totodată, au susținut că nu sunt îndeplinite condițiile perimării de drept (art.248 C.proc.civ.), în sensul că apelanții nu se fac vinovați de faptul că SC I. nu a comunicat răspunsul la notificare, deși s-a stăruit in obținerea acestuia, cursul perimării fiind suspendat conform art.250 C.proc.civ. cât timp dăinuiește suspendarea judecării cauzei, pronunțată de instanță în temeiul art. 244 C.proc.civ.

Recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată este netemeinică pentru că la pronunțarea acesteia nu s-au avut în vedere înscrisurile depuse de apelanți prin care au dovedit că s-a insistat în obținerea unui răspuns din partea SC I., fiind și nelegală pentru că a fost dată cu încălcarea prevederilor art.244, 248, 250 C.proc.civ.

Pentru aceste motive, au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei  recurate în sensul respingerii perimării judecării apelului și menținerii dispoziției referitoare la repunerea pe rol în vederea continuării judecării apelului.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 253 alin. (2), art.304 pct.7 și art. 304 pct.9, art.244, art. 248 și art. 250 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de reclamanții B.,

D.,

A.

și C.,

Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat și l-a respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art.304 pct.7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art.261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. pe care recurenții nu le-au citat și nici nu au argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat, nicio ipoteză a acestui motiv nedesprinzându-se din argumentele recursului.

Exprimarea clară a raționamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice și evidențierea logicii interne care a condus la adoptarea soluției constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicțional și care îi conferă forța de convingere, constituind, totodată, o garanție împotriva arbitrariului.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină și nu există contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate și considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

Potrivit art.304 pct.9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva motivului de recurs indicat, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor prevederilor art.244, art. 248 și art. 250 C. proc. civ.

Raportat la situația de fapt reținută de către instanța de judecată privind cursul judecății în apel, se constată că în cauză s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 și art. 248-253 C. proc. civ.

Suspendarea reprezintă un incident procedural survenit în cursul judecății și are ca efect sistarea temporară a procedurii de judecată ca urmare a apariției unor împrejurări voite de părți sau independente de voința lor.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an”.

Perimarea reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților, dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni, însă, perimarea este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, ce nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea sa o facă, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței. Astfel, instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și, analizând cu rigurozitate condițiile suspendării din perspectiva intervenirii perimării, a statuat în mod corect că termenul de perimare a fost suspendat până la data de 12.06.2012, când pârâta SC I. SA a emis decizia de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu și că, după această dată, a început să curgă termenul de perimare.

Astfel, Înalta Curte constată că suspendarea judecății a produs efecte până când  pârâta SC I. SA a emis decizia nr. 223 din 12.06.2012 de soluționare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilele în litigiu și că, de la acest moment, suspendarea a încetat, iar termenul de perimare și-a reluat cursul său firesc, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 244 C.proc.civ. în referire la art. 248 și art. 250 C.proc.civ.

Părțile implicate în judecarea procesului aveau obligația, în termenul de un an prevăzut de art. 248 alin.(1) C.proc.civ., de a încunoștința instanța despre soluționarea notificării cu privire la imobilul în litigiu.

În speță, însă, de la data dispariției cauzei de suspendare, respectiv 12.06.2012 și până la data repunerii pe rol, nici una din părți nu a întrerupt cursul suspendării, învederând instanței faptul că motivele pentru care s-a dispus suspendarea nu mai subzistă, astfel că apelul a fost lăsat, din culpa părții, în nelucrare mai mult de un an de la încetarea cauzei de suspendare.

Având în vedere atitudinea procesuală a reclamanților, care după soluționarea notificării cu privire la imobilul în litigiu, ce a determinat suspendarea judecății, nu au formulat cerere de repunere pe rol, în mod legal și fondat a reținut instanța că în cauză a operat sancțiunea perimării.

Susținerea recurenților-reclamanți în sensul că decizia recurată este netemeinică pentru că la pronunțarea acesteia nu s-au avut în vedere înscrisurile depuse de apelanți prin care au dovedit că s-a insistat în obținerea unui răspuns din partea SC I. nu poate fi primită. Și aceasta întrucât, în analiza excepției de perimare, instanța de apel a avut în vedere acele înscrisuri considerate esențiale prin raportare la măsura suspendării, or înscrisurile despre care aceștia au făcut vorbire nu aveau relevanță din această perspectivă.

În esență, obiectul cauzei de față a constat într-o acțiune în rectificare carte funciară, promovată de pretinșii proprietari tabulari ai unui teren. Acțiunea a fost promovată în anul 1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, pe calea dreptului comun.

La data intrării în vigoare a legii susarătate, cauza de față se afla în faza judecății în apel. Recurenții, prevalându-se de prevederile Legii nr.10/2001 (art.46 alin.1), au solicitat suspendarea soluționării cauzei pentru a urma procedura de restituire a imobilului, prevăzută de legea specială. Contrar celor susținute de recurente, cauza a fost suspendată la data de 27 februarie 2002 și nu a mai fost repusă pe rol, toate încheierile pronunțate ulterior de către instanța de apel fiind de respingere a cererilor formulate, în acest sens, de către intimata SC I. SA.

În acest context, respectiv stabilind care a fost momentul până la care cauza ce a determinat suspendarea a subzistat, după această dată intervenind culpa părții în lăsarea cauzei în nelucrare și prezumția de desistare a acesteia, instanța de apel a făcut o corectă apreciere a conținutului demersurilor administrative și judiciare făcute de apelante, ce ar fi putut avea o înrâurire asupra cauzei de față. Concret, față de raportul juridic dedus judecății, relevanță prezintă doar finalizarea acelor demersuri judiciare ce au avut ca scop anularea titlurilor de proprietate ale pârâților (în baza cărora s-au pronunțat încheierile de intabulare contestate în cauză), precum și cele vizând restituirea în natură a imobilului. Or, din acest punct de vedere, este de necontestat că recurentele din prezenta cauză au demarat mai multe litigii judiciare cu intimatele ce figurează în cauza de față finalizate prin pronunțarea unor hotărâri irevocabile, în dosarele nr. x/85/2005 al Curții de Apel Alba Iulia, nr. x/85/2008 al Tribunalului Sibiu, nr. x/2006 al Tribunalului Sibiu.

Prin urmare, recurentele urmare soluționării litigiilor susarătate, pot continua procedura reglementată de Legea nr.10/2001 pentru obținerea despăgubirilor prevăzute de Legea nr.247/2005 demersurile fără relevanță în raport cu prezenta cauză.

Înalta Curte, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. 1 C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul.