ÎCCJ, decizie (scj.ro #132476)

Braconaj. Vânătoare practicată de persoane care nu posedă permis de vânătoare

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Braconaj

Indice alfabetic:

Drept penal

-

braconaj

Legea nr. 407/2006,

art. 42 alin. (1) lit. a)

În dispozițiile art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006 este incriminată, ca braconaj, vânătoarea practicată de persoane care nu posedă permis de vânătoare, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, iar în dispozițiile art. 1 din aceeași lege este definită vânătoarea, ca acțiune de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate având ca scop capturarea ori uciderea exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 ale legii, aflate în stare de liberate.

În consecință, existența infracțiunii de braconaj prevăzută în art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006 nu este condiționată de capturarea sau uciderea unui exemplar din speciile prevăzute în anexele legii, pentru consumarea infracțiunii fiind suficientă săvârșirea de către o persoană care nu posedă permis de vânătoare a unei acțiuni de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau a altei activități având ca scop capturarea ori uciderea, indiferent dacă scopul constând în capturarea sau uciderea unui exemplar din speciile prevăzute în anexele legii a fost sau nu a fost realizat.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 458/RC din 1 noiembrie 2016

Prin sentința penală nr. 302/PI din 7 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Timiș, cu privire la inculpatul A., s-au hotărât, între altele, următoarele:

În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la contrabandă.

În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la tâlhărie.

În baza art. 342 alin. (1) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, în formă agravată.

În baza art. 342 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor.

În baza art. 42 alin. (1) lit. a) și alin. (2) lit. c) din Legea nr. 407/2006, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de braconaj.

S-a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 45 C. pen.

Prin decizia nr. 294/A din 10 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat, între alții, de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 302/PI din 7 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Timiș.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Timișoara împotriva aceleiași sentințe, a desființat sentința penală apelată și, rejudecând, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, a dispus prelevarea de probe biologice, între alții, de la inculpatul A.

A menținut celelalte prevederi ale sentinței penale apelate.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând, în principal, cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Prin încheierea nr. 380/RC din 4 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 294/A din 10 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara, Secția penală.

Examinând, pe fond, recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată, între altele, următoarele:

Analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate conduce la modificarea situației de fapt reținută de către instanța de apel și nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Această limitare a recursului în casație doar la anumite probleme de drept nu îngrădește accesul la justiție prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 din Convenție), atâta timp cât inculpatului i s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia și-a putut susține apărările. Instanța europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant; ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăși existența ei (Vilvarajah și alții c. Regatului Unit).

Se constată că inculpatul A. și-a întemeiat recursul în casație, în principal, pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că inculpatul A., prin motivele de casare invocate, susține, între altele, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de complicitate la tâlhărie, prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a) și e) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. și de complicitate la contrabandă, prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Cu privire la infracțiunea de braconaj, prevăzută în art. 42 alin. (1) lit. a) și alin. (2) lit. c) din Legea nr. 407/2006, cu aplicarea art. 5 C. pen., apreciază că aceasta nu era prevăzută de legea penală la data la care s-a reținut săvârșirea acesteia și nici la data la care a fost sesizată instanța prin rechizitoriu.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată, raportat la dispozițiile art. 233 C. pen., că infracțiunea de tâlhărie constă în „furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.”

Tâlhăria este calificată, conform art. 234 alin. (1) lit. a) și e) C. pen., reținute în sarcina recurentului-inculpat, când este săvârșită în următoarele împrejurări:

„a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;

c) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport.”

Recurentul-inculpat A. susține că infracțiunea de complicitate la tâlhărie, reținută în sarcina sa, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare. În esență, apreciază că acțiunea reținută ca și element material al infracțiunii de tâlhărie este un cvasidelict civil, ce nu poate avea conotații penale, în sensul că nu este îndeplinită una dintre condițiile elementului material al infracțiunii complexe de tâlhărie, anume acela de luare a unui bun din detenția sau posesia altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de și-l însuși pe nedrept, față de împrejurarea că martorul B. a introdus în mod voluntar țigările în autoturismul proprietatea inculpatului C.

De asemenea, a contestat aplicabilitatea art. 234 C. pen., respectiv forma agravată de săvârșire a faptei într-un mijloc de transport, față de împrejurarea că autoturismul în care s-a reținut săvârșirea faptei nu era destinat transportului în comun.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cazul infracțiunii de tâlhărie elementul material este constituit din două acțiuni conjugate: acțiunea de furt (acțiunea principală) și acțiunea de violență, de amenințare sau de folosire a altor constrângeri (acțiunea adiacentă).

Prin urmare, acțiunea principală constă, ca și la furt, în luarea bunului mobil din posesia victimei, fără consimțământul acesteia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept.

Conform art. 916 C. civ., „posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un proprietar.”

Potrivit art. 917 alin. (1) C. civ., „posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane.”

Astfel, pentru ca stăpânirea unui bun să fie calificată drept posesie, trebuie să fie întrunite cumulativ două elemente: unul material, care presupune un contact direct cu lucrul și unul psihologic, care constă în voința celui care stăpânește bunul de a se comporta cu privire la acesta ca un adevărat proprietar.

Exercitarea elementului material al posesiei nu este însă echivalentă cu un contact permanent și nemijlocit cu bunul posedat, astfel încât simpla depozitare a bunului într-un loc cunoscut de posesor nu poate conduce la pierderea posesiei.

De altfel, conform art. 921 C. civ., posesia încetează prin: transformarea sa în detenție precară, înstrăinarea bunului, abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declarației de renunțare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil, pieirea bunului, trecerea bunului în proprietate publică, înscrierea dreptului de proprietate al comunei, orașului sau municipiului, după caz, conform art. 889 alin. (2) și deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.

Prin urmare, introducerea voluntară de către martorul B. a mai multor baxuri de țigări în portbagajul autoturismului, proprietatea inculpatului C., pentru a verifica calitatea acestora înaintea perfectării unui contract de vânzare-cumpărare, chiar dacă aceștia s-au înțeles asupra prețului, nu echivalează cu pierderea posesiei asupra țigărilor a martorului B., față de împrejurarea că, în cauză, nu a intervenit o înstrăinare a acestor bunuri.

Nici dobândirea dreptului de proprietate asupra țigărilor de către inculpatul C. prin prescripția achizitivă instantanee nu poate fi reținută în cauză. Recurentul-inculpat confundă prezumția de proprietate, prevăzută în art. 935 C. civ., cu dobândirea unui bun mobil prin posesia de bună-credință (art. 937 C. civ.), ceea ce presupune încheierea unui act translativ de proprietate oneros cu un neproprietar. Or, pentru a opera transferul posesiei țigărilor era necesar, cum corect au reținut instanțele de fond, ca între cei doi să se perfecteze o înțelegere cu privire la transferul dreptului de proprietate, ceea ce nu s-a întâmplat din moment ce, conform situației de fapt reținute în apel, înțelegerea urma să fie perfectată după verificarea de către inculpatul C. a calității țigărilor și plata prețului.

Martorul B. nu a abandonat sau uitat baxurile de țigări în autoturismul inculpatului C., ci acesta a fost nevoit să le abandoneze ca urmare a constrângerii exercitate asupra sa de către inculpat, care l-a amenințat cu un cuțit și l-a determinat să sară din autoturism în timpul mersului.

Fapta ilicită a inculpatului C. de a sustrage din detenția numitului B., la data de 13 octombrie 2011, mai multe baxuri de țigări provenite din contrabandă, prin amenințarea acestuia cu acte de violență, folosindu-se în acest sens de un cuțit, în timp ce se aflau în autoturism, nu poate fi calificată ca fiind nici cvasidelict civil, cum susține apărarea, față de împrejurarea că, în această situație, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, corespunzătoare acțiunii reținute în sarcina inculpatului, se săvârșește din culpă, în timp ce instanțele de fond au reținut săvârșirea faptei de către inculpați cu intenție.

În ceea ce privește agravanta prevăzută la lit. e) a alin. (1) al art. 234 C. pen., respectiv săvârșirea faptei într-un mijloc de transport, se constată, pe de o parte, că legiuitorul nu distinge între vehiculele destinate transportului în comun și celelalte mijloace de transport, iar pe de altă parte, că rațiunea pentru care a fost reglementată această agravantă, respectiv faptul că opunerea victimei este mai ușor de înlăturat, nu impune o astfel de distincție.

În acest context, ajutorul dat de către recurentul-inculpat A. inculpatului C. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la tâlhărie, prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 233, art. 234 alin. (1) lit. a) și e) C. pen.

Referitor la infracțiunea de complicitate la contrabandă, prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurentul-inculpat contestă forma de vinovăție cu care instanța de fond a reținut săvârșirea faptei, susținând, contrar situației de fapt stabilită prin decizia curții de apel, că nu avea cunoștință că țigările provin din contrabandă, respectiv de modul cum aceste țigări au intrat pe teritoriul României, aspecte de fapt ce nu pot fi analizate și revizuite în calea de atac a recursului în casație, așa cum solicită acesta.

Referitor la infracțiunea de braconaj, recurentul-inculpat A. susține că aceasta nu era prevăzută de legea penală la data de 2 decembrie 2011.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a apreciat că fapta inculpaților A., D. și E. de a se deplasa în noaptea de 2/3 decembrie 2011 pe fondul de vânătoare F., de a pătrunde și a derula activități de căutare și urmărire a vânatului în vederea uciderii și dobândirii vânatului, având asupra lor o armă de vânătoare în stare de funcționare, care nu le aparținea, pe care o dețineau fără drept, fără a poseda permis de vânătoare și fără a fi eliberată autorizație de vânătoare, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de braconaj prevăzută în art. 42 alin. (1) lit. a) și alin. (2) lit. c) din Legea nr. 407/2006.

Conform art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 407/2006 (forma actuală), constituie infracțiune de braconaj vânătoarea practicată de persoane care nu posedă permis de vânătoare.

Potrivit lit. c) a alin. (2) al art. 42 din Legea nr. 407/2006 (forma actuală), fapta este mai gravă când vânătoarea s-a realizat pe timp de noapte, cu excepția speciilor la care vânătoarea este permisă în acest interval, conform reglementărilor privind organizarea și practicarea vânătorii.

Conform aceluiași articol, la data de 2 decembrie 2011 era sancționată la alin. (1) lit. a) „vânătoarea fără permis de vânătoare” și la alin. (2) lit. d) „vânătoarea pe timp de noapte, cu excepția speciilor la care vânătoarea este permisă în acest interval, conform reglementărilor privind organizarea și practicarea vânătorii.”

În ceea ce privește definirea noțiunii de vânătoare, se constată că în ambele forme ale Legii nr. 407/2006 aceasta este identică: acțiunea de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate având ca scop capturarea ori uciderea exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2, aflate în stare de libertate.

Din niciuna dintre aceste variante normative nu se poate deduce că o activitate de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire a animalelor din speciile menționate este calificată ca fiind vânătoare numai dacă se finalizează cu uciderea sau capturarea acestora. Uciderea sau capturarea exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2 este finalitatea urmărită de autor, nu rezultatul infracțiunii.

Or, textul incriminator nu condiționează existența infracțiunii de obținerea rezultatului urmărit, respectiv capturarea sau uciderea vânatului, nici la data săvârșirii faptei, nici ulterior, aspect față de care se reține că infracțiunea de braconaj era prevăzută de legea penală la data săvârșirii faptei, respectiv 2/3 decembrie 2011.

Față de aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 294/A din 10 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara, Secția penală.