ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 137 din 5 aprilie 2018 pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2015 s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 74 alin. (1) C. pen., art. 76 C. pen. și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.

În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. raportat la art. 861 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale pe o durata de 3 ani și 4 luni, termen de încercare stabilit conform art. 862 alin. (1) C. pen. din 1969.

În temeiul art. 863 alin. (1) vechiul C. pen., s-au stabilit în sarcina inculpatului următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune Neamț, la datele stabilite de acest Serviciu;

- să anunțe Serviciului de Probațiune Neamț, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice Serviciului de Probațiune Neamț și să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice Serviciului de Probațiune Neamț informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

În temeiul art. 404 alin. (2) Noul C. proc. pen., s-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 864 C. pen. din 1969, privind revocarea suspendării sub supraveghere.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale, executarea pedepsei accesorii.

În temeiul art. 19 C. proc. pen. rap. la art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 1357 și urm. C. civ., s-au admis în parte acțiunile civile formulate de părțile civile B., C. și D..

A fost obligată partea responsabilă civilmente SC E. SA, prin lichidator judiciar F., la plata către partea civilă B. a sumei de 25.000 euro.

A fost obligată partea responsabilă civilmente SC E. SA, prin lichidator judiciar F., la plata către partea civilă C. a sumei de 25.000 euro reprezentând daune morale și la plata sumei de 800 RON reprezentând daune materiale.

A fost obligată partea responsabilă civilmente SC E. SA, prin lichidator judiciar F., la plata către partea civilă D. a sumei de 5.000 euro reprezentând daune morale.

În temeiul art. 19 C. proc. pen. rap. la art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 1357 și urm. C. civ. și art. 320 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență București și a fost obligată partea responsabilă civilmente SC E. SA, prin lichidator judiciar F., la plata către aceasta a sumei de 5.512,49 RON.

În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea determinării profilului genetic și înscrierii în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art. 276 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.417 RON, reprezentând taxă alcoolemie pentru inculpat și victimă, 268 RON, expertiza INML - 146 RON, contravaloare expertiză tehnică auto - 1.003 RON și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.185 RON, reprezentând onorariu expert parte - 1.900 RON și 1.285 RON reprezentând onorariu expertiză G. și către partea civilă B. la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat, în cuantum de 8.900 RON.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel inculpatul A., părțile civile C., B. și D. și partea responsabilă civilmente SC E. SA, prin lichidator judiciar F..

Prin Decizia penală nr. 324/A din data de 2 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 137 din 5 aprilie 2018 pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2015.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și în fond, rejudecând, a fost înlăturată dispoziția privind aplicarea art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind prelevarea de probe biologice de la inculpat.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de părțile civile C., B. și D. și partea responsabilă civilmente SC E. SA, prin lichidator judiciar F. împotriva aceleiași sentințe penale și totodată, au fost respinse, ca nefondate, cererile părților civile privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva Deciziei nr. 324/A din data de 2 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a formulat recurs în casație inculpatul A., prin avocat ales H.., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. s-a solicitat casarea deciziei atacate, cu consecința achitării inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. 1969, susținându-se că prin decizia recurată în mod greșit s-a dispus condamnarea sa pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, întrucât fapta ce i se impută nu este prevăzută de legea penală.

În esență, apărarea inculpatului a prezentat situația de fapt din prezenta cauză și totodată a expus criticile aduse sentinței de condamnare prin motivele de apel formulate, arătându-se că, în apel, s-a solicitat instanței de control judiciar să se constate că în mod greșit s-a dispus condamnarea inculpatului A., neexistând cele două elemente care să atragă culpa acestuia: locul pe unde pietonul s-a angajat în traversarea drumului public, respectiv viteza cu care se deplasa autoturismul înainte de impact. S-a mai arătat că prin expertizele efectuate nu s-a reușit răsturnarea prezumției de nevinovăție a inculpatului, traversarea de către pieton s-a făcut prin loc nepermis, inculpatului nu i se poate stabili nicio culpă, dinamica producerii accidentului este cea prezentată de inculpat, iar soluția de condamnare s-a grefat pe o situație de fapt care nu corespunde cu realitatea.

Astfel, în temeiul cazului de recurs în casație pe care își întemeiază cererea - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - apărarea inculpatului a arătat că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. nu este prevăzută de legea penală, nefiind îndeplinite elementele care țin de antijuridicitatea unui astfel de comportament.

S-a arătat că elementul care a determinat instanța să confere caracter penal unei fapte, ce nu are un astfel de caracter, este o afirmație regăsită în raportul de expertiză întocmit de către INEC, în acord cu care "A. a avut posibilitatea evitării producerii accidentului întrucât spațiul de care a dispus a fost superior celui necesar opririi autovehiculul chiar și în condițiile în care s-ar fi deplasat cu o viteză cel mult egală cu valoarea de 50 km/h, care ar fi putut fi limita maxim admisă pe sectorul de drum pe care s-a produs accidentul".

Însă, s-a susținut de către apărare că nici măcar această menține nu poate conduce la concluzia că inculpatul a comis o faptă prevăzută de legea penală care să aibă un caracter antijuridic, întrucât inculpatul nu a făcut decât să își exercite un drept legitim, recunoscut de lege, cu respectarea tuturor condițiilor de exercitare a acestuia, așa cum dispune art. 21 alin. (1) C. pen.

În concret, s-a precizat că inculpatul conducea un autoturism pe drumul public, fiind deținător legal al permisului de conducere pentru categoria în care se înscria autovehiculul pe care îl conducea, cu o viteză legală pentru sectorul de drum respectiv.

În opinia apărării faptul că nu s-a încălcat nicio dispoziție legală în exercitarea dreptului inculpatului reiese și din faptul că pe toată durata procesului penal acesta a avut dreptul să conducă autoturisme, tocmai pentru că nu s-a putut identifica nicio normă legală care să fi fost încălcată în timpul exercitării dreptului său de către acesta.

Totodată, s-a menționat că dispozițiile art. 72 din O.U.G. nr. 195/2002 sunt relevante pentru consolidarea concluziei că nu există un caracter antijuridic al faptei analizate.

Așadar, apărarea inculpatului a susținut că toate aceste aspecte conduc la concluzia că fapta cercetată nu poate fi reținută cu valoare de infracțiune în sarcina inculpatului A., întrucât în privința acesteia este incidentă cauza justificativă prevăzută de art. 21 C. pen., iar o faptă cu privire la care se constată absența unei trăsături esențiale (antijuridicitatea) nu este prevăzută de legea penală.

Prin urmare, pentru motive arătate în cererea formulată, apărarea inculpatului a solicitat casarea Deciziei penale nr. 324/A pronunțată la data de 2 aprilie 2020 de către Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015 și rejudecând, să se dispună achitarea inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă.

Prin Încheierea din data de 11 septembrie 2020, Înalta Curte în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen. a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A..

Analizând cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speță, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât este incidentă cauza justificativă prevăzută de art. 21 alin. (1) C. pen., iar o faptă cu privire la care se constată absența unei trăsături esențiale (antijuridicitatea) nu este prevăzută de legea penală.

În acest sens, Înalta Curte reține că, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv neprevederea în legea penală și lipsa vinovăției prevăzute de lege și la dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., potrivit cărora infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, doar neprevederea în legea penală ce subsumează situațiilor în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Ca atare, dispozițiile ce reglementează acest caz de recurs în casație corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curți posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casație criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii, cu excepția celor ce vizează vinovăția, deci doar din perspectiva tipicității obiective a infracțiunii.

Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Exercitarea unui drept în condițiile prevăzute de lege poate fi invocată pe calea recursului în casație ca o împrejurare care să înlăture caracterul penal al faptei exclusiv în cazurile în care comiterea faptei "fără drept" constituie o cerință a legăturii obiective prevăzută expres de norma de incriminare, situație care ar atrage incidența art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Așadar, susținerile inculpatului potrivit cărora fapta reținută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală, întrucât în cauză este incidentă cauza justificativă prevăzută de art. 21 alin. (1) C. pen., se circumscriu ipotezei prevăzute de art. 16 lit. d) C. proc. pen. și nu pot fi verificate pe calea recursului în casație. Din perspectiva dispozițiilor procesual penale, noțiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situațiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere și pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, cu excepția laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. (Decizia penală nr. 394/RC din data de 8 noiembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).

De altfel, se observă că argumentele apărării invocate vizează chestiuni de fapt și tind la o reevaluare a conținutului mijloacelor de probă, și anume a rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, pe baza cărora instanța de apel a concluzionat că fapta pentru care inculpatul a fost condamnat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzute de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. anterior, însă, așa cum s-a arătat anterior, o atare analiză excede limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Așadar, a solicita Înaltei Curți, pe calea recursului în casație, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanței de apel echivalează cu a supune unei noi judecăți nu legalitatea hotărârii prin raportare la particularitățile speței, ci înseși particularitățile în discuție, ceea ce excedează scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate de art. 433 și art. 447 C. proc. pen. (Decizia nr. 222/RC din data de 20 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).

În consecință, față de considerentele expuse, nefiind identificat niciun motiv de recurs în casație care să impună restabilirea legalității prin casarea hotărârii definitive pronunțate în speță, hotărâre prin care s-a dezlegat fondul cauzei, statuându-se asupra existenței faptelor penale, a persoanei care le-a săvârșit și a vinovăției acesteia, în conformitate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 324/A din 2 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 324/A din 2 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2020.

GGC - CL