ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 298/2020

Deliberând asupra contestației formulată de condamnatul A., constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 205/2020 din data de 7 aprilie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a admis contestația la executare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 161/A din 23 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2011, a desființat decizia contestată și, rejudecând, a dispus înlăturarea dispozițiilor art. 37 lit. b) și art. 80 din C. pen. din 1969, reținute în cuprinsul Sentinței penale nr. 192 din 9 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Alba și a Deciziei penale nr. 161/A din 23 februarie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, menținând celelalte dispoziții.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că, prin contestația la executare formulată, condamnatul A. a solicitat instanței să constate că în mod greșit a fost reținută starea de recidivă postexecutorie, datele înscrise în cazierul judiciar fiind eronate, motiv pentru care, a solicitat înlăturarea stării de recidivă și aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus.

În drept, contestatorul a arătat că cererea sa se întemeiază pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Analizând contestația exercitată, curtea de apel a reținut că solicitarea contestatorului de a înlătura dispozițiile art. 37 lit. b) din C. pen. din 1969 (referitoare la recidiva postexecutorie) și pe cele ale art. 80 din C. pen. din 1969 (referitoare la concursul dintre cauzele de atenuare și agravare) din cuprinsul sentinței și deciziei de condamnare se încadrează în cazul de contestație la executare prevăzut de art. 598 lit. c) teza I din C. proc. pen., respectiv "când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută".

Astfel, s-a reținut că nelămurirea care s-a ivit în faza de executare în legătură cu hotărârea care se execută vizează existența sau nu a stării de recidivă postexecutorie sub imperiul căreia condamnatul contestator a comis infracțiunile pentru care a fost definitiv condamnat la pedeapsa închisorii.

În acest sens, s-a reținut că prin Sentința penală nr. 192 din 9 octombrie 2015 a Tribunalului Alba, definitivă prin Decizia penală nr. 161/A din 23 februarie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, contestatorul A., inculpat la acel moment, a fost condamnat definitiv la pedepsele de 4 ani închisoare, 5 ani închisoare și 1 an închisoare pentru săvârșirea a trei infracțiuni în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37 lit. b) din C. pen. din 1969. Starea de recidivă postexecutorie a fost reținută atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, în raport de condamnarea la pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 544/1999 a Judecătoriei Alba Iulia, definitivă la data de 1 februarie 2000.

Ulterior, în urma solicitării condamnatului din data de 13 decembrie 2018, în cazierul judiciar s-a operat rectificarea referitoare la reținerea stării de minoritate în cazul condamnării la pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 544/1999 a Judecătoriei Alba Iulia, definitivă la data de 1 februarie 2000.

Prin urmare, la data pronunțării Sentinței penale nr. 192 din 9 octombrie 2015 a Tribunalului Alba, respectiv a Deciziei penale nr. 161/A din 23 februarie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, instanțele nu au cunoscut existența stării de minoritate în cazul condamnării la pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 544/1999 a Judecătoriei Alba Iulia, definitivă la data de 1 februarie 2000.

Concluzionând cu privire la acest prim aspect, s-a constatat că reținerea stării de recidivă postexecutorie în cazul condamnatului este evident eronată în raport cu dispozițiile art. 38 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 (nu atrag starea de recidivă condamnările pentru infracțiuni săvârșite în timpul minorității), motiv pentru care, reținerea eronată a stării de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) din C. pen. din 1969 se circumscrie cazului de contestație la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din C. proc. pen.

Relativ la solicitarea subsecventă a contestatorului constând în reindividualizarea cuantumului pedepselor la care a fost condamnat, s-a reținut prioritar că acestea sunt legale și se încadrează între limitele minime și maxime prevăzute de lege, indiferent de înlăturarea sau nu a stării de recidivă eronat reținută, întrucât în cazul unei infracțiuni (constituire grup infracțional organizat) pedeapsa la care a fost condamnat (4 ani) a fost situată sub limita minimă prevăzută de lege (5 ani), iar în cazul celorlalte două infracțiuni a fost incidentă, pe lângă circumstanțele atenuante, și o împrejurare de natură a agrava răspunderea penală (infracțiunea continuată), astfel încât coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie.

S-a mai reținut că pe calea contestației la executare nu se poate ajunge la o repunere în discuție a temeiniciei pedepselor, la o reindividualizare a acestora, întrucât s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat.

Astfel, s-a notat că în cadrul contestației la executare nu se poate pune în discuție temeinicia pedepselor la care contestatorul a fost definitiv condamnat, întrucât s-ar antama fondul cauzei în legătură cu care a fost pronunțată hotărârea judecătorească definitivă.

Ca atare, s-a reținut că prin procedura contestației la executare nu se poate reclama netemeinicia hotărârilor penale definitive (netemeinicie atrasă în cauza pendinte de cuantumul aparent ridicat al pedepselor la care contestatorul a fost condamnat), ci doar nelegalitatea care s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii.

Or, așa cum s-a arătat anterior, cuantumul pedepselor este legal, încadrându-se între limitele minime și maxime prevăzute de lege, motiv pentru care, nu se poate ajunge la o reindividualizare a pedepselor la care contestatorul a fost definitiv condamnat prin exercitarea contestației la executare fundamentată pe cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din C. proc. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 205/2020 din data de 7 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a formulat contestație condamnatul A., prin apărător ales B..

Prioritar, a arătat că în raport de dispozițiile art. 597 alin. (7) din C. proc. pen., hotărârea atacată nu este definitivă, astfel cum în mod eronat se menționează în dispozitivul deciziei, contestația fiind admisibilă întrucât este îndreptată împotriva unei hotărâri pronunțate în primă instanță.

Pe fondul contestației, a criticat hotărârea atacată sub aspectul legalității și temeiniciei arătând că ceea ce se solicită în concret este o reindividualizare a pedepsei la care a fost condamnat sub aspectul cuantumului, prin reducerea acesteia conform art. 74 lit. c) rap. la art. 76 din C. pen. din 1969, ceea ce nu afectează autoritatea de lucru judecat.

Astfel, condamnatul A. a susținut că ceea ce contestă în concret este legalitatea Sentinței penale nr. 192/2015 a Tribunalului Alba sub aspectul aplicării criteriilor de individualizare a pedepselor la care a fost condamnat, în sensul că reținerea în mod greșit a stării de recidivă postexecutorie a condus la aplicarea unor pedepse mai mari decât a altor inculpați fără antecedente penale aflați în situații similare sau asemănătoare cu a sa, condamnați în același dosar penal.

Pe cale de consecință, contestatorul a susținut că simpla înlăturare a dispozițiilor privind reținerea stării de recidivă postexecutorie din cuprinsul sentinței penale nr. 192/2015, cu păstrarea efectelor acesteia în ceea ce privește individualizarea pedepselor la care a fost condamnat, nu este suficientă pentru a se pune în acord conținutul hotărârii de condamnare cu situația obiectivă de la momentul pronunțării acesteia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția penală, la data de 5 mai 2020, sub nr. x/2019, fixându-se, totodată, termen de judecată la data de 29 mai 2020.

Concluziile apărării și ale reprezentantului Ministerului Public sunt detaliat prezentate în practicaua prezentei decizii.

Examinând cauza din perspectiva admisibilității căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de control al hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Astfel, dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.

În aceste condiții, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României, iar încălcarea acestora atrage sancțiunea inadmisibilității.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Raportând aceste considerații teoretice la datele concrete ale speței, Înalta Curte constată că a fost învestită, în procedura prev. de art. 597 alin. (7) din C. proc. pen., cu soluționarea contestației formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 205/2020 din data de 7 aprilie 2020, prin care Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală a admis contestația la executare formulată de condamnat, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din C. proc. pen., împotriva Deciziei penale nr. 161/A din 23 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia.

Prin urmare, hotărârea împotriva căreia condamnatul A. a formulat contestația la executare ce face obiectul cauzei este o hotărâre judecătorească pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, ca instanță de apel.

Astfel, titlul reprezentat de o decizie pronunțată în ultimul grad de jurisdicție ordinară nu poate fi lămurit decât printr-o hotărâre judecătorească de același tip, cu aceeași forță juridică, pronunțată de însăși instanța care a pronunțat și hotărârea a cărei lămurire se solicită.

În acest sens, dispozițiile art. 598 alin. (2) teza finală din C. proc. pen. prevăd explicit că în cazul în care nelămurirea privește o dispoziție dintr-o hotărâre pronunțată în apel sau în recurs în casație, competența revine, după caz, instanței de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Notând, prin urmare, că hotărârea judecătorească a cărei lămurire se solicită în cauză este definitivă, Înalta Curte constată că și hotărârea pronunțată în contestația împotriva executării acesteia, întemeiată pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din C. proc. pen., este definitivă, astfel că aceasta nu poate fi atacată în condițiile art. 597 alin. (7) din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 597 coroborat cu art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 205/2020 din data de 7 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală.

Ca urmare, în temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe contestator la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, potrivit dispozițiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 313 RON, să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 205/2020 din data de 7 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2020.

GGC - CL