ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 141/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SRL a solicitat suspendarea Deciziei de impunere nr. 614/3.11.2016 a Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj, solicitând ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună: suspendarea Deciziei de impunere nr. 614/3.11.2016, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la data soluționării pe fond a acțiunii având ca obiect anularea deciziei de impunere menționate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 410 din 12 decembrie 2016, Curtea de Apel Cluj a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, a suspendat Decizia de impunere nr. x emisă de pârâtă până la pronunțarea instanței de fond, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, pe fond, respingerea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recurenta-pârâtă consideră că, în mod greșit, prima instanță a considerat îndeplinite prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004,având în vedere situația de excepție a suspendării actului administrativ și caracterul unei măsuri procesuale facultative și nu obligatorii pentru instanță.

Se susține că instanța de fond nu a indicat probele în baza cărora și-a format convingerea că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții - cazul bine justificat și paguba iminentă, aceasta afirmând doar că principiul legalității actelor administrative și principiul executării din oficiu a actelor administrative, presupun ca autoritățile administrative să nu încalce legea și deciziile lor să se întemeieze pe lege, iar în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un echilibru, precum și garanții de echitate, pentru particulari.

Instanța de fond, susține recurenta-pârâtă, a apreciat greșit că raportul de inspecție fiscală din data de 03.11.2016 este în contradicție cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie de TVA, statuând că îi revine administrației fiscale să dovedească eventuala implicare a clienților în operațiunile frauduloase realizate de furnizorii lor.

Contrar celor reținute de prima instanță, se susține prin motivele de recurs, că în privința actelor administrative fiscale există o prezumție de legalitate a acestora, așa cum a arătat și Înalta Curte în Decizia nr. 5191/27.10.2005, conform căreia "prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind cel însuși titlu executoriu. A nu executa actele administrative care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput".

În speță, consideră recurenta-pârâtă, nu pot fi reținute elemente de vădită nelegalitate sau împrejurări de natură a crea o îndoială asupra legalității, veridicității și autenticității actului administrativ atacat, ci doar o apreciere a instanței de fond, în sensul în care raportul de inspecție fiscală ar fi într-o aparentă contradicție cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Aceasta nu constituie un motiv întemeiat pentru a se aprecia că este îndeplinită condiția cazului bine justificat, iar cauzele indicate nu aveau un obiect similar cu cel din prezenta acțiune.

În ceea ce privește iminența pagubei, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond nu a cercetat suficient îndeplinirea condiției, ci doar a afirmat că, raportat la cuantumul sumei în discuție (2.103.272 RON) și iminența executării silite, se pot genera dificultăți reale în executarea obligațiilor de rambursare a creditelor bancare angajate, în executarea contractelor de lucrări publice, cu consecința pierderii finanțării europene.

Recurenta-pârâtă indică cele statuate prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2537/13.06.2010, conform cărora, simplele susțineri nu sunt suficiente pentru înlăturarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, iar executarea unei obligații bugetare nu poate constitui prin ea însăși o pagubă, deoarece, deși din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului.

În speță, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, deoarece nu se pune problema unei iminente diminuări a patrimoniului reclamantei, ci de executarea diminuării obligațiilor bugetare dispuse în baza unui act administrativ fiscal care se bucură de o puternică prezumție de legalitate.

Mai arată recurenta-pârâtă, că în anul 2015, reclamanta a înregistrat un profit în cuantum de 2.223.145 RON, astfel că și din acest punct de vedere, nu se poate vorbi despre o pagubă iminentă ca urmare a executării actului administrativ fiscal.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare.

Dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, impun, în vederea suspendării actului administrativ, existența unor cazuri bine justificate și prevenirii unei pagube iminente.

Cazul bine justificat este reprezentat de împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prima instanță a considerat că aparenta contradicție între cele reținute prin raportul de inspecție fiscală și jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene în materie de TVA, respectiv cauzele Mahagebeh și David, C-80/11, C142/11, Bonik, C-285/11, Gabor Toth, C-324/11, PPUH C-277/14, reprezintă un caz bine justificat.

Prin Raportul de inspecție fiscală din 03.11.2016, organul fiscal a constatat că nu se poate acorda drept de deducere pentru cheltuielile înregistrate în contabilitate și TVA aferent în cazul tranzacțiilor derulate de reclamantă cu un număr de cinci societăți furnizoare.

Aceste societăți fie nu au putut prezenta documente, fie nu aveau relevanță ori alte împrejurări din care s-ar putea suspiciona existența unui grup de persoane, societăți care au fost create cu scopul de a avea condiții nelegale pentru deducerea TVA.

Jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene invocată de prima instanță susține că în asemenea cazuri, administrația fiscală este datoare să dovedească eventuala implicare a clienților în operațiunile frauduloase realizate de furnizorii lor.

Față de acestea, Înalta Curte reține că este nefondată critica conform căreia instanța de fond doar a enunțat anumite principii aplicabile în materia actului administrativ.

De asemenea, în cazul în care se constată existența cazului bine justificat, judecătorul nu este obligat să prezinte probe în acest sens, ci doar împrejurări de fapt sau de drept care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actului administrativ.

Jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene în materie reprezintă o asemenea împrejurare, mai ales că aceasta este dată în cauze similare, contrar celor afirmate de recurenta-pârâtă.

În ceea ce privește condiția prevenirii unei pagube iminente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază ca nefondate criticile formulate, avându-se în vedere că instanța de fond nu a avut în vedere doar cuantumul sumei în discuție sau iminența executării silite, ci reale dificultăți, cum ar fi obligațiile de plată scadente, existența unor contracte de lucrări publice în derulare și a unor contracte de vânzare-cumpărare.

Cele învederate sunt suficiente pentru a se aprecia că și această ultimă condiție este îndeplinită, indiferent de faptul că societatea a înregistrat profit în anul 2015.

Față de acestea, nefiind întrunite motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj împotriva Sentinței nr. 410 din 12 decembrie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - GV