ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1127/2019

Ședința publică din data de 5 martie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Județului Cluj, suspendarea Deciziei de impunere x nr. 12/13.02.2018 emisă de pârâtă, până la data soluționării pe fond a acțiunii având ca obiect anularea deciziei de impunere menționate și a raportului de inspecție fiscală aferent și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 93/2018 din 12 aprilie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC A. SRL.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., și solicitând casarea hotărârii recurate și admiterea cererii de suspendare a Deciziei de impunere x nr. 12/13.02.2018, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a argumentat că prima instanță a ajuns să facă o analiză superficială a condițiilor legale, interpretând eronat starea de fapt, și nu a ținut seama de nici unul din argumentele de fapt și de drept prezentate în cuprinsul cererii de suspendare.

Sub aspectul îndeplinirii condiției cazului bine justificat, recurenta a evocat, mai întâi, hotărâri judecătorești anterioare prin care au fost anulate acte administrativ-fiscale emise de intimată. A susținut că, din această perspectivă, există o îndoială puternică în privința raționamentului pe care organul fiscal îl urmează în interpretarea raporturilor comerciale cu implicații economice și fiscale ale societății, suficientă în ea însăși pentru a se dispune temporizarea efectelor juridice ale actului administrativ-fiscal până la momentul la care o instanță se va pronunța pe fondul litigiului.

A mai argumentat că, potrivit Ordinului Președintelui ANAF nr. 375/2009, în vigoare la acest moment, inspecția fiscală putea fi efectuată în mod legal doar de către DGRFP Cluj-Napoca, neexistând nici un act administrativ prin care să fi fost delegată competența.

Din perspectiva nerespectării dreptului la apărare, recurenta a susținut că nu a avut loc o audiere propriu zisă a contribuabilului în sensul dispozițiilor de procedură fiscală și a criticat faptul că echipa de inspecție fiscală nu a pus la dispoziția contribuabilului întreg dosarul administrativ pe baza căruia a fost întocmit raportul de inspecție fiscală, făcând referire, în acest sens, la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-298/16, Teodor Ispas, Andruța Ispas vs. DGFP Cluj.

Recurenta a mai criticat faptul că instanța de fond nu a dat efect argumentelor privind prescripția, calculul termenului de prescripție fiind facil.

A susținut că prima instanță trebuia să valorizeze argumentativ criticile privind încălcarea flagrantă a normelor juridice imperative în inspecția fiscală care s-a finalizat cu impunerea acestor sume exorbitante. Recurenta nu recunoaște existența obligațiilor fiscale suplimentare, stabilite cu ignorarea evidențelor contabile ale societății verificate, a documentelor justificative legale, incontestabil valabile, în baza cărora s-au înregistrat operațiuni comerciale legale.

A mai arătat că instanța de fond nu a luat în considerare art. 297 alin. (8) C. fisc. , recent introdus, nici jurisprudența Înaltei Curți sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene privind răspunderea obiectivă pentru faptele imputate unor parteneri comerciali, sau practica judiciară privind interpretarea sintagmei "caz bine justificat", detaliată de recurentă.

Din perspectiva condiției privind paguba iminentă, recurenta a arătat că prin Decizia de impunere x nr. 12/13.02.2018 s-au stabilit obligații suplimentare de plată în cuantum de 10.667.260 RON și însăși instanța de fond a reținut că această condiție ar fi îndeplinită, raportat la valoarea creanței, la situația creditelor, la contractele cu diferiți furnizori, aspecte de natură a pune recurenta în dificultate financiară.

1.4. Apărările intimatei

Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Județului Cluj a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond, argumentând, în esență, că în mod corect instanța de fond a considerat că în speță nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respingând, pe cale de consecință, cererea de suspendare a executării.

2.2. Cu privire la fondul recursului. Soluția și considerentele instanței de control judiciar

Verificând sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentă, Curtea constată că nu se poate susține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat, fiind respectate exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele stabilite de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se, atât la susținerile părților apreciate ca relevante pentru raționamentul prezentat, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Considerentele hotărârii atacate fac referire în mod convingător la aspectele de fapt și de drept relevante pentru soluționarea cauzei, neputându-se reține incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. doar pentru că instanța de fond nu a preluat toate argumentele reclamantei sau nu a adoptat interpretarea urmărită de aceasta.

În fine, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente și față de criticile recurentei - reclamante, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu subzistă în cauză motive legale de casare a încheierii recurate, în considerarea celor în continuare arătate.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14 alin. (1) menționat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că argumentele invocate în demonstrarea întrunirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu se constituie în mod convingător în indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal și să justifice suspendarea provizorie a executării acestuia.

Susținerile privind efectuarea inspecției fiscale de către un organ necompetent sunt contrazise de dispozițiile Ordinului nr. 560/2016, incident în speță, raportat la art. 128 din Legea nr. 207/2015, iar argumentul referitor la prescripția dreptului de a stabili creanța fiscală în discuție nu se susține, prima facie, raportat la dispozițiile art. 110 din Legea nr. 207/2015 și la perioada desfășurării inspecției fiscale.

Așa cum a reținut și instanța de fond, analizând speța în limitele impuse de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu se poate reține aparenta nerespectare a dreptului recurentei la apărare, câtă vreme raportul de inspecție fiscală menționează, în capitolul "Discuția finală cu contribuabilul", punctul de vedere al recurentei în privința aspectelor care au făcut obiectul inspecției, nefiind probată lipsa audierii efective și nici faptul că aceasta nu ar fi avut acces la documente și informații, aflându-se în imposibilitatea de a-și asigura apărarea.

În fine, celelalte argumente invocate de recurenta-reclamantă, privind încălcarea flagrantă a normelor juridice imperative în inspecția fiscală, faptul că nu recunoaște existența obligațiilor fiscale suplimentare, stabilite cu ignorarea evidențelor contabile ale societății verificate și a documentelor justificative legale, sau aspectele ce țin de răspunderea sa pentru faptele imputate unor parteneri comerciali, nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal și să justifice suspendarea provizorie a executării acestuia, majoritatea acestora necesitând, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății.

Or, îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Constatarea faptului că nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza condiției prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, atâta timp, așa cum s-a arătat anterior, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Pentru toate considerentele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1), Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 93/2018 din 12 aprilie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 martie 2019.

GGC - GV