ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 69/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 30 august 2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și Cultelor, prin C. și prin Ministerul Finanțelor Publice și în contradictoriu cu C. în nume propriu, au solicitat obligarea pârâților la încheierea unui contract autentic cu reclamantul A. privind transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, jud. Timiș, împreună cu terenul aferent (fostul D.), respectiv întreg imobilul intabulat în CF x a Municipiului Timișoara, iar în caz de neîndeplinire a dispozitivului hotărârii într-un termen rezonabil, hotărârea pronunțată în cauză să țină loc de contract autentic privind transmiterea dreptului.

În subsidiar, au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 36.687,8 RON cu titlu de daune interese constând în cheltuielile care au fost achitate în anii 2012 - 2016 cu privire la imobil; la plata sumei de 128.909 euro reprezentând daune interese constând în diferența dintre prețul contractului de dare în plată și prețul contractului încheiat ulterior între reclamanți și suma de 222.264 euro daune interese reprezentând câștigurile nerealizate.

Prin Sentința nr. 594 din 27 martie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

În motivare, a reținut că reclamanții nu își întemeiază acțiunea pe o obligație personală având la bază executarea unui contract, ci este o acțiune privitoare la un imobil, în sensul dispozițiilor art. 117 C. proc. civ.

Imobilul ce face obiectul acțiunii este situat în raza teritorială a Tribunalului Timișoara, astfel că, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 117 C. proc. civ., competența de soluționare a acestei cauze aparține în mod absolut Tribunalului Timiș.

Învestit prin declinare, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a pronunțat încheierea din data de 2 octombrie 2018, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a contestației la executare în favoarea Tribunalului București.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță competentă să soluționeze conflictul.

În motivare, Tribunalul Timiș a apreciat că prezenta acțiune nu este în realizare, ci obiectul cererii se circumscrie unei acțiuni personale imobiliare, prin care se solicită obligarea pârâților la încheierea unui contract asupra imobilului și plata unor sume de bani.

În ce privește noțiunea de cerere reală imobiliară în privința căreia se aplică norma de competență teritorială exclusivă, aceasta cuprinde: cereri în revendicarea imobilului respectiv, cereri confesorii sau negatorii, cereri în materie de ipotecă imobiliară precum și acțiunile posesorii, acțiunile în grănițuire, acțiunile privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară și cererile de împărțeală judiciară a unui imobil, cu excepția cazului când indiviziunea rezultă din succesiune.

Or, a arătat tribunalul, obiectul cererii de chemare în judecată nu se circumscrie acestei clasificări, dosarul fiind înregistrat cu obiectul obligație a face, daune morale.

Faptul că prin Decizia civilă nr. 72/29.03.2016 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de dare în plată a încheiat între C. și B. Autentificat sub nr. x/14.12.2012 a BNP E. din Popești Leordeni, județul Ilfov și s-a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară prin reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român nu determină schimbarea naturii juridice a acțiunii civile de față și nu o transformă într-o acțiune reală imobiliară.

În consecință, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 117 C. proc. civ. care reglementează strict situațiile în care este atrasă o competență teritorială exclusivă, ci cele ale art. 107 alin. (1) C. proc. civ. ce definește regula generală de competență, ca fiind instanța domiciliului pârâtului.

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin Decizia nr. 8/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință s-a stabilit că acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acțiuni personale imobiliare, iar competența teritorială de soluționare a unei astfel de acțiuni, înregistrată înainte de data de 15 februarie 2013, se determină în condițiile art. 5, 7 și, respectiv, art. 10 pct. 1 din C. proc. civ. în vigoare la data înregistrării cererii.

În motivarea acestei decizii, s-a arătat că antecontractele de vânzare-cumpărare pe care s-au întemeiat acțiunile intentate anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ. dau naștere unui raport juridic obligațional, în conținutul căruia intră un drept de creanță - jus ad personam - căruia îi corespunde o obligație de a face - aut facere.

Acțiunea civilă prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, în materia obligațiilor de a face izvorâte din antecontract, are caracter personal, deoarece prin ea reclamantul își valorifică un drept de creanță, respectiv dreptul de a cere încheierea contractului, corelativ obligației pârâtului de a efectua demersurile necesare în vederea încheierii acestuia.

Atunci când dreptul de creanță are ca obiect un imobil, acțiunea este imobiliară, fără însă ca, prin aceasta, să se schimbe felul acțiunii, dedus din natura dreptului care se valorifică.

În aceste condiții, în acțiunile având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare a unui imobil, înregistrate înainte de data de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a noului C. proc. civ. - față de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările ulterioare, conform cu care dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, competența teritorială se determină în raport cu dispozițiile art. 10 pct. 1 din C. proc. civ. ce a fost abrogat prin art. 83 lit. a) din Legea nr. 76/2012.

Conform acestui text, în afară de instanța domiciliului pârâtului, mai sunt competente, în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligațiunii.

Competența teritorială este alternativă, între instanța domiciliului pârâtului și instanța locului executării obligației, numai dacă în actul juridic încheiat de părți a fost prevăzut locul executării, fie chiar în parte, a obligației.

În acest caz, față de dispozițiile art. 12 din C. proc. civ., alegerea între instanțele deopotrivă competente aparține reclamantului.

În situația în care părțile nu au predeterminat în actul juridic pe care l-au încheiat locul executării obligației, competența teritorială nu mai este alternativă, ci se determină în temeiul art. 5 din C. proc. civ., conform căruia cererea se face la instanța domiciliului pârâtului.

Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanța reședinței sale din țară, iar dacă nu are nici reședința cunoscută, la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului.

Totodată, având în vedere că titular al acțiunii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare poate fi și o persoană juridică, în cauză vor fi incidente și dispozițiile art. 10 pct. 1 din C. proc. civ. în vigoare la data introducerii acțiunii.

Având în vedere aceste argumente, Înalta Curte constată că această dezlegare de drept poate fi reținută și după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., conform art. 113 alin. (1) pct. 3 din acest act normativ (ce reglementează competența teritorială alternativă), competența pentru executarea unui contract revenind, pe lângă instanța de la domiciliul (sediul) pârâtului (art. 107), și instanței locului prevăzut în contract pentru executarea, fie și în parte, a obligației.

De asemenea, Înalta Curte constată că nici în contractul de dare în plată încheiat între pârâta C. și reclamanta B. și nici în promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare dintre reclamantă B. și reclamantul A. nu este indicat locul executării obligației; pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 107 C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - NN