Decizia nr. 2500/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată sub nr. xx/32/2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la emiterea titlurilor de plată, cu recuperarea sumelor stabilite de la data de 1 ianuarie 2014.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 107 din 24 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile privind tardivitatea și prescrierea dreptului la acțiune și a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 1478 din 25 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat nulitatea recursului declarat de F., G., H. și I. împotriva Sentinței nr. 107 din 18 iunie 2015, pentru lipsa semnăturii și a respins recursurile declarate de reclamanții A., B., C., D. și E. și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Sentinței nr. 107 din 18 iunie 2015, ca nefondate. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că: În speță, niciunul dintre exemplarele motivelor de recurs depuse la dosar, nu cuprinde semnătura reclamanților F., G., H. și I. și că, deși aceștia au fost încunoștințați cu privire la această lipsă, nu au complinit-o până la termenul din 25 aprilie 2017, ceea ce atrage nulitatea recursului formulat. Pe fondul recursurilor declarate de reclamanții A., B., C., D. și E. și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte a constatat că sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum și ale H.G. nr. 401 din 19 iunie 2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a acestei legi, acte normative ce se coroborează cu Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.857/2013 pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Astfel, în acord cu cele statuate de către prima instanță, s-a reținut că pentru emiterea titlului de plată era necesar ca solicitantul care efectuează aceste demersuri în numele celorlalți moștenitori cu care apare pe titlul de despăgubire, să depună: titlul de despăgubire în original, copii acte identitate, împuternicire, procură prin care toți beneficiarii împuternicesc pe unul din ei să realizeze opțiunea pentru titlu de plată/conversie și să încaseze sumele stabilite sau acte notariale ori emise de instanță cu privire la cotele în care vor fi împărțite despăgubirile între beneficiari. Înalta Curte a constatat că reclamanții au urmat procedura administrativă, dar nu au depus declarația de partaj voluntar în original sau în copie legalizată, necesară pentru emiterea titlului de plată aferent Deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În aceste condiții, în lipsa declarației de partaj voluntar, instituția pârâtă s-a aflat în imposibilitate de a emite titlurile de plată, de vreme ce atribuțiile sale nu prevăd dreptul de a dispune cu privire la cotele ce revin mai multor beneficiari menționați pe același titlu de despăgubire.

Contestațiile în anulare exercitată în cauză Împotriva Deciziei nr. 1478 din 25 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, contestatorii A. și B. a formulat contestații în anulare, solicitând anularea deciziei contestate și rejudecarea cauzei. Contestatorul B. a susținut următoarele: - instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cererii de obligare a intimatei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților de a trece Decizia nr. 7593/2010 în titlul de proprietate, conform dispozițiilor Legii nr. 165/2013; - a depus la dosar toate actele solicitate; - instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de anulare de Deciziei nr. 7593/201 ca fiind eronată, având în vedere modul în care s-au calculat despăgubirile pentru imobil, respectiv uzură de 95% aplicată după demolarea casei și evaluarea terenului conform unei grile aplicabile pentru un teren de la periferie; - instanța are obligația de a face o evaluare imobilului conform Legii nr. 165/2013. Prin contestația în anulare, contestatorul A. a precizat următoarele: - judecătorul din recurs nu a luat în considerare partajul voluntar depus la dosar: - a urmat toate obligațiile legale ce decurg din C. civ., Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 165/20123, astfel că trebuia emis titlu de plată chiar dacă nu era făcut partaj voluntar; - nu s-a ținut cont de Legile funciare, conform cărora cota moștenitorilor care nu au formulat cerere se împarte moștenitorilor care au depus cerere.

Apărările intimatului Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată, arătând că recursul a îndeplinit condițiile de formă cerute de lege, criticile subsumate de contestatori neîncadrându-se în ipoteza erorii materiale. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestațiilor în anulare Înalta Curte, analizând contestațiile în anulare, în raport cu motivele formulate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, le va respinge ca nefondate pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal. Ea poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 503 C. proc. civ. Strict formal, în cadrul contestațiilor în anulare nu au fost indicate temeiurile legale, dar motivele invocate pot fi încadrate în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. Potrivit acestui text, "(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale". Eroarea materială vizează erori evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății, în principal cu caracter procedural, ori confundarea unor elemente sau date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate. Esențial este, în cadrul acestui motiv de contestație în anulare, că nu se realizează o nouă judecată a faptelor prin reaprecierea probatoriului administrat, cum solicită autorii cererilor. După cum rezultă din considerentele deciziei instanței de recurs, expuse la pct. 3, instanța a argumentat soluția pronunțată în ceea ce privește respingerea recursului, menținerea sentinței și respingerea acțiunii formulate, constatând legalitatea neemiterii titlului de plată pentru nedepunerea tuturor actelor. Or, o reevaluare a materialului probator nu este posibilă în cadrul procesual de față. Conturând presupusele erori materiale, contestatorii a susținut, în esență, că dezlegarea dată recursului prin Decizia nr. 1478/2017 este rezultatul unor erori materiale, respectiv instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de obligare a intimatei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților de a trece Decizia nr. 7593/2010 în titlul de proprietate, conform dispozițiilor Legii nr. 165/2013 și că, deși au urmat toate obligațiile legale ce decurg din C. civ., Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 165/20123, nu s-a admis acțiunea și nu a fost emis titlu de plată. Înalta Curte constată că aspectele invocate prin contestațiile în anulare au fost analizate și dezlegate pe baza înscrisurilor existente la dosar de instanța de recurs. În realitate, ceea ce urmăresc contestatorii prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de față este tocmai repunerea în discuție a soluției de respingere a recursului și de respingere a cererii de chemare în judecată, ceea ce are semnificația unui recurs la recurs. Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în cauzele: Mitrea c. României/2008, J. c. României/2009). În lipsa unor circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, prezentele contestații în anulare nu pot fi admise, în contextul în care chestiunile invocate au fost analizate de ambele instanțe de judecată (fond și recurs). Văzând și dispozițiile art. 508 C. proc. civ., se va dispune respingerea contestațiilor în anulare, ca nefondate.