ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 436/2018

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată sub nr. x pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei la emiterea titlurilor de plată, cu recuperarea sumelor stabilite de la data de 01.01.2014.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 107/24 iunie 2015, pronunțată în dosarul nr. x, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile privind tardivitatea și prescrierea dreptului la acțiune și a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietarilor.

Hotărârea instanței de recurs

Prin decizia nr. 1478 din 25 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat nulitatea recursului declarat de F., G., H. și I. împotriva sentinței nr. 107 din 18 iunie 2015, pentru lipsa semnăturii și a respins recursurile declarate de reclamanții A., B., C., D. și E. și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 107 din 18 iunie 2015, ca nefondate.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că:

În speță, niciunul dintre exemplarele motivelor de recurs depuse la dosar, nu cuprinde semnătura reclamanților F., G., H. și I. și că, deși aceștia au fost încunoștințați cu privire la această lipsă, nu au complinit-o până la termenul din 25 aprilie 2017, ceea ce atrage nulitatea recursului formulat.

Pe fondul recursurilor declarate de reclamanții A., B., C., D. și E. și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte a constatat că sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum și ale H.G. nr. 401 din 19 iunie 2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a acestei legi, acte normative ce se coroborează cu Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1857/2013 pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Astfel, în acord cu cele statuate de către prima instanță, s-a reținut că pentru emiterea titlului de plată era necesar ca solicitantul care efectuează aceste demersuri în numele celorlalți moștenitori cu care apare pe titlul de despăgubire, să depună: titlul de despăgubire în original, copii acte identitate, împuternicire, procură prin care toți beneficiarii împuternicesc pe unul din ei să realizeze opțiunea pentru titlu de plată/conversie și să încaseze sumele stabilite sau acte notariale ori emise de instanță cu privire la cotele în care vor fi împărțite despăgubirile între beneficiari.

Înalta Curte a constatat că reclamanții au urmat procedura administrativă, dar nu au depus declarația de partaj voluntar în original sau în copie legalizată, necesară pentru emiterea titlului de plată aferent Deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În aceste condiții, în lipsa declarației de partaj voluntar, instituția pârâtă s-a aflat în imposibilitate de a emite titlurile de plată, de vreme ce atribuțiile sale nu prevăd dreptul de a dispune cu privire la cotele ce revin mai multor beneficiari menționați pe același titlu de despăgubire.

Contestația în anulare exercitată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 1478 din 25 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, contestatorii A. și B. au formulat contestații în anulare, solicitând anularea deciziei contestate și rejudecarea cauzei.

Contestatorul B. a susținut următoarele:

- instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cererii de obligare a intimatei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților de a trece decizia nr. 7593/2010 în titlul de proprietate, conform dispozițiilor Legii nr. 165/2013;

- a depus la dosar toate actele solicitate;

- instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de anulare de deciziei nr. 7593/201 ca fiind eronată, având în vedere modul în care s-au calculat despăgubirile pentru imobil, respectiv uzură de 95% aplicată după demolarea casei și evaluarea terenului conform unei grile aplicabile pentru un teren de la periferie;

- instanța are obligația de a face o evaluare imobilului conform Legii nr. 165/2013.

Prin contestația în anulare, contestatorul A. a precizat următoarele:

- judecătorul din recurs nu a luat în considerare partajul voluntar depus la dosar:

- a urmat toate obligațiile legale ce decurg din C. civ., Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 165/20123, astfel că trebuia emis titlu de plată chiar dacă nu era făcut partaj voluntar;

- nu s-a ținut cont de Legile funciare, conform cărora cota moștenitorilor care nu au formulat cerere se împarte moștenitorilor care au depus cerere.

Apărările intimatei

Prin întâmpinare,intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată, arătând că recursul a îndeplinit condițiile de formă cerute de lege, criticile subsumate de contestatori neîncadrându-se în ipoteza erorii materiale.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2500 din 19 septembrie 2017, a respins contestațiile în anulare formulate de contestatorii A. și B. împotriva deciziei nr. 1478 din 25 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

În argumentele prezentate în susținerea soluției, Înalta Curte analizând contestațiile în anulare, în raport cu motivele formulate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, a constatat că așa cum reiese din considerentele deciziei instanței de recurs, instanța a argumentat soluția pronunțată în ceea ce privește respingerea recursului, menținerea sentinței și respingerea acțiunii formulate, constatând legalitatea neemiterii titlului de plată pentru nedepunerea tuturor actelor. Conturând presupusele erori materiale, contestatorii au susținut, în esență, că dezlegarea dată recursului prin decizia nr. 1478/2017 este rezultatul unor erori materiale, respectiv instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de obligare a intimatei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților de a trece decizia nr. 7593/2010 în titlul de proprietate, conform dispozițiilor Legii nr. 165/2013 și că, deși au urmat toate obligațiile legale ce decurg din C. civ., Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 165/20123, nu s-a admis acțiunea și nu a fost emis titlu de plată.

Înalta Curtea reținut că spectele invocate prin contestațiile în anulare au fost analizate și dezlegate pe baza înscrisurilor existente la dosar de instanța de recurs.

Ceea ce urmăresc contestatorii prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de față, susține instanța că este tocmai repunerea în discuție a soluției de respingere a recursului și de respingere a cererii de chemare în judecată, ceea ce are semnificația unui recurs la recurs.

Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în cauzele: Mitrea c.României/2008, Stanca Popescu c.României/2009).

În consecință, în lipsa unor circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, prezentele contestații în anulare nu pot fi admise, în contextul în care chestiunile invocate au fost analizate de ambele instanțe de judecată (fond și recurs).

Hotărârea supusă revizuirii

La data de16 octombrie 2017, contestatorul B. a înțeles să formuleze cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 2500 din 19 septembrie 2017 a Înaltei Curți de Casție și Justiție, secția dde contencios administrativ și fiscal, invocând generic dispozițiile art. 509 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin precizarea cererii de revizuire, revizuentul a arătat că instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, în sensul că a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv dispozițiile a Legii nr. 165/2013, art. 2 și art. 21 alin. (6) din aceeași lege.

Reluând practic susținerile formulate în celelalte căi de atac parcurse de revizuent, acesta arată în esență că a solicitat emiterea titlurilor de plată cu recuperare de la data de 01.01.2014 și că dosarele nr. x/15.05.2010 și x/29.01.2010 sunt anterioare Legii nr. 165/2013, care prevede că dacă până la valorificarea titlurilor de despăgubire emise pe numele mai multor persoane se stabilesc cotele cuvenite fiecăruia, fiecare are posibilitatea de a valorifica în condițiile aplicabile titlului individual de despăgubire.

Apărările formulate în cauză

Pentru termenul din data de 7 februarie 2018, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, arătând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 509 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

Analizând cererea de revizuire sub aspectul admisibilității sale, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportate la cele ale art. 508 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Se reține că principiul legalității căilor de atac, înscris în art. 457 C. proc. civ., presupune că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac reglementate expres de lege, în afară de căile de atac pe care legea le prevede, nu pot fi folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiecții de drept aflați în situații identice.

Aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege ca fiind susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

În ceea ce privește calea de atac ce face obiect al prezentului dosar, se reține că revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive care se vădește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia.

Se reține că, potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul, se poate cere pentru cazurile prevăzute de pct. 1-11 ale art. 509 C. proc. civ.

Motivele de revizuire sunt expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1-11 C. proc. civ. și impun, pentru fiecare caz în parte, îndeplinirea unor condiții specifice, iar potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ. " dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea cererii de revizuire și la faptele pe care se întemeiază".

Dispoziția legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează.

În temeiul textului dispozițiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ., pot să facă obiect al cererii de revizuire hotărârile pronunțate asupra fondului de instanțele de fond sau de apel, precum și hotărârile instanței de recurs, numai dacă evocă fondul Or, instanța de recurs evoca fondul numai în situația în care, în temeiul dreptului de control judiciar, aceasta reapreciază probele administrate de instanțele inferioare, reține o altă situație de fapt și pronunță o soluție diferită de cea pronunțată de instanțele inferioare.

În speță, se constată că prin Decizia nr. 2500 din 19 septembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost respinse, ca nefondate, contestațiile în anulare formulate de contestatorii A. și B. împotriva deciziei nr. 1478 din 25 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Astfel, Înalta Curte reține faptul că, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea unei cereri de revizuire declarată împotriva unei hotărâri judecătorești definitive, aspect în raport de care devin incidente dispozițiile art. 634 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, potrivit cărora hotărârile definitive nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel/recurs.

Constatând că decizia atacată nu este susceptibilă a fi reformată printr-o revizuire, Înalta Curte va respinge prezenta cerere ca inadmisibilă.

Înalta Curte constată că admiterea excepției inadmisibilității, ca excepție de fond, face inutilă cercetarea celorlalte aspecte învederate prin cererea de revizuire formulată.

Prin urmare, instanța urmează să respingă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul B. împotriva Deciziei nr. 2500 din 19 septembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuentul B. împotriva Deciziei nr. 2500 din 19 septembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 februarie 2018.