Decizia nr. 1478/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, și înregistrată sub nr. x/32/2014, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la emiterea titlurilor de plată, cu recuperarea sumelor stabilite de la data de 01.01.2014.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 107 din 24 iunie 2015, pronunțată în dosar nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile privind tardivitatea și prescrierea dreptului la acțiune și a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietarilor.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., precum și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Prin recursul declarat de către reclamanți se critică soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, aceștia solicitând și sesizarea Curții Constituționale, cu privire la constituționalitatea Procedurii de Emitere a Titlului de Plată de către ANRP. În motivarea acestui recurs se arată că hotărârea recurată este contradictorie față de prevederile Legii nr. 165 din 14 februarie 2015 și a C. civ. și nu au fost motivate toate cererile acțiunii, arătând că au solicitat emiterea titlurilor de plată cu recuperare de la data de 01.01.2014 și că dosar nr. x/2393/FF din 15.05.2010 și 7593 din 29 ianuarie 2010 sunt anterioare Legii nr. 165/2013, care prevede că dacă până la valorificarea titlurilor de despăgubire emise pe numele mai multor persoane se stabilesc cotele cuvenite fiecăruia, fiecare are posibilitatea de a valorifica în condițiile aplicabile titlului individual de despăgubire. De asemenea, H.G. nr. 401/2013 prevede că în cazul în care decizia de compensare a fost emisă pe numele mai multor persoane, fără a se stabili cotele cuvenite fiecăreia, se emite un singur titlu de plată. Recurenții-reclamanți arată că sentința atacată nu a analizat situația creată prin neaplicarea C. civ. referitor la faptul că fiii și nepoții moștenesc cote egale și că nu există vreo prevedere legală care să oblige la emiterea titlului de plată arătând cota cuvenită fiecăruia. Mai arată că titlul de plată trebuia emis și că a solicitat acest lucru, dar prima instanță nu a analizat cererea sa, deși art. 41 din Legea nr. 165/2013 prevede că plata despăgubirilor aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a acestei legi și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, se face începând cu 1 ianuarie 2014, fără partaj voluntar sau declarații notariale. Se mai arată că dacă nu sunt stabilite cotele fiecărei persoane, titlul de plată se emite pe numele tuturor persoanelor. Astfel, consideră că adresa din 16 septembrie 2014 a ANRP este nelegală și abuzivă, fiindu-i adus la cunoștință că dacă nu vor completa dosarul cu declarațiile de partaj voluntar, dosarul de opțiune nu va fi procesat, deși Legea nr. 165/2013 nu prevede acest lucru și nici instanța de fond nu a analizat acest aspect. S-au emis deciziile nr. x/FF din 18.05.2010 și nr. 7593 din 29 ianuarie 2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și trebuiau transmise deciziile de despăgubiri conducerii ANRP pentru emiterea titlului de plată, culpa neemiterii acestuia aparținând celor două entități și nu reclamanților, în opinia acestora din urmă. De asemenea, recurenții-reclamanți arată că față de solicitarea ANRP pentru a completa dosarul de opțiune cu declarația de partaj voluntar, solicită instanței sesizarea Curții Constituționale, cu privire la neconstituționalitatea procedurii de emitere a titlului de plată de către ANRP. În drept se invocă art. 485 alin. (6) C. proc. civ., C. civ., Legea nr. 247/2005, Legea nr. 165/2013. Împotriva aceleiași hotărâri a formulat recurs și autoritatea publică pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală și solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul admiterii excepției tardivității și a prescrierii dreptului la acțiune. În motivarea recursului se arată că în mod greșit prima instanță a respins excepțiile tardivității și a prescrierii dreptului la acțiune, invocate de către pârâtă, având în vedere că potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010, intrată în vigoare la 30.06.2010, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII, iar prin Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2012 și pentru modificarea art. III din O.U.G. nr. 62/2010, s-a stabilit prelungirea perioadei de suspendare a emiterii titlurilor de plată până la data de 15.05.2013, motiv pentru care în opinia pârâtei, dreptul reclamanților de a opta pentru o modalitate de valorificare a titlurilor de despăgubire nu a fost suspendat sau întrerupt, nefiind afectat de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010 sau a Legii nr. 117/2012, întrucât aceștia puteau să își manifeste expres opțiunea, chiar dacă emiterea titlurilor a fost suspendată. Recurenta-pârâtă mai arată că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a soluționat dosarele de opțiune constituite în termen legal, iar Ministerul Finanțelor Publice a efectuat deja plata pentru aceste titluri de plată, iar dacă reclamanții și-ar fi constituit în termen legal un dosar de opțiune în temeiul deciziei Comisiei, ar fi beneficiat de un titlu de plată emis și achitat în mod efectiv de către Ministerul Finanțelor Publice. În acest sens sunt și statuările Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 1242 din 22 septembrie 2011 a apreciat că prevederile art. III din O.U.G. nr. 62/2010 nu aduc atingere existenței dreptului de proprietate, în speță nefiind afectat nici dreptul de opțiune al reclamanților. Astfel, recurenta-pârâtă solicită admiterea excepției tardivității și prescrierea dreptului la acțiune al reclamanților.

Apărările formulate în cauză În cauză au fost formulate întâmpinări față de cererile de recurs de către reclamantul A. și de către instituția pârâtă. Prin întâmpinarea formulată, reclamantul A. critică aspectele invocate prin motivele de recurs ale pârâtei, arătând în esență, că de fapt, Curtea Constituțională nu s-a referit la dreptul de opțiune, ci la proprietate și că opțiunea nu este supusă suspendării. De asemenea, recurentul-reclamant susține că în speță, casa a fost naționalizată în 1950 și demolată în 1960, recurentul criticând faptul că pentru o casă demolată în 1960 s-a calculat uzura până în 2009. Se solicită să se dispună plata sumelor de 25.000 RON și 64.000 RON cu recuperare de la data de 01.01.2014. În drept, recurentul-reclamant a invocat Legea nr. 165/2013. Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinarea formulată solicită respingerea recursului reclamanților și pe fond, respingerea acțiunii acestora ca neîntemeiată. Recurenta-pârâtă arată că prin admiterea cererii de chemare în judecată s-ar institui un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudențială, ceea ce nu poate fi primit și, întrucât reclamanții nu au urmat procedura administrativă privind valorificarea deciziei emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a putut emite un titlu de plată aferent acestei decizii, decât ulterior formării unui dosar de opțiune. Se mai arată că nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a reclama apărarea unui drept, cu atât mai mult cu cât în deciziile emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la art. 4 și 5 se precizează modalitățile de valorificare ale deciziei, dar cu toate acestea, reclamanții au stat în pasivitate mai mult de 3 ani de la data emiterii titlului de despăgubire, astfel că nu se poate reține culpa ANRP cu privire la emiterea titlului de plată. Mai arată că obligarea ANRP la emiterea unui titlu de plată în condițiile în care reclamanții nu au parcurs procedura administrativă ar stabili o obligație imposibil de realizat și ar afecta principiul egalității de tratament, recunoscut pe plan intern și european. Astfel, în practica CEDO s-a reținut că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, instanța neputând că completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind un "legiuitor pozitiv". În ceea ce privește cererea reclamanților cu privire la emiterea titlului de plată aferent Deciziei CCSD nr. x/FF/18.05.2010, arată că în acest caz, reclamanții au urmat procedura administrativă, dar nu au depus declarația de partaj voluntar în original sau în copie legalizată, deși pârâta i-a solicitat completarea dosarului de opțiune în acest sens, prin adresa din 16 septembrie 2014, dat fiind faptul că în opinia sa, legiuitorul a prevăzut în mod clar modalitatea de valorificare și obligația stabilită în sarcina titularilor deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel că și cu privire la acest aspect, reclamanții se prevalează de propria culpă. Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare, reiterând susținerile din motivele de recurs și din întâmpinare și arătând totodată, că Decizia nr. 7593 le-a fost comunicată la 28.04.2010, iar la data de 17.02.2013 s-a publicat Legea nr. 165/2013, care a anulat art. 18 alin. (4) Cap. V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 ce prevede un termen de 3 ani pentru emiterea titlului de plată. Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat răspuns la întâmpinare, în care relevă și faptul că prin sentința civilă nr. 116/CA din 28.01.2015, definitivă conform noului C. proc. civ., pronunțată în dosar nr. x/2014, s-a reținut că pretențiile reclamantei ar fi fost justificate doar în situația în care ar fi formulat cererea de opțiune anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, caz în care titlul de plată s-ar fi emis cu respectarea ordinii de înregistrare a dosarului de opțiune sau în situația în care acesta ar fi urmat procedura Legii nr. 165/2013. Pe de altă parte, se mai arată că în perioada în care procedura de emitere a titlurilor de despăgubire și a titlurilor de plată a fost suspendată, procedura privind valorificarea deciziei CCSD nu a fost suspendată. Astfel, potrivit alin. (2) și (3) ale art. III din O.U.G. nr. 62/2010, valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face în perioada de suspendare doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea (cu respectarea limitărilor art. 3 lit. h). De asemenea, persoanele care, până la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, au optat pentru acordarea titlurilor de plată, dar acestea nu au fost emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pot opta pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, iar persoanele care nu optează pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, vor primi titluri de plată după expirarea perioadei de suspendare prevăzute la alin. (1).

Procedura derulată în fața instanței de recurs Având în vedere dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., republicat, în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului de față, prin care s-a concluzionat că recursul promovat de recurenții - reclamanți nu a fost încadrat în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. și că cererea de recurs formulată și în numele reclamanților F., G., H. și I. nu este semnată de către aceștia, astfel că nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, respectiv cele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. Cât privește recursul promovat de recurenta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, s-a apreciat că este admisibil, nefiind vădit nefondat, astfel că raportul a fost înaintat spre analiză, completului de filtru. Prin încheierea de ședință din data de 15.03.2016, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului cu mențiunea că poate fi formulat, în scris, un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. Drept urmare, recurentul-reclamant A. a formulat un punct de vedere cu privire la acest raport, arătând că motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul său sunt date de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și aducând argumente în sprijinul ideii că în cauză nu este necesară depunerea unui partaj voluntar, de vreme ce Legea nr. 165/2013 nu face vorbire despre acest act. Mai susține că acțiunea nu este prescrisă, întrucât la data de 17.02.2013, Legea nr. 165/2013 a anulat art. 181 și art. 7 din Legea nr. 247/2005 care prevedea emiterea titlului de plată în termen de 3 ani. Tot un punct de vedere pe raportul asupra admisibilității recursului a fost depus și de către recurentul-reclamant B., reiterând o serie de aspecte privitoare la fondul cauzei. Prin încheierea de ședință din data de 13.10.2016, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de reclamanții B., A., C., D., E. și de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, reținând că recurenții-reclamanți F., G., H. și I. nu au semnat recursul formulat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză 1. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți F., G., H. și I., se constată că recursul declarat de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/32/2014 la data de 03.07.2015, recursul fiind semnat doar de către recurenții A. și D. Ulterior, la data de 09.07.2015, recurenții-reclamanți au depus un al doilea exemplar al motivelor de recurs, semnat de data aceasta de către recurenții A., B., C. și E. Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului de față, s-a arătat că cererea de recurs formulată și în numele reclamanților F., G., H. și I. nu este semnată de către aceștia, astfel că nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, respectiv cele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat inclusiv recurenților F., G., H. și I., conform proceselor-verbale de înmânare aflate la filele 136, 137, 139 și 140 (coroborate cu conceptele de citare atașate la filele 129-132 din dosarul de recurs), fără ca aceștia să se conformeze și să complinească lipsa semnăturii de pe cererile de recurs aflate la dosar, conform celor reținute prin raportul pe admisibilitatea recursului. La termenul de judecată de astăzi, 25 aprilie 2017, Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la excepția nulității recursului declarat de către F., G., H. și I., în temeiul art. 248 alin. (1) aplicabil în virtutea normei de trimitere de la art. 494 din C. proc. civ., conform cărora "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură […] care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei". Potrivit art. 486 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (…) e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Înalta Curte observă că în speță, niciunul dintre exemplarele motivelor de recurs depuse la filele 2-4 și respectiv, la filele 8-10 dosar, nu cuprinde semnătura reclamanților F., G., H. și I. și că deși aceștia au fost încunoștințați cu privire la această lipsă, nu au complinit-o până la acest termen, ceea ce în raport de prevederile legale anterior citate, este ne natură a atrage nulitatea recursului astfel formulat. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte reține că este întemeiată excepția nulității recursului invocată de către instanță din oficiu, astfel că, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) și art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de F., G., H. și I. împotriva Sentinței nr. 107 din 18 iunie 2015 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pentru lipsa semnăturii. 2. Referitor la recursul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E., analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de către recurenții-reclamanți, pentru considerentele expuse în continuare. În ceea ce privește solicitarea recurenților-reclamanți, formulată prin motivele de recurs, referitoare la sesizarea Curții Constituționale, cu privire la constituționalitatea procedurii de emitere a titlului de plată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte constată că potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992: "(2) Dacă, în cursul judecății, instanța, din oficiu, sau una dintre părți invocă neconstituționalitatea unei prevederi dintr-o lege sau ordonanță, de care depinde judecarea cauzei, excepția ridicată se trimite Curții Constituționale, spre a se pronunța asupra constituționalității acelei prevederi." Cu toate acestea, în speță recurenții-reclamanți au solicitat sesizarea Curții Constituționale, cu privire la constituționalitatea procedurii de emitere a titlului de plată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, fără a invoca în concret dispozițiile din lege sau ordonanță ce contravin, în opinia acestora, dispozițiilor legii fundamentale și fără a indica prevederile constituționale ce se presupun a fi fost încălcate, astfel că cererea recurenților nu este de natură să conducă la sesizarea instanței de contencios constituțional, câtă vreme nu s-au respectat cerințele necesare pentru ca o astfel de sesizare să poată fi făcută. De asemenea, Înalta Curte constată că față de modul în care această solicitare a fost formulată și în raport de argumentele aduse de către reclamanți, reiese că aceasta are natura unei veritabile apărări de fond a pretențiilor deduse judecății de către reclamanți. Pe fondul recursului declarat de către reclamanți, Înalta Curte constată că în esență, aceștia critică hotărârea primei instanțe, considerând că în cauză nu era necesară completarea dosarului de opțiune cu declarația de partaj voluntar, de vreme ce Legea nr. 165/2013 nu face vorbire despre un asemenea act, astfel că pârâta ar fi refuzat în mod nejustificat, în opinia recurenților, să emită titlurile de plată și să acorde efectiv sumele stabilite prin cele două titluri de despăgubire. Înalta Curte constată că sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum și ale H.G. nr. 401 din 19 iunie 2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a acestei legi, acte normative ce se coroborează cu Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1857/2013 pentru aprobarea Procedurii de plată a sumelor din titlurile de plată emise în condițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Astfel, în acord cu cele statuate de către prima instanță, se reține că pentru emiterea titlului de plată era necesar ca solicitantul care efectuează aceste demersuri în numele celorlalți moștenitori cu care apare pe titlul de despăgubire, să depună: titlul de despăgubire în original, copii acte identitate, împuternicire, procură prin care toți beneficiarii împuternicesc pe unul din ei să realizeze opțiunea pentru titlu de plată/conversie și să încaseze sumele stabilite sau acte notariale ori emise de instanță cu privire la cotele în care vor fi împărțite despăgubirile între beneficiari. Înalta Curte constată că reclamanții au urmat procedura administrativă, dar nu au depus declarația de partaj voluntar în original sau în copie legalizată, necesară pentru emiterea titlului de plată aferent Deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deși pârâta i-a solicitat completarea dosarului de opțiune cu acest înscris, prin adresa din 16 septembrie 2014. Astfel, în dosar nr. x/7216 din 13 septembrie 2013, prin adresa nr. x/SSET din 16.05.2014, pârâta a pus în vedere solicitantului A. că pentru procesarea cererii sale este necesară declarația de partaj voluntar, aceeași solicitare fiind făcută și în dosarul de opțiune nr. x din 04 iulie 2013, dar acesta nu s-a conformat cererii instituției emitente, motiv pentru care aceasta în mod corect a procedat la refuzul emiterii titlurilor de plată din litigiu. În aceste condiții, în lipsa declarației de partaj voluntar, instituția pârâtă s-a aflat în imposibilitate de a emite titlurile de plată, de vreme ce atribuțiile sale nu prevăd dreptul de a dispune cu privire la cotele ce revin mai multor beneficiari menționați pe același titlu de despăgubire. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 40/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosar nr. x/2016 s-a statuat că dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt aplicabile persoanelor îndreptățite sau autorilor acestora care au obținut titluri de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 și nu au urmat procedura administrativă prevăzută în capitolul V1 secțiunea 1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, nerespectând termenele privind valorificarea acestor titluri. În consecință, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va respinge recursul declarat de către reclamanții A., B., C., D. și E., ca nefondat. 3. În ceea ce privește recursul declarat de către de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte analizând sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, constată că și acest recurs este nefondat, pentru considerentele ce succed. Recurenta-pârâtă critică soluția dată de către prima instanță excepțiilor de tardivitate și prescriere a acțiunii în ce privește Decizia nr. x/FF din 18.05.2010, excepții pe care această pârâtă le-a ridicat în fața instanței de fond. Înalta Curte constată că prima instanță a dat o dezlegare corectă acestor excepții, având în vedere faptul că Decizia reprezentând titlu de despăgubire a fost emisă la data de 18.05.2010, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (1) și art. 16 alin. (6) din Titlul VII al Legii 247/2005, moment la care art. 18 1 din lege prevedea că titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute în prezenta secțiune și că dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim 500.000 RON, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar, iar dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 RON, titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcție de opțiunea sa: a) să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau b) să solicite primirea de titluri de plată, în condițiile art. 1 De asemenea, potrivit alin. (4) al articolului mai sus evocat, în forma avută la data de 18.05.2010, prevedea că titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea". Ulterior, prin art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a prevăzut că pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, stabilindu-se că persoanele care nu au optat pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" vor primi titluri de plată după expirarea acestei perioade de suspendare. Prin art. III din O.U.G. nr. 4/2014, s-a prevăzut că se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, până la data de 15 mai 2013, iar persoanele care nu au optat pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" vor primi titluri de plată după expirarea acestei perioade de suspendare. Potrivit art. 6 alin. (4) din noul C. civ., prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, astfel că în raport de aceste dispoziții legale, se constată că în ceea ce privește prescripția, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, care la art. 13 lit. a), prevede că se suspendă cursul prescripției cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, iar după încetarea suspendării, conform art. 15 din același act normativ, prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul curs înainte de suspendare. Cu toate acestea, prescripția nu se va împlini înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepția prescripțiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare. Recurenta-pârâtă și-a întemeiat excepțiile invocate pe dispozițiile art. 181 alin. (4) din Legea nr. 247/2005, astfel cum acest articol a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007 și care în forma avută în vedere de către pârâtă prevedea că titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea". Înalta Curte constată că față de suspendarea legală a procedurii de emitere a titlurilor de plată în perioada 2010 - 15 mai 2013, pârâta nu-și poate întemeia excepțiile invocate, privind tardivitatea și prescrierea dreptului la acțiune pe acest text de lege, având în vedere că termenul de 3 ani la care s-a făcut referire, a fost suspendat până la data de 15 mai 2013. De asemenea, se constată că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, art. 181 din Legea nr. 247/2005 a fost abrogat, dispozițiile respective fiind înlocuite cu o nouă procedură pentru efectuarea plăților restante. Astfel fiind, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursul declarat de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Sentinței nr. 107 din 18 iunie 2015 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.