ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2889/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 04 aprilie 201, reclamantul C.I. a chemat în judecată M.F.P. - DG.F.P. Sibiu și A.F.P Sibiu, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, instituțiile pârâte să fie obligate să-i plătească suma de 1.500.000 lei cu titlu de daune morale, precum și cheltuieli de judecată. Motivând cererea de chemare în judecată, în esență, reclamantul precizează că este administratorul SC C.S.E. SRL Sibiu și începând cu anul 1997 reprezentanții instituțiilor pârâte au supus această societate unor acte de control considerate ca fiind abuzive de către reclamant și încălcându-se dispozițiile legale în materie. Consideră că prin aceste controale s-au încălcat dispozițiile legale, atunci când s-a apreciat că activitatea firmei este de comerț și nu de producție confecții.

Datorită controalelor la care a fost supusă, într-o perioadă de aproximativ 14 ani, au avut loc litigii în fața instanțelor de judecată, reclamantul considerând că toate acțiunile abuzive și litigiile provocate de către reprezentanții instituțiilor pârâte i-au afectat starea de sănătate, situația familială și situația firmei în care avea calitatea de asociat unic și administrator. După ce s-a constatat că SC C.S.E. SRL Sibiu a fost amendată fără temei legal și s-a dispus restituirea sumelor reținute fără drept, pârâtele nu au făcut nici un demers concret prin care să restituie sumele încasate nelegal. Au refuzat să execute hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Mai mult, au făcut unele compensări cu încălcarea dispozițiilor legale exprese, au deschis procedura insolvenței firmei în mod nelegal și au emis acte juridice administrative care l-au determinat pe reclamantul-administrator să inițieze diverse acțiuni în justiție.

În opinia reclamantului, în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina instituțiilor pârâte, respectiv: existența faptei ilicite; producerea unei daune; raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și culpa. Sub aspectul existenței faptei ilicite reclamantul C.I. arată că acțiunile ilicite și repetate ale reprezentanților instituțiilor pârâte au prilejuit vătămarea reclamantului prin atingerea adusă onoarei, demnității și prestigiului, valori de care se bucura înainte de acțiunile pârâtelor și care îi erau recunoscute în colectivitate și familie. În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 998 și urm. C. civ.; art. 22 (dreptul la viață și la integritate fizică și psihică), art. 24 (dreptul la apărare), art. 26 (viața intimă, familială și privată), art. 34 (dreptul la ocrotirea sănătății) și art. 44 (dreptul de proprietate privată) din Constituția României.

Prin cererea precizatoare de la filele 183-192 din dosar, reclamantul a solicitat obligarea instituțiilor pârâte în solidar la plata daunelor morale de 1.500.000 lei, susținând că prin încălcarea dispozițiilor legale ce vizează obiectul de activitate al societății, prin controalele abuzive, prin măsurile abuzive și repercusiunile, respectiv acțiunile în justiție și refuzul instituțiilor pârâte de a executa hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, toate cu scopul de a aduce societatea acestuia în stare de faliment, i s-a adus atingere gravă demnității, onoarei, prestigiului, cinstei și stării de sănătate, valori sociale care sunt ocrotite de lege. Prin sentința civilă nr. 341 din 18 februarie 2013 Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul C.I., a obligat pârâții M.F.P., D.G.F.P.

Sibiu și A.F.P. Sibiu, în solidar, la 200.000 lei cu titlu de daune morale către reclamantul C.I. și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată. Tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat obligarea instituțiilor pârâte în solidar la plata daunelor morale de 1.500.000 lei, susținând că prin încălcarea dispozițiilor legale ce vizează obiectul de activitate al societății, prin controale sau alte măsuri abuzive, prin acțiunile în justiție la care a fost nevoit să recurgă și prin refuzul instituțiilor pârâte de a executa hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, toate având scopul de a aduce societatea acestuia în stare de faliment, i s-a adus atingere gravă demnității, onoarei, prestigiului, cinstei și stării de sănătate, toate acestea constituind valori sociale ocrotite de lege, a căror încălcare atrage antrenarea răspunderii civile delictuale.

S-a reținut că reclamantul a solicitat obligarea instituțiilor pârâte la daune morale, considerând că, prin reprezentanții acestora, au acționat cu rea-credință, au schimbat obiectul de activitate al firmei, i-au blocat conturile societății, au reținut importante sume de bani și au refuzat să execute hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. S-a reținut că toate aceste pretinse fapte pot antrena răspunderea civilă delictuală potrivit procedurii de drept comun, iar în măsura în care reclamantul susține că asemenea acte și fapte juridice i-au cauzat prejudicii de ordin moral, afectiv, acesta justifică un interes propriu, actual și legitim să promoveze acțiunea în justiție pentru repararea prejudiciului.

Din cuprinsul acestei hotărâri judecătorești, Tribunalul a reținut că în cadrul procesului desfășurat în fața instanței de contencios administrativ nu s-au solicitat și daune morale, iar perioada de soluționare a contestației a fost una relativ scurtă, Tribunalul apreciind-o ca fiind rezonabilă și nefiind în măsură să cauzeze daune morale. S-a reținut astfel că reclamanta beneficia de aceste dispoziții legale de favoare, iar aprecierea greșită privind genul de activitate desfășurată de către aceasta și imputarea nejustificată a unor sume nedatorate, este generatore de daune morale. Din actele medicale depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamantul a prezentat diagnosticul de „cardiopatie ischemică”, „aritmie” și a prezentat afecțiuni oculare pentru care i s-a propus tratament chirurgical.

Tribunalul a apreciat ca fiind reale și atingerile aduse demnității, onoarei, cinstei și prestigiului profesional de care se bucura reclamantul, anterior luării măsurilor de sancționare de către organele de control fiscal, în condițiile în care a fost pus în situația de a fi blocate conturile societății, de a fi considerat o persoană care a eludat dispozițiile legale privind datoriile către bugetul de stat, de a fi indisponibilizate bunurile sale și ale familiei, persoana reclamantului având în mod real de suferit atât privind relațiile de familie, cât și privind relațiile sociale, profesionale și de afaceri. Cum prejudiciile de ordin moral amintite mai sus, sunt datorate într-o manieră indirectă, acțiunilor sau inacțiunilor reprezentanților instituțiilor publice pârâte, tribunalul a apreciat ca fiind dovedit de către reclamant, raportul de cauzalitate dintre faptele ilicite ale pârâtelor și prejudiciul suferit de către reclamant.

În consecință, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtelor, astfel că a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.I. de la filele 1-15 cu precizările de la filele 183-192 din dosar și a obligat pârâtele M.F.P., D.G.F.P. Sibiu și A.F.P. Sibiu, în solidar, la 200.000 lei cu titlu de daune morale către reclamantul C.I. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul C.I. și pârâții M.F.P. și A.J.F.P. Sibiu, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 179/A din 30 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a anulat ca netimbrat apelul declarat de apelantul - reclamant C.I., împotriva sentinței civile nr. 341 din 18 februarie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu apelanții - pârâți M.F.P., A.J.F.P.

Sibiu, apelanta D.G.R.F.P. Brașov și cu intimata - pârâtă D.G.F.P. Sibiu. A admis apelurile declarate de apelanții - pârâți M.F.P., A.J.F.P. Sibiu și de apelanta D.G.R.F.P. Brașov, împotriva sentinței civile nr. 341 din 18 februarie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. A menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în ce privește apelul declarat de apelantul reclamant, urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, în sensul anulării căii de atac pentru insuficientă timbrare, reținând Curtea că la termenului de judecată de la 09 aprilie 2014, apelantul a susținut că, deși taxa de timbru pe care o datorează în apel a fost eșalonată, nu dispune de resurse financiare suficiente pentru achitarea acesteia, astfel că nu își va îndeplini obligația procesuală vizând acest aspect.

Astfel, în conformitate cu art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii (...), instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată, excepția netimbrării cererii fiind o excepție procesuală de procedură care începe prin a avea un efect dilatoriu și care tinde spre un efect peremptoriu. În conformitate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii. În ce privește apelurile declarate de apelanții-pârâți A.J.F.P.

Sibiu și M.F.P., Curtea, ținând seama că acestea cuprind anumite critici comune, vizând soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, dar și fondul cauzei, sub aspectul neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, inclusiv sub aspectul cuantificării daunelor morale acordate, urmează a analiza împreună aceste susțineri. Referitor la natura civilă a raportului de drept ce face obiectul cauzei, nu se poate aprecia că acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamant este inadmisibilă. Astfel, câtă vreme temeiul de drept al pretențiilor acestuia este reprezentat, așa cum s-a arătat, de dreptul comun în materie, iar repararea pretinsei pagube nu se face deci potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004, dat fiind că nu se reclamă în cauză un anumit act administrativ, susținerile apelantului privind încălcarea principiului specialia generalibus derogant și a regulii electa una via, nu sunt întemeiate.

Însă, cât privește fondul cauzei, în legătură cu care se susține de către ambii apelanți-pârâți că s-a constatat greșit îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile a acestora, în fapt niciuna dintre acestea nefiind îndeplinită, Curtea a constatat întemeiate criticile. Astfel, în ce privește fapta ilicită, pretins a fi săvârșită de către pârâți, reclamantul a susținut, așa cum deja s-a arătat în cuprinsul hotărârii, că este reprezentată de atitudinea autorităților fiscale în ansamblu, manifestată prin emiterea unor acte administrative ilegale și efectuarea unor controale repetate ori prin demersuri judiciare ce nu se justificau și care au fost de natură a-i aduce anumite suferințe psihice.

Or, în ce privește actele administrative și controalele repetate de care reclamantul se plânge, Curtea a constatat că nu pot fi încadrate în noțiunea de faptă ilicită, astfel cum este aceasta este definită potrivit practicii și doctrinei juridice, de faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. De asemenea, același raționament își găsește valabilitatea și pentru actele și operațiunile administrativ fiscale ce au făcut obiectul acțiunilor ulterioare de care reclamantul se plânge. Or, în cauză, susținerea reclamantului potrivit cu care autoritățile pârâte au acționat în mod abuziv, fie declarând căi de atac, fie opunându-se la admiterea pretențiilor dale în fața instanțelor de judecată, nu poate fi în mod cert considerată întemeiată.

Aceasta, întrucât, pe de o parte nu a fost dovedită în vreun fel această susținere, iar pe de altă parte, nu a existat din partea reclamantului pe parcursul derulării proceselor amintite, vreo plângere în fața instanțelor învestite cu soluționarea acestora, care să vizeze exercitarea în mod abuziv a drepturilor procesuale. Or, dată fiind această situație, câtă vreme, accesul la justiție este un drept garantat în mod egal de dispozițiile legale interne, recunoscut și în temeiul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea consideră că acțiunile întreprinse de pârâte nu au depășit limitele drepturilor pe care acestea puteau să le exercite. Cu atât mai mult se impune această concluzie, cu cât, în ce privește abuzul drepturilor procesuale, jurisprudența majoritară este în sensul că exercitarea abuzivă a acestor drepturi nu poate fi reclamată și, deci constatată, în temeiul art. 723 C. proc.

civ., decât în cadrul litigiului la care se face referire, judecătorul procesului aflându-se în poziția cea mai potrivită pentru a aprecia asupra exercitării drepturilor în scopul și în limitele recunoscute de lege de oricare din părțile din proces. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.I., criticând soluția pentru nelegalitate, arătând că prin sentința civilă nr. 341 pronunțata de Tribunalul București la data de 18 februarie 2013, s-a dispus admiterea în parte a acțiunii în pretenții, în sensul obligării intimatelor la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale. Împotriva hotărârii instanței de fond s-a formulat apel, solicitând schimbarea în parte a sentinței civile, în sensul obligării intimatelor la plata sumei de 1.500.000 lei pretinsa prin cererea de chemare în judecata.

Instanța de apel a apreciat în mod nelegal că această cerere trebuie timbrată la valoare, deși s-a arătat prin acțiune și prin precizările ulterioare ca este scutită de plata taxei judiciare de timbru. In consecință, un prim motiv de recurs se referă la interpretarea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor legale care prevăd că cererea prin care reclamantul solicită daune morale este scutită de plata taxei judiciare de timbru. In susținerea opiniei potrivit căreia recurentul-reclamant este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, s-a invocat Decizia nr. 778/2009 a Curții Constituționale a României referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 4 din O.G.

nr. 34/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Pe fondul cauzei, în esență, s-a susținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și că suma cuvenită reclamantului,ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de pârâți, trebuie să fie mărită de instanța de judecată la 1.500.000 lei. Recursul este întemeiat. Examinând susținerile recurentului C.I., Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Examinând actele și lucrările dosarului se reține că reclamantul a formulat în fața instanței de fond o acțiune în pretenții - precizată la data de 24 aprilie 2012 - întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, solicitând obligarea pârâților la daune morale, întrucât toate acțiunile abuzive și litigiile provocate de către reprezentanții instituțiilor pârâte i-au afectat starea de sănătate, situația familială și situația firmei în care avea calitatea de asociat unic și administrator, precum și dreptul la imagine, onoare și demnitate.

Or, în speță, în raport de acțiunea introductivă de instanță, sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. f) 1 din Legea nr. 146/1997 potrivit cărora: „Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la stabilirea și acordarea de despăgubiri persoanei fizice pentru daunele morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale ori private, ori dreptului la imagine". În acest context, instanța de apel, în mod nelegal a statuat că acțiunea este supusă timbrajului, pronunțând o hotărâre lovită de nulitate, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Nu exista nici un temei pentru instanță să încalce principiul disponibilității și să schimbe obiectul acțiunii, apreciind că au fost formulate pretenții supuse taxei de timbru, deși reclamantul a solicitat în mod expres acordarea de daune morale, provocând astfel o vătămare ce nu poate fi înlăturată, decât prin anularea actului atacat. Mai mult, instanța de apel, prin aplicarea greșită a unui text de lege ce nu era incident în cauză afectează accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, deoarece prin anularea ca netimbrat a apelului se împiedică analizarea pe fond a criticilor formulate în calea de atac. Eroarea instanței, în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor legale în materie de timbrare nu poate duce la împiedicarea exercitării drepturilor procesuale prevăzute de lege în favoarea părților, chiar dacă, ulterior, a fost admisă o cerere de ajutor public judiciar, prin care s-a eșalonat taxa de timbru.

Având în vedere că în fața instanței de apel au fost formulate critici, atât de către reclamant, cât și de către pârâți, se impune casarea deciziei, pentru soluționarea unitară a cauzei, în vederea respectării principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare. În raport de această soluție, nu se mai impune analizarea celorlalte critici, invocate de reclamant pe fondul recursului. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează să admită recursul reclamantului, să caseze decizia și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva Deciziei nr. 179/A din 30 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2014.