ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1380/2014

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș la 31 mai 2012, reclamanta SC N.P.D. SRL (societate aflată în insolvență) a chemat în judecată pe pârâta SC N.B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.000.000 RON reprezentând despăgubiri materiale și la 50.000 RON daune morale, susținând că reclamanta a ajuns în stare de insolvență din cauza neîndeplinirii obligațiilor ce îi reveneau pârâtei în raportul juridic intervenit între părți. Prin sentința civilă nr. 207 din 14 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Mureș s-a respins excepția privind prescripția dreptului material la acțiune invocată de către pârâta SC N.B.

SA, a fost admisă în parte acțiunea în răspundere delictuală formulată de reclamantă și obligată pârâta la plata sumei de 140.526,41 RON cu titlu de despăgubiri. Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei. A fost obligată pârâta la 509,64 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, mai întâi, cu privire la excepția prescripției dreptului Ia acțiune că, față de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, trebuie constatat că reclamanta a luat cunoștință de eliberarea fondurilor nerambursabile de către Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale în cadrul procesului pe care reclamanta l-a avut, obiect al Dosarului nr. 4229/315/2009 al Judecătoriei Târgoviște, potrivit adresei comunicate la solicitarea instanței (afirmație necontestată de cealaltă parte).

În ceea ce privește fondul litigiului, instanța a reținut că reclamanta, în asociere cu banca pârâtă, a declanșat procedura reglementată prin Ordinul nr. 586/2007 emis de Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale de aprobare a programului național multianual de accesare a fondurilor nerambursabile în programul național multianual aferent perioadei 2002-2009, de susținere a investițiilor prin întreprinderi nou înființate și microîntreprinderi, precum și pentru modernizarea sau retehnologizarea întreprinderilor mici și mijlocii.

Fondurile nerambursabile de care putea să beneficieze reclamanta reprezentau un procent de cel mult 40% din valoarea proiectului de investiție, diferența de 40% urmând să fie acoperită din contribuția proprie a beneficiarului eligibil în proporție de cel puțin 15%, diferența până la 25% putând să fie acoperită printr-un credit de finanțare acordat de o instituție bancară cooptată în programul menționat și care, în speță, a fost banca pârâtă. Tribunalul a reținut că reclamanta a fost declarată eligibilă potrivit adresei din 10 decembrie 2007, beneficiind de suma de 140.526,41 RON. S-a mai constatat că transmiterea bancară a acestor lichidități s-a realizat prin procesul-verbal din 13 noiembrie 2007, realitatea vărsămintelor acestor lichidități fiind recunoscută de pârâtă atât prin întâmpinare cât și prin răspunsul la interogatoriu.

Sumele în discuție au fost însă restituite ministerului ca fiind neutilizate. Instanța a înlăturat susținerea pârâtei potrivit căreia reclamanta a eșuat în a beneficia de fondurile nerambursabile deoarece ar fi fost declarată neeligibilă potrivit adresei din 16 ianuarie 2008 a Direcției analiză și risc, ipoteză în care ea nu s-ar mai fi încadrat în condițiile impuse de art. 3.1 lit. k) din Ordinului nr. 586/2007 menționat, reținând că, și dacă s-ar trece peste susținerea reclamantei privind caracterul fals al primei pagini a cererii de creditare, o asemenea cerere oricum nu se impunea a fi pretinsă de către banca pârâtă, nefiind prevăzută de actul normativ special (cel care a reprezentat cadrul legal al declanșării, derulării și finalizării programului de sprijinire a întreprinderilor mici și mijlocii).

S-a reținut totodată, că art. 4.10 din ordin este clar, stipulând că se formulează o cerere unică și comună de „solicitare a fondurilor nerambursabile și a creditului”, potrivit formularului prevăzut în anexa nr. 2, cerință căreia reclamanta i s-a conformat întocmai. S-a mai constatat că, potrivit prevederilor ordinului în discuție, pârâta trebuia să emită decizia finală sub aspectul eliberării fondurilor nerambursabile, ea neputând să refuze decât acordarea creditului din patrimoniul său. S-a dovedit însă, în speță, că reclamanta a depus în contul băncii pârâte, integral, contribuția de 15 + 25% (142.388 RON), urmare a creditului obținut de la SC O.M. SA (conform extrasului de cont din data de 24 decembrie 2007 emis tocmai de banca pârâtă).

Tribunalul a constatat că, în condițiile în care chiar pârâta a recunoscut că reclamanta putea complini diferența de contribuție la investiție și din alte surse, nu neapărat de la banca pârâtă, și cum prin cererea unică de acordare a fondurilor nerambursabile și a creditului, din 19 octombrie 2007, s-a indicat diferența de finanțare necesară de 73.015 RON, acoperită ca urmare a creditului obținut de la SC O.M. SA, nu poate fi primită susținerea aceleiași pârâte în sensul că era necesară întocmirea unei noi cereri de creditare la data de 8 ianuarie 2008. De aceea, fapta ilicită, ca element al instituției răspunderii civile delictuale, există chiar și în ipoteza în care cererea de finanțare (nerecunoscută de reclamantă), înregistrată din 8 ianuarie 2008, ar fi fost reală și solicitată cu bună-credință de către bancă.

S-a apreciat că ilicitul constă în aceea că, deși trebuia să transmită decizia finală într-un fel sau în altul (art. 4.14 din Ordinul 586/2007), pârâta nu a comunicat niciodată o eventuală respingere a cererii reclamantei, lăsând astfel ca fondurile să intre în regimul juridic de fonduri de valori neutilizate, iar în final să le returneze ministerului. A fost dedusă legătura de cauzalitate între această conduită a băncii și rezultatul constând în a nu beneficia de valorarea nerambursabilă în cuantum de 140.526,41 RON. Celelalte pretenții ale reclamantei au fost apreciate nejustificate, deoarece din dovezile administrate nu a reieșit că starea de insolvență a reclamantei s-ar datora faptei ilicite a pârâtei, în condițiile în care, potrivit raportului întocmit de administratorul judiciar, desemnat în procedura insolvenței reclamantei, aceasta a ajuns în stare de insolvență din alte motive, care nu au vizat relația eșuată a societății cu banca pârâtă.

Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți Prin apelul declarat de reclamantă, s-a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate și în consecință, majorarea cuantumului prejudiciului material la suma de 2.000.000 RON, acordarea prejudiciului moral în valoare de 50.000 RON și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat în fața primei instanțe, cumulat cu cheltuielile ocazionate de judecarea apelului. În motivare, s-a arătat că în mod eronat a considerat prima instanță că nu s-a probat intrarea societății în insolvență ca o consecință a neacordării fondurilor solicitate. Astfel, în raportul privind cauzele intrării în insolvență întocmit de practicianul de insolvență nu s-a făcut referire la fapta ilicită a pârâtei, doar pentru că la acea dată situația nu era cunoscută.

În realitate, din raport și din indicatorii financiari rezultă o cădere abruptă a societății imediat după ce aceasta nu și-a mai putut îndeplini obligațiile contractuale ca urmare a imposibilității de retehnologizare din culpa băncii. Legat de prejudiciul moral invocat de reclamantă, s-a susținut că în urma faptelor infracționale ale băncii, administratorul societății a ajuns într-o stare deplorabilă, fiind în prezent diagnosticat cu handicap de gradul II și că maniera infracțională în care a acționat banca a afectat în mod ireversibil și persoana care a constituit societatea, care, după ce a reușit să realizeze o cifră de afaceri semnificativă, a pierdut totul din cauza unor abuzuri nejustificate ale băncii.

Cu privire la modul de soluționare a cererii privind cheltuielile de judecată, reclamanta a susținut că onorariul nu poate fi cuantificat în funcție de suma acordată cu titlu de despăgubiri, nefiind stabilit ca onorariu de succes. Aceasta, în condițiile în care onorariul s-a stabilit în funcție de complexitatea cauzei și numărul de deplasări necesare de la Cluj-Napoca la Târgu-Mureș, iar suma efectiv acordata nu acoperă nici măcar cheltuielile de drum. În apelul exercitat de pârâtă, s-a solicitat schimbarea în parte a hotărârii și, în principal, respingerea acțiunii ca prescrisă sau, în subsidiar, ca nefondată. A arătat apelanta-pârâtă, că data de la care a început să curgă termenul prescripției este 10 decembrie 2007, data prevăzută de art. 4.9.

alin. (5) din Ordinul nr. 586/2007, care coincide cu momentul virării banilor, și în raport de care acțiunea este prescrisă, Pe fondul cauzei, s-a susținut că tribunalul a ignorat principiul de drept al libertății contractuale și prevederile Ordinului nr. 586/2007. Potrivit pct. 3.1 lit. k) din ordin, beneficiarul trebuia să facă dovada îndeplinirii criteriilor de eligibilitate prevăzute de normele specifice de creditare ale băncii, pentru a obține creditul asociat, exigență nesatisfăcută de reclamantă, întrucât aceasta nu îndeplinea anumite criterii de solvabilitate. În cauză, nu există faptă ilicită și nu poate fi trasă la răspundere pentru fapte, acte care aparțin reclamantei, respectiv pentru situația financiară necorespunzătoare a acesteia, dovedită prin ajungerea societății în insolvență și indicatorii financiari prezentați în fața instanței de fond.

Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat decizia civilă nr. 37/R din 8 iulie 2013, prin care a respins ambele apeluri ca nefondate. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut, analizând cu prioritate apelul declarat de pârâtă, față de aspectele criticate de aceasta, că dezlegarea dată de către prima instanță excepției prescripției dreptului material la acțiune, este una corectă. Astfel, s-a constatat ca nu poate fi reținută apărarea pârâtei în sensul că termenul de prescripție ar fi început să curgă la data de 10 decembrie 2007, când s-au virat banii de către Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, în condițiile în care probele administrate în cauză au relevat necunoașterea acestui aspect de către reclamantă, care nu a fost înștiințată asupra acestei împrejurări de fapt, referitoare la virarea banilor și acceptarea sa în vederea finanțării.

De asemenea, nu a putut fi reținut nici celălalt moment indicat, alternativ, ca debut al termenului de prescripție, respectiv, data de 24 decembrie 2007, când s-a procedat la virarea creditului obținut de reclamantă de la SC O.M. SA. Aceasta, întrucât momentul menționat este cel al îndeplinirii de către reclamantă a unor condiții de finanțare impuse în vederea obținerii alocației financiare nerambursabile, nefiind de natură a releva existența prejudiciului (constând în neobținerea alocației și persoana care răspunde de pricinuirea prejudiciului).

În ceea ce privește criticile apelantei-pârâte pe fondul cauzei, Curtea a constatat că aceasta a enunțat nesocotirea de către tribunal a principiului libertății contractuale, fără să dezvolte acest argument și că, în lipsa altor precizări, critica poate fi analizată ca vizând nesocotirea dreptului de decizie al băncii, care, în temeiul art. 4.14 din ordin a deținut prerogativa de a emite decizia finală cu privire la acordarea alocației financiare nerambursabile și a creditului bancar și de a încheia, în conformitate cu art. 4.15. din ordin, contractul de credit bancar cu beneficiarul selectat. Așadar, în temeiul normelor menționate, acordarea efectivă a alocației financiare și a creditului bancar se realiza numai în urma încheierii unui contract între instituția de credit și Întreprinderile Mici și Mijlocii declarat eligibil.

S-a constatat caracterul nefondat al unei asemenea susțineri, deoarece odată cooptată în Program, banca pârâtă nu dispunea de o libertate contractuală discreționară în alegerea partenerului contractual, ci era ținută să își exercite această libertate contractuală în condițiile permise de normele ordinului. De acea, emiterea deciziei finale cu privire la acordarea alocației financiare nu este doar o îndreptățire a băncii, ci, în egală măsură, și o obligație, așa încât pârâta trebuia să aducă la cunoștința solicitantului decizia cu privire la rezultatul evaluării și verificării solicitantului, indiferent de soluția la care a ajuns. Această îndatorire nu a fost respectată, banca nefăcând dovada faptului că ar fi informat solicitantul cu privire la modul de derulare a ultimei etape din procedura implementării programului.

În ceea ce privește modalitatea în care banca și-a exercitat, în fapt, dreptul decizional, Curtea a mai reținut și ca, față de art. 14.4 din ordin, evaluarea solicitantului trebuia să se realizeze nu doar în funcție de normele interne ale băncii, ci și în concordanță cu prevederile Programului. Totodată, deși pârâta a invocat nerespectarea de către cererea de creditare din 8 ianuarie 2008, a normelor interne ale băncii și ale art. 3 lit. k) din ordin, mai precis a cerințelor de solvabilitate pentru acordarea creditului, s-a constatat că o asemenea susținere este lipsită de suport. Aceasta, întrucât în cauză, unitatea de implementare a virat chiar alocația în conturile reclamantei, iar pârâta nu a oferit nicio explicație rezonabilă în legătură cu necesitatea depunerii unei noi cereri de creditare din partea reclamantei.

De asemenea, apelanta-pârâtă însăși a recunoscut că la data 24 decembrie 2007, reclamanta a făcut dovada existenței cumulative a celor trei componente de finanțare, ceea ce înseamnă că, față de dispozițiile art. 4.14 din ordin, îi revenea obligația fermă de a lua decizia finală cu privire la acordarea alocației și creditului. Față de aceste elemente, Curtea și-a însușit concluzia primei instanțe în sensul că, deși trebuia să comunice decizia finală și exista la momentul la care hotărârea trebuia luată, dovada aportului propriu și a creditului bancar, pârâta nu a comunicat soluția dată cererii de acordarea a alocației, lăsând astfel ca fondurile să intre în regimul juridic de fonduri de valori neutilizate potrivit scopului acordat, cu consecința returnării acestora.

Referitor la apelul reclamantei, instanța a reținut ca fiind judicioasă concluzia tribunalului cu privire la lipsa raportului de cauzalitate între fapta pârâtei și intrarea societății în insolvență. Faptul pretins, că la data întocmirii raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, nu s-a cunoscut că pârâta este răspunzătoare de neacordarea alocației financiare, s-a considerat că nu are relevanță, din moment ce reclamanta a afirmat că acumularea debitelor reprezintă o consecință a lipsei de retehnologizare.

Or, indiferent de cauzele care au împiedicat retehnologizarea, s-a reținut că în raport nu se face vorbire despre această împrejurare, arătându-se că societatea a ajuns în stare de insolvență în urma reducerii drastice a comenzilor instituțiilor publice și a societăților comerciale, motiv pentru care s-a orientat în zona comenzilor individuale ale persoanelor fizice, cu creșterea perioadei de încasare a facturilor emise, coroborate cu stagnarea temporară a activității de investiții în domeniul mobiliar și al comenzilor de stat.

Necontestând nevoia de retehnologizare a societății, în același timp, Curtea a constatat că probele administrate nu au relevat scăderea comenzilor în anul 2009 ca urmare a imposibilității de satisfacere a volumului mare al acestora, chiar administratorul judiciar provizoriu menționând drept cauză a reorientării societății către consumatorii individuali „stagnarea temporară a activității de investiții în domeniul mobiliar și al comenzilor de stat” (constatare care nu a fost combătută prin probe de către reclamantă). Au fost găsite nefondate și criticile referitoare la neacordarea daunelor morale solicitate, în condițiile în care pretențiile reclamantei au fost fundamentate în fapt pe suferințele încercate de administratorul societății și pe agravarea stării sănătății acestuia în urma faptelor ilicite ale pârâtei.

Întrucât parte în dosar este societatea comercială administrată de M.D. și nu administratorul societății, în calitate de persoană fizică, s-a apreciat că prejudiciul moral ar putea fi eventual analizat doar în persoana societății, dar că reclamanta nu a invocat cauzarea vreunui prejudiciu de această natură societății. În speță însă, daunele morale solicitate au vizat compensarea suferințelor personale ale numitei M.D., fără posibilitatea transferării către societate a dreptului de a cere angajarea răspunderii delictuale a persoanei răspunzătoare de prejudiciul cauzat administratorului. În ce privește modalitatea de soluționare a capătului de cerere accesoriu referitor la cheltuielile de judecată, instanța de apel a constatat că tribunalul nu a aplicat dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., nereducând onorariul de avocat solicitat a fi rambursat de partea căzută în pretenții pe motivul disproporției vădite între cuantumul onorariului și valoarea obiectului pricinii și munca desfășurată de avocat, ci, în urma reținerii temeiniciei parțiale a acțiunii. Cum petitele acțiunii reclamantei sunt evaluabile în bani, iar pretențiile acesteia au fost primite doar în parte, s-a constatat că în mod corect prima instanță a acordat cheltuielile de judecată, inclusiv onorariul avocațial, proporțional cu valoarea pretențiilor admise. Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părți: 1. Reclamanta SC N.P.D. SRL a reluat elementele de fapt ale pricinii, arătând că probele administrate în cauză susțin în totalitate admisibilitatea și temeinicia acțiunii promovate, singura eroare a soluției constând în stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat de banca pârâtă reclamantei.

Astfel, cu privire la prejudiciul material, indicat ca ridicându-se la 2.000.000 RON, reclamanta a depus tabel cuprinzând contractele în derulare la momentul solicitării creditului, precum și situația actuală a contractelor societății aflate în insolvență. Din compararea celor două centralizatoare, reiese în mod clar că prejudiciul pretins prin acțiune este perfect justificat, deoarece toate contractele de valoare mare ce erau în derulare „s-au încheiat din cauza imposibilității obiective de executare a acestora datorată lipsei de retehnoiogizare”. Scăzându-se din veniturile realizate la sfârșitul anului 2007, respectiv 2.315.722 RON, veniturile obținute la acest moment, rezultă suma pretinsă cu titlu de daune materiale.

Or, sub acest aspect, instanța de apel se limitează la a preciza că în raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței societății, se menționează că această stare se datorează reducerii drastice a comenzilor instituțiilor publice și a societăților comerciale. Nu s-a observat însă, că o cădere abruptă a societății a început imediat după ce aceasta nu și-a mai putut îndeplini obligațiile contractuale ca urmare a imposibilității de retehnologizare din culpa băncii.

Blocarea creditului de către pârâtă a condus la rezilierea contractelor mari pentru anul 2008, din cauza imposibilității de onorare a volumului mare de comenzi cu utilajele pe care firma le avea în dotare și orientării în zona comenzilor individuale ale persoanelor fizice și firmelor mici, cele mai afectate de criza economică declanșată în anul 2008. În ce privește prejudiciul moral pretins, el reprezintă cuantificarea materială a suferinței administratorului special al SC N.P.D. SRL, de a vedea cum societatea ajunge de la o firmă cu poziție importantă pe piața producției de mobilă la o firmă în insolvență. Totodată, prejudiciul moral este justificat de starea sănătății administratorului societății care s-a îmbolnăvit, așa cum rezultă din actele dosarului, de o boală gravă.

Deși, într-adevăr, parte în dosar este SC N.P.D. SRL, instanța trebuia să rețină că acțiunea ilicită de natură penală a băncii pârâte a condus la afectarea ireversibilă a persoanei fizice care reprezintă societatea. Referitor la cheltuielile de judecată, s-a pretins că în mod greșit s-a dispus reducerea acestora proporțional cu cota-parte din prejudiciul care s-a acordat societății reclamante. Față de natura și complexitatea cauzei, de împrejurarea că onorariul avocatului nu a fost unul de succes, reducerea proporțională cu cota-parte din prejudiciul acordat efectiv reclamantei reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Mai mult, soluția pe acest aspect este și nemotivată întrucât instanțele n-au analizat aplicabilitatea criteriilor legale prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. și nu au arătat, în concret, motivele care justifică reducerea onorariului avocațial. În drept, recurenta-reclamantă a indicat dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. 2. În recursul declarai de pârâta SC N.B. SA, s-a susținut, în primul rând, o nelegală rezolvare dată excepției prescripției extinctive, iar în ce privește fondul cauzei, greșita admitere a pretențiilor reclamantei întrucât, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii băncii. Aceasta, întrucât, potrivit convenției de colaborare încheiată de bancă cu ministerul, fiecare proiect prezintă o schemă de funcționare, fondurile nerambursabile acordându-se asociat cu un credit bancar oferit de bancă în condiții proprii de creditare, dacă beneficiarul îndeplinește condițiile de creditare.

În drept, au fost indicate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. Cu privire la cele două recursuri deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: 1. În mod prioritar, pe analiza recursului declarat de pârâtă, față de aspectele de ordin procedural care se impun, se constată că motivarea acestuia s-a realizat în afara termenului legal. Astfel, în condițiile în care decizia din apel a fost comunicată pârâtei la 28 noiembrie 2013, iar exercitarea căii de atac de către aceasta se realizase înainte de acest moment, la 31 iulie 2013, se constată că depunerea motivelor căii de atac astfel exercitate a avut loc abia la 17 decembrie 2013. În felul acesta, au fost nesocotite dispozițiile art. 303 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora „recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”. Sancțiunea nerespectării acestor dispoziții procedurale este reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. și constă în nulitatea căii de atac exercitate cu încălcarea exigențelor procedurale menționate, cu rezerva situației în care există motive de ordine publică, care pot fi invocate și din oficiu de către instanță. Cum asemenea motive de ordine publică n-au fost identificate în speță, văzând dispozițiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei va fi constatat nul. 2. Recursul reclamantei deduce judecății critici nefondate.

Astfel, în ce privește cuantumul prejudiciului material, recurenta susține, fără temei, că ar fi demonstrat întinderea acestuia la nivelul pretențiilor formulate, prin depunerea la dosar a tabelului cuprinzând contractele în derulare la momentul solicitării creditului, comparativ cu situația actuală a contractelor pe care le are în derulare. Contrar susținerii recurentei, aceasta nu a demonstrat legătura de cauzalitate între scăderea volumului activității sale (ajungând în stare de insolvență) și neacordarea alocației financiare de către intimata-pârâtă. Depunerea unui tabel care prezintă o situație comparativă a contractelor încheiate de societate la nivelul anilor 2007-2008 cu cele din prezent nu justifică pretenția recurentei, în sensul că scăderea veniturilor acesteia ar fi în relație directă cu lipsa de retehnologizare a societății care, mai departe, s-ar fi datorat neobținerii finanțării.

În realitate, acestea sunt simple supoziții ale reclamantei, fără valoare probatorie, nedemonstrând nici caracterul cert al prejudiciului (dedus de aceasta din contracte care ar fi putut fi încheiate dar care n-au mai fost perfectate) și nici legătura de cauzalitate între fapta pârâtei și starea de insolvență în care a ajuns societatea. Dimpotrivă, așa cum au reținut instanțele fondului pe elementele de fapt ale pricinii, ceea ce a fost relevant și a determinat insolvență societății a fost „reducerea drastică a comenzilor instituțiilor publice și a societăților comerciale, ceea ce a impus orientarea spre zona comenzilor individuale ale persoanelor fizice, cu creșterea perioadei de încasare a facturilor emise, coroborate cu stagnarea temporară a activității de investiții în domeniul mobiliar și al comenzilor de stat”.

Aceste aspecte au fost reținute inclusiv în raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, întocmit de către administratorul judiciar provizoriu. Susținerea recurentei în sensul că, în realitate, nu a putut face față comenzilor din cauza lipsei retehnologizării este contrazisă de consemnările aceluiași raport vizând cauzele intrării societății în insolvență, care au fost puse în legătură cu declanșarea crizei economice din anul 2008, ceea ce a generat reducerea comenzilor, stagnarea activității de investiții, a comenzilor de stat, inclusiv nealocarea sumelor aprobate prin bugetul de stat la nivelul anului în curs.

Pretinzând contrariul, respectiv că numărul comenzilor era atât de mare încât societatea nu i-a putut face față deoarece rămăsese în urmă din punct de vedere al retehnologizării, recurenta avansează doar ipoteze speculative, nedemonstrate în cadrul procesului și, de aceea, nefiind apte de a proba nici existența unui prejudiciu cert și nici legătura de cauzalitate între fapta pârâtei și prejudiciul pretins încercat. Criticile formulate în privința neacordarii daunelor morale au, de asemenea, caracter nefondat. Pe acest aspect, instanța de apel a reținut corect că prin despăgubirile solicitate cu acest titlu s-a tins la acoperirea suferințelor personale ale administratorului societății, care nu este parte în proces.

Criticând soluția, recurenta arată că, într-adevăr, parte în cauză este societatea, iar nu administratorul acesteia, dar că acțiunea ilicită a băncii a condus la afectarea persoanei care reprezintă societatea, ceea ce ar justifica pe deplin acordarea daunelor morale către aceasta. O asemenea susținere este neîntemeiată și ignoră distincția care trebuie făcută între diferitele entități juridice, întrucât calitatea de reprezentant al unei societăți nu înseamnă identificarea reprezentantului cu cel reprezentat sub aspectul drepturilor și obligațiilor. Faptul că persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare nu poate avea drept consecință confuziunea patrimoniului acestora, existând dimpotrivă, obligația asigurării și menținerii separației între patrimoniile acestora.

În speță, daunele morale sunt solicitate pentru pretinse suferințe personale pricinuite administratorului societății (depunându-se în acest sens la dosar acte medicale) care nu poate susține răsfrângerea acestor suferințe asupra societății-reclamante pentru a putea fi valorificate în cadrul procesual existent. Daunele morale sunt pretinse, în cauză, pentru atingeri aduse unor valori intrinseci ființei umane (sănătatea), fiind greu de conceput, și din acest punct de vedere, că ele ar putea fi valorificate de către partea în proces care este societatea (chiar dacă, de principiu, apărarea drepturilor nepatrimoniale poate fi solicitată și de persoana juridică, trebuie să fie vorba de drepturi compatibile cu o asemenea entitate juridică, pentru a se obține protecția lor pe calea acțiunii în justiție).

În consecință, respingând cererea de daune morale pe motiv că parte în procedura judiciară desfășurată este societatea iar nu administratorul acesteia, instanțele fondului au procedat corect, fundamentându-și soluția pe distincția care există din punct de vedere juridic între cele două subiecte de drept. Susținerea referitoare la acordarea cheltuielilor de judecata într-un cuantum redus, nejustificat sub aspect legal, are, de asemenea, caracter nefondat. Astfel, se constată că prima instanță a redus cheltuielile de judecată, inclusiv onorariul avocațial, raportându-se la cuantumul pretențiilor admise. Procedeul nu este unul nelegal, având în vedere că, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților dacă sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii.

Or, valoarea pricinii indicată drept criteriu legal în dimensionarea cheltuielilor a fost avută în vedere în mod corect de către instanță astfel cum a rezultat în urma analizei temeiniciei pretențiilor, iar nu potrivit cuantumului acestora așa cum a fost el dedus judecății. Susținerea că prima instanță și, ulterior, cea de apel nu au analizat motivat aplicabilitatea criteriilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și nu au arătat, în concret, pe ce se sprijină reducerea onorariului avocațial, este neîntemeiată. Dimensionarea onorariului nu s-a făcut prin aprecierea asupra prestației avocatului care să fi fost considerată necorespunzătoare, situație în care, intrând în competența de evaluare a instanțelor fondului ar fi fost în afara cenzurii de legalitate, ci ținându-se seama de celălalt criteriu indicat, al valorii pricinii.

Raportat la acest reper, instanțele au arătat de ce admiterea în parte a pretențiilor înseamnă o anumită valoare a pricinii, mult mai mică decât cea indicată prin cererea dedusă judecății și în funcție de care onorariul avocatului este justificat doar în parte. Față de toate aceste considerente, se constată că au caracter nefondat criticile de nelegalitate formulate de reclamantă cu trimitere la dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC N.P.D. SRL prin administrator judiciar Z.A. împotriva deciziei nr. 37/R din 8 iulie 2013 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Constată nul recursul declarat de pârâta SC N.B. SA împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 mai 2014.