ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 186/2014

Decizia nr. 186/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul A., a chemat în judecată B.-Inspecția Judiciară, solicitând obligarea pârâtului să-i răspundă conform art. 99 lit. h) și i), respectiv exercitarea funcției cu rea-credință și gravă neglijență, sancționând sau depunând plângere penală dacă faptele sunt infracțiuni, pentru cei trei judecători de la Tribunalul Sibiu, cuprinși în răspunsul la reclamația sa, răspunsul având nr. x/1278/SM/2012, răspuns față de care se declară nemulțumit.

Prin sentința civilă nr. 56 din 12 februarie 2012 Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. - Inspecția Judiciară.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că susținerile reclamantului în petiția sa, reiterate în cererea de chemare în judecată sunt aspecte legate de soluționarea litigiilor, interpretarea normelor legale de către completul de judecată, argumentele de fapt și de drept care fundamentează soluțiile pronunțate, or aceste aspecte exced limitelor de competență ale Inspecției Judiciare, fiind susceptibil de a fi analizate doar în cadrul controlului de legalitate și temeinicie al hotărârii, realizat în cadrul căilor de atac, exercitate în condițiile legii.

În consecință, atâta timp cât aspectele semnalate de reclamant vizează exclusiv activitatea de judecată, iar în urma verificărilor efectuate nu s-au constatat indiciile săvârșirii unor abateri disciplinare, s-a constatat că pârâtul a dat o soluționare corectă petiției formulate de reclamant.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 28, alun. (1), art. 20 și următoarele din Legea nr. 554/2004, art. 299 și următoarele C. proc. civ., art. 52, alin. (1) și (3) din Constituție.

Recurentul consideră că instanța de fond în mod greșit i-a respins acțiunea, deoarece erau suficiente elemente care să conducă la sancționarea judecătorilor care și-au exercita funcția cu rea-credință.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin memoriul adresat pârâtului la data de 8 aprilie 2012 reclamantul A. a solicitat sancționarea disciplinară a membrilor completului de judecată de la Tribunalul Sibiu, care au soluționat Dosarul nr. x/85/2005/a1, acesta arătându-se nemulțumit de modul cum i-au fost soluționate cererile.

B. - Inspecția Judiciară - comunică reclamantului răspunsul nr. x/IJ/1278/SIJ/2012 prin care i se aduce la cunoștință că Inspecția Judiciară nu poate cenzura hotărârile judecătorești irevocabile, fiind interzisă orice imixtiune în activitatea de judecată, iar în urma verificărilor administrative efectuate în raport de aspectele reclamate, nu s-au constatat indiciile săvârșirii unor abateri disciplinare a magistraților, care să impună luarea unor măsuri de competența Consiliului Superior al Magistraturii.

Înalta Curte constată că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 orice persoană poate sesiza B., direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

De asemenea, potrivit art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Inspecția Judiciară poate efectua numai verificări de natură administrativă privind eficiența managerială, modul în care aceștia își îndeplinesc atribuțiile de serviciu prevăzute de legile de organizare, regulamente și ordine, fiind exclusă posibilitatea de a se interveni în activitatea nemijlocită de înfăptuire a justiției.

Inspecția Judiciară nu poate cenzura hotărârile judecătorești irevocabile, fiind interzisă orice imixtiune în activitatea de judecată, conform dispozițiilor art. 2 alin. (3) și art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și art. 17 și art. 46 alin. (2) teza finală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că atâta timp cât aspectele semnalate de reclamant vizează exclusiv activitatea de judecată, iar în urma verificărilor efectuate nu s-au constatat indiciile săvârșirii unor abateri disciplinare, pârâtul a dat o soluționare corectă petiției formulate de reclamant.

În altă ordine de idei, în raport cu dispozițiile art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că în cauza de față se pune întrebarea dacă se poate analiza și pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești pronunțată de cei trei judecători ai Tribunalului Sibiu.

Instanța de control judiciar are în vedere faptul că atât Constituția cât și Statutul Magistraților asigură independența judecătorilor în activitatea de judecată care se supun numai legii.

Hotărârile judecătorești se bucură de o forță juridică, ale căror legalitate poate fi discutată numai în cadrul căilor legale de atac și numai în fața organelor judecătorești cu atribuții de control judiciar.

Eventuala activitate defectuoasă, necunoașterea sau aplicarea sistematică greșită a dispozițiilor legale, poate fi analizată numai de către B., organ care face aceste cercetări cu respectarea independenței activității de judecată.

Numai această autoritate publică este în drept să constate existența abaterilor disciplinare prevăzute de Legea nr. 303/2004.

Nici o persoană fizică sau juridică de drept privat sau public nu poate să pună în discuție legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești indiferent că această hotărâre este sentință, decizie sau încheiere.

A accepta ideea recurentului-reclamant ar putea afecta grav independența actului de justiție, ceea ce este contrar art. 24 pct. 3 din Constituție.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 56 din 12 februarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2014.