ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1598/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 2.309 din 24.07.2013, a respins acțiunea formulată de reclamantele SC "A." SRL, SC "B." SRL, SC "C." SRL, SC "D." SRL, SC "E." SRL, SC "F." SRL, SC "G." SRL în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele SC "B." SRL, SC "C." SRL, SC "D." SRL, SC "E." SRL, SC "G." SRL care au solicitat casarea acesteia și admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentele au susținut, pe de o parte, faptul că instanța de fond a reținut motive străine de natura pricinii, iar pe de altă parte, faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestor motive de recurs au fost formulate de către recurente critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

• Cu toate că a fost sesizată cu nelegalitatea modului în care ANCOM a înțeles să încalce regulile de procedură pe care le-a stabilit printr-o Decizie privind soluționarea unui litigiu, instanța de fond a trecut la judecata unor aspecte străine cauzei, respectiv la analiza fondului sesizării adresate ANCOM.

Or, obiectul cererii deduse judecății l-a constituit anularea adresei ANCOM nr. x/13.03.2013, întrucât aceasta nu îndeplinește condițiile de fond și de formă a actelor pe care ANCOM le poate emite în soluționarea unui litigiu cu care a fost sesizată, condiții impuse de Decizia nr. 480/2010.

În aceste condiții, instanța se putea pronunța asupra fondului sesizării adresată ANCOM doar după ce această autoritate publică ar fi finalizat procedura de soluționare a litigiului, conform deciziei anterior individualizate.

• Prin confirmarea legalității adresei ANCOM nr. x/13.03.2013, instanța a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Decizia nr. 480/2010 emisă de ANCOM, permițând autorității administrativ-jurisdicționale să deroge de la atribuțiile pe care le are potrivit dispozițiilor legale în vigoare.

• În vederea soluționării sesizării înregistrată sub nr. x la data de 18.02.2013, ANCOM ar fi trebuit să procedeze la emiterea unei decizii, conform prevederilor art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice, iar nu la comunicarea răspunsului către petentă prin adresa contestată în cauză. Această adresă reprezintă, în realitate, refuzul nejustificat al autorității publice intimate de a rezolva sesizarea, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și art. 153 din O.U.G. nr. 111/2011.

Intimata ANCOM a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pentru considerentele prezentate la dosar.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 09.12.2014, recursul a fost admis în principiu, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a încuviințat recurentelor administrarea probei cu înscrisuri.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Prin acțiunea dedusă judecății, recurentele au solicitat:

- anularea adresei ANCOM nr. x/13.03.2013;

- obligarea intimatei să soluționeze litigiul generat de petiția înregistrată sub nr. x din data de 18.02.2013 și să emită decizia în termenele prevăzute de art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Înalta Curte apreciază că această soluție este corectă în raport de probatoriile administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente în materie.

În concret, instanța de control judiciar reține:

I. În speță este nefondat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât curtea de apel s-a pronunțat argumentat asupra motivelor de nelegalitate invocate de recurente în privința adresei ANCOM nr. x/13.03.2013.

II. În speță este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin sesizarea înregistrată sub nr. x din data de 18.02.2013, aflată la dosarul Curții de Apel București, recurentele au solicitat intimatei:

- suspendării - până la soluționarea definitivă și irevocabilă a litigiului - tuturor tarifelor practicate în contractele existente, cu excepția tarifului lunar reglementat de 85 euro/km de tubetă, aplicând același tarif și la calculul chiriei lunare pentru racorduri/branșamente, care se va calcula pro-rata (în funcție de lungimea fiecăruia);

- suspendării - până la soluționarea definitivă și irevocabilă a litigiului - aplicării anumitor prevederi abuzive din contractele de închiriere elemente de infrastructură - tubete, racorduri și branșamente

Temeiul sesizării era reprezentat de dispozițiile art. 116 și urm. din O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 140/2012, de considerentul (19) din Directiva 2002/19/CE (Directiva privind accesul) coroborat cu art. 20 din Directiva 2002/21/CE (Directiva-cadru), ale art. 20 și urm. din Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii rețelelor de comunicații electronice, de Decizia Președintelui ANCOM nr. 480/2010 privind stabilirea procedurii de soluționare a litigiilor ce intră în competența Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații și de art. 59 din noul C. proc. civ.

Prin adresa nr. x/13.03.2013, intimata ANCOM a răspuns la sesizarea recurentelor, precizând, în esență, următoarele aspecte: cererea nu poate fi încadrată ca o sesizare de litigiu - formulată în temeiul art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011 și ale art. 4 și art. 5 din Decizia Președintelui ANCOM nr. 480/2010 - și nici ca o solicitare în vederea aplicării art. 20 - 23 din Legea nr. 154/2012; partea a precizat că sesizarea va fi avută în vedere în contextul procesului de analiză premergător emiterii avizului conform, potrivit prevederilor art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 154/2012, dat fiind faptul că o solicitare în vederea emiterii unui astfel de aviz a fost transmisă către ANCOM de către Primăria Generală a Municipiului București, la data de 29.11.2012, iar aceasta se află în analiză.

Prima instanță a confirmat soluția administrativă adoptată de autoritatea intimată, reținând următoarele aspecte:

• Sesizarea recurentelor nu se reprezintă un litigiu căruia să-i fie aplicabile prevederile art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011, în condițiile în care, în cuprinsul acesteia, este vorba despre hotărâri ale Consiliului General al Municipiului București, iar nu de obligații impuse de către ANCOM; totodată, obligația de utilizare partajată a unei infrastructuri nu este prevăzută de actul normativ mai sus indicat, ci de Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii rețelelor de comunicații electronice.

• Măsurile provizorii în vederea evitării producerii prejudiciilor sau limitării întinderii acestora (prevăzute de art. 116 alin. (6) din O.U.G. nr. 111/2011) trebuie să fie tot în legătură cu obligații deja impuse ori care sunt în legătură cu obligațiile impuse de actul normativ mai sus precizat, iar nu de către Legea nr. 154/2012.

• Reclamantele doresc, practic, soluționarea unei situații conflictuale apărute în legătură cu obligațiile stabilite printr-un alt act normativ, respectiv Legea nr. 154/2012.

• Reclamantele trebuiau să precizeze, în conformitate cu prevederile Deciziei Președintelui ANCOM nr. 480/2010 (art. 5 lit. b), acele obligații impuse de O.U.G. nr. 111/2011 în legătură cu care a apărut litigiul.

• În mod temeinic și legal, pârâta nu a trecut la soluționarea sesizării reclamantelor pe fond, ci le-a adus la cunoștință acestora, prin adresa contestata, faptul că sesizarea nu poate fi încadrată ca o sesizare de litigiu, formulata în temeiul art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011.

• În acest context, nu au relevanță susținerile reclamantelor, în sensul că adresa contestată nu îndeplinește condițiile de fond și de formă ale unei decizii emise în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 111/2011 și ale Deciziei Președintelui ANCOM nr. 480/2010, deoarece adresa nu reprezintă o decizie emisă în baza acestor acte normative.

Înalta Curte constată că recurentele au invocat refuzul nejustificat al autorității intimate de a emite decizia de soluționare a litigiului prevăzut la art. 116 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2011, după cum impun prevederile alin. (8) al aceluiași articol.

Conform art. 116 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2011, cu modificările și completările ulterioare:

"În situația apariției unui litigiu între furnizori de rețele sau de servicii de comunicații electronice în legătură cu obligațiile impuse acestora prin dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență, ale regulamentelor Uniunii Europene din domeniul comunicațiilor electronice sau impuse de către ANCOM în conformitate cu aceste dispoziții ori între astfel de furnizori și persoane având calitatea de furnizori în alte state membre ale Uniunii Europene care solicită sau beneficiază de acces ori interconectare în temeiul prezentei ordonanțe de urgență, partea interesată poate sesiza ANCOM în vederea soluționării litigiului."

În mod corect prima instanță a apreciat faptul că sesizarea recurentelor nu poate fi considerată un litigiu căruia să-i fie aplicabilă dispoziția normativă anterior citată.

În concret, încălcările invocate în cadrul sesizării formulate de recurente nu erau în legătură cu vreo obligație legală care să fi fost impusă în sarcina SC "H." SA, prin dispozițiile legislației speciale (primare sau secundare) din domeniul comunicațiilor electronice ori prin decizia ANCOM, ci vizau perceperea unor tarife considerate de recurente ca fiind stabilite în mod abuziv de către concesionarul infrastructurii - SC "I." SA, prin SC "H." SA - cu furnizorii de rețele și servicii de comunicații electronice în vederea oferirii spre închiriere a unor elemente de infrastructură.

Ca atare, în speța de față, nu poate fi vorba despre refuzul nejustificat de soluționare a cererii recurentelor, prin emiterea deciziei prevăzute de art. 116 alin. (8) din O.U.G. nr. 111/2011, cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care litigiul nu se încadrează în prevederile acestui act normativ, nefiind în prezența unui litigiu între furnizorii de rețele sau de servicii de comunicații electronice.

De menționat faptul că SC "H." SA, prin hotărârea nr. 108 din 6 martie 2008 a Consiliului General al Municipiului București, a primit în concesiune dreptul exclusiv și nerestricționat de a administra rețeaua publică de fibră optică a Municipiului București și de a încasa veniturile aferente.

Societățile recurente au încheiat cu SC "H." SA contracte de închiriere pentru tubete, racorduri și branșamente.

Chestiunile legate de relația contractuală existentă între recurente și SC "H." SA, mai precis, de tarifele percepute de aceasta din urmă pentru accesul la infrastructura asociată rețelelor de comunicații electronice pot fi rezolvate pe calea dreptului comun, iar nu în cadrul unui litigiu de contencios administrativ, întemeiat pe refuzul nejustificat de aplicare a dispozițiilor art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011, cu modificările și completările ulterioare.

În altă ordine de idei, după cum în mod corect a evidențiat judecătorul fondului, obligația de utilizare partajată a unei infrastructuri este prevăzută în alt act normativ decât cel invocat de recurente, respectiv în Capitolul III din Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii rețelelor de comunicații electronice (art. 20 - 23).

Într-adevăr, în cazul în care furnizorii de rețele de comunicații electronice nu ajung la un acord cu persoanele care dețin sau controlează elemente de infrastructură, în termen de 2 luni de la primirea unei solicitări ferme de negociere, printr-o decizie a Președintelui ANCOM se pot stabili condițiile în care se realizează utilizarea partajată a infrastructurii, conform prevederilor art. 20 - 23 din Legea nr. 154/2012.

Însă, după cum s-a precizat anterior, litigiul dintre recurente și SC "H." SA vizează tarifele de utilizare a infrastructurii și nu este în legătură cu o obligație stabilită de intimată, în sensul dispozițiilor legale anterior nominalizate.

De altfel, în cuprinsul Legii nr. 154/2012 nu se face trimitere la soluționarea unor litigii generate de aplicarea sa în temeiul art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011 sau a altor prevederi din acest act normativ.

Intimata ANCOM intervine în acest domeniu doar pentru a emite avizul conform, în baza prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 154/2012.

În situația de față, este corectă abordarea autorității intimate de a comunica recurentelor, prin intermediul adresei contestate, faptul că solicitarea acestora nu poate fi încadrată ca o sesizare de litigiu, formulată în conformitate cu art. 116 din O.U.G. nr. 111/2011 și, respectiv, art. 4 și art. 5 din Decizia Președintelui ANCOM nr. 480/2010.

Intimata a comunicat recurentelor un răspuns motivat de respingere a sesizării, după cum impun dispozițiile art. 6 din Decizia Președintelui ANCOM nr. 480/2010.

Ca atare, în situația dată, recurentele nu puteau beneficia nici de măsurile provizorii reglementate de art. 116 alin. (6) din O.U.G. nr. 111/2011, litigiul de fond nefiind sub incidența acestui act normativ.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții B. SRL, C. SRL, D. SRL, E. SRL și G. SRL împotriva Sentinței civile nr. 2.309 din 24 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 08 aprilie 2015.

Procesat de ED