ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2234/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Cultural Român (ICR), a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului, în calitate de angajator, la plata diferențelor dintre drepturile salariale stabilite pentru funcția de expert IA și cea de consilier juridic IA, de la 01.06.2017 până la zi, actualizată cu rata indicelui de inflație, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data depunerii cererii până la plata efectivă; obligarea ICR la calcularea și stabilirea drepturilor salariale cuvenite reclamantei prin reconstrucție salarială, respectiv plata diferențelor dintre drepturile salariale cuvenite, calculate și stabilite pentru perioada 08.11.2015-30.05.2017, actualizate cu rata inflației, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data înregistrării cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă; acordarea de către pârât a sporului de mobilitate și confidențialitate în cuantum de 15% la salariul de bază, calculat de la data înregistrării cererii până la plata efectivă, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat prevederile Codului muncii, C. proc. civ., precum și a celorlalte acte normative invocate în cuprinsul cererii.

Prin sentința civilă nr. 3065 din 28 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei diferențele dintre drepturile salariale cuvenite, calculate și stabilite deja în conformitate cu actul adițional la contractul individual de muncă, încheiat în decembrie 2017, prin care au fost aplicate dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 284/2010 și cele efectiv încasate pentru perioada 1 noiembrie 2015-1 iunie 2017, actualizate cu rata inflației, precum și la plata dobânzii legale, calculate de la data scadenței până la plata efectivă; a fost respinsă pentru rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În drept, apelanta a invocat dispozițiile art. 466 și următoarele Noul C. proc. civ. precum și celelalte dispoziții legale invocate în cuprinsul prezentei cereri de apel.

Pârâtul Institutul Cultural Român a formulat apel împotriva aceleiași sentințe și împotriva încheierii din 22 ianuarie 2019, solicitând admiterea apelului cu consecința schimbării încheierii de ședința din data de 22.01.2019, în sensul admiterii excepțiilor prescripției și inadmisibilității, cu consecința respingerii capătului 2 de cerere formulat de reclamantă ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca prescris, iar în rest, menținerea sentinței ca legală și temeinică; în subsidiar, admiterea apelului cu consecința schimbării, în parte, a sentinței civile nr. 3065/28.05.2019, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., solicită să se dispună obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, aferente fazelor procesuale fond și apel.

În drept, apelantul-pârât a invocat dispozițiile art. 205 C. proc. civ., Ordinul Ministrului Muncii nr. 42/2011, art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010, art. 171 din Codul Muncii, art. 2531 din C. civ., precum și toate celelalte dispoziții legale la care a făcut referire în cuprinsul întâmpinării.

La 12 decembrie 2019, reclamanta a formulat cerere de recuzare împotriva doamnelor judecător B. și C., cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În motivarea cererii, petenta a susținut că membrii completului de judecată și-au exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauză, soluționând un alt dosar având ca părți același pârât, Institutul Cultural Român, dar reclamanți diferiți, obiectul ambelor cereri vizând acordarea drepturilor salariale aferente perioadei iunie 2014- iunie 2017, ca urmare a realizării de către ICR a reconstrucției drepturilor salariale din luna iulie 2017.

Prin încheierea de ședință din 13 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a doamnelor judecător B. și C..

Împotriva încheierii de ședință din 13.01.2020 a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea încheierii atacate.

În motivarea recursului s-a susținut, în principal, că doamnele judecător B. și C. au dat dovadă de lipsă de imparțialitate, întrucât și-au exprimat părerea anterior cu privire la același apel, declarat de aceeași parte, Institutul Cultural Român, apel care privește aceleași aspecte de acordare a drepturilor salariale pe ultimii 3 ani de la reconstrucția salarială realizată de către ICR în luna iulie 2017 și care se întemeiază pe aceleași motive ca și cele din dosarul x/2018

Arată recurenta că, în dosarul x/2018, aflat pe rolul aceleiași curți de apel, Institutul Cultural Român a solicitat respingerea cererii de acordare a drepturilor salariale pentru ultimii 3 ani, solicitând casarea sentinței civile nr. 7416/2018 pronunțată de Tribunalul București, prin care reclamanților - salariați în cadrul Institutul Cultural Român, li s-a recunoscut acest drept. Apelul ICR a fost soluționat de către Curtea de Apel București prin decizia nr. 2403/24.04.2019, pronunțată de doamnele judecător B. și C., prin care s-a admis apelul ICR și s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

Mai arată recurenta că în prezentul dosar, apelul formulat de ICR cuprinde aceleași motive de nelegalitate care au fost analizate de către doamnele judecător a căror recuzare se solicită, în cadrul dosarului nr. x/2018

Recurenta susține că, deși instanța, prin încheierea din 13.01.2020, a recunoscut că există o similaritate privind problema juridică dedusă judecății, a apreciat apoi că nu se impune recuzarea întrucât nu sunt aceiași angajați și este vorba despre raporturi de muncă diferite. Însă, recurenta subliniază că temeiul legal al acordării drepturilor salariale pentru ultimii 3 ani este același în ambele dosare, iar apelul ICR vizează aceleași motive în ambele dosare.

În concluzie, recurenta susține că doamnele judecător a căror recuzare se solicită au soluționat și s-au pronunțat pe aceleași motive de apel invocate de aceeași parte litigantă, fiind întrunite condițiile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 C. proc. civ.. De asemenea, recurenta susține că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și public în fața unei instanțe independente și imparțiale ocrotit în mod expres de art. 6 din CEDO.

Recursul a fost comunicat intimatului-pârât la 2.03.2020, care nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți. Doar intimatul-pârât a înțeles să depună, la dosar, un punct de vedere asupra concluziilor raportului.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția prematurității recursului, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, constată următoarele:

Recursul are ca obiect încheierea din 13 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale în dosarul nr. x/2018, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de petenta A. împotriva domnilor judecători B. și C., învestiți cu soluționarea apelului.

Obiectul litigiului îl reprezintă o cerere vizând plata unor drepturi salariale, a sporului de mobilitate și confidențialitate, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată, întemeiată pe dispozițiile Codului muncii.

Potrivit dispozițiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

Aceasta este situația și în speță, întrucât cauza dedusă judecății are ca obiect un conflict de muncă, iar decizia pronunțată în apel este o hotărâre definitivă, prin urmare, nesusceptibilă de recurs, față de dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. raportat la art. 483 alin. (2) din același cod.

Înalta Curte constată că la momentul promovării recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, cauza nu era soluționată, fiind astfel atacată cu recurs o încheiere intermediară, prin care s-a respins o cerere de recuzare a completului învestit cu judecarea apelului, ceea ce înseamnă că recursul declarat împotriva acestei încheieri, înainte de soluționarea cauzei, este prematur.

Prin urmare, în condițiile în care art. 53 alin. (1) C. proc. civ. stipulează expres ca încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive, recursul dedus judecății este prematur formulat.

Totodată, față de dispozițiile art. 457 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși dispozitivul încheierii atacate cuprinde mențiunea cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare, în sensul că hotărârea pronunțată de instanța de apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, mențiunea inexactă nu îndreptățește recurenta să declare calea de atac a recursului pentru că aceasta nu este prevăzută de lege.

Recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport de prevederile art. 493 alin. (5), va respinge ca prematur recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale în dosarul nr. x/2018, ca fiind prematur formulat.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2020.