ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1973/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.11.2018 pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și C., a solicitat obligarea pârâților la plata comisionului de intermediere, reprezentând 50% din valoarea primei chirii percepute de către pârâte în baza contractului de închiriere din 30.03.2018, conform art. 4.1 din contractul de intermediere x/07.08.20172; obligarea pârâților la plata comisionului de intermediere conform art. 4.2 din contractul de intermediere x/07.08.2017, respectiv 1.000 euro cuantum fix + 30% din ceea ce depășește suma de 5.500 Euro pe toată durata de valabilitate a contractului de închiriere semnat de oricare dintre pârâți. începând cu data de 30.03.2017, sume dublate conform art. 2101 alin. (1) și (2) C. civ. obligarea pârâților la plata de penalități de 0,2 % pe zi întârziere, conform art. 6.1- lit. q) din contract; cu cheltuieli de judecată.

La data de 11.02.2019 pârâta S.C. B. S.R.L. a depus la dosar cerere reconvențională, solicitând să se constate încetat contractul de intermediere imobiliară exclusivă nr. 42 din 07.08.2017 ca efect al denunțării unilaterale, conform art. 4.5 din contract si notificării din data de 03.02.2018 și obligarea S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 65 din 27 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.. S-a respins cererea de chemare în judecată cu privire la acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L. având ca obiect - pretenții, în parte. A fost obligată pârâta la plata sumei de 5.500 Euro către reclamantă. S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta reconvențională S.C. B. S.R.L. S-a constatat încetat contractul de intermediere imobiliară nr. 42/07.08.2017, ca urmare a denunțării unilaterale. S-au compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți în cauză.

Prin decizia nr. 875 din 25 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 65 din 27 mai 2019, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă.

A fost schimbată sentința apelată în sensul că a fost admisă în parte acțiunea. Au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a comisionului de intermediere reprezentând 50% din valoarea primei chirii percepute de către pârâtă în baza contractului de închiriere din 30.03.2018. Au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a comisionului de intermediere în cuantum de 1.000 euro cuantum fix +30% din ceea ce depășește suma de 5.500 Euro, pe toată durata de valabilitate a contractului de închiriere din 30.03.2018. Au fost obligați pârâții la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2%/zi de întârziere, de la data scadenței obligațiilor principale. A fost respinsă cererea reconvențională ca neîntemeiată. Au fost obligați intimații la plata către apelantă a sumei de 7.546 RON, reprezentând cheltuieli de judecată fond și apel.

Împotriva acestei decizii, pârâții C. și S.C. B. S.R.L. au declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, recurentul-pârât C. a arătat că, în mod nelegal, cu încălcarea art. 36 C. proc. civ., dar și a art. 1266, art. 1267 și art. 1268 C. civ. s-a reținut că recurentul are calitate procesuală pasivă.

Astfel, recurentul-pârât C. arată că actul adițional la care face referire instanța de apel privește doar obligația sa de a asigura continuarea contractului de intermediere, în ipoteza în care S.C. B. S.R.L. pierde calitatea de comodatar, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Potrivit recurentului-pârât C., hotărârea curții de apel este nelegală întrucât, dacă actul adițional ar prevedea o preluare a obligațiilor aparținând S.C. B. S.R.L., atunci nu ar putea fi obligat la plata împreună cu societatea de la care ar fi preluat obligațiile.

Susține, de asemenea, recurentul-pârât C. că au fost încălcate regulile de drept privind interpretarea sistematică a contractului, a actului adițional, care conținea numai acordul său privind subînchirierea de către S.C. B. S.R.L. a spațiului proprietatea sa și că toate clauzele contractului de intermediere rămân neschimbate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea recursului declarat, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. invocă faptul că instanța de apel nu a analizat fondul conform principiului caracterului devolutiv al căii de atac și nu a stabilit starea de fapt, încălcând articolul 22 C. proc. civ., hotărârea fiind arbitrară, lipsită de motivare efectivă și contrară garanțiilor privind procesul echitabil, art. 21 alin. (3) Constituție și art. 6 C.E.D.O.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, în examinarea apelului reclamantei, dar și a apărărilor sale din întâmpinare privind culpa reclamantei în executarea obligațiilor contractuale, instanța a reținut că nu există nicio probă în sensul că reclamanta a acționat contrar intereselor sale, deși recurenta-pârâtă a indicat și a solicitat în fața primei instanțe prin cererea reconvențională, ca probă, depoziția martorului D., probă respinsă nemotivat de prima instanță.

Recurenta-pârâtă susține că, în contextul în care curtea de apel a reexaminat în întregime cererile părților, rejudecând și cererea reconvențională prin care invocase ca apărare și excepția de neexecutare a contractului, exista conform art. 22 C. proc. civ., obligația de a pune în discuție și administrarea probei cu martorul D., reprezentantul chiriașului E. S.R.L., persoană care cunoștea nemijlocit acțiunea reclamantei contrară intereselor sale, care a justificat notificarea de reziliere trimisă reclamantei la data de 09.02.2018.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel a ignorat că prin apărările formulate la prima instanță, dar și în apel, a invocat nu doar încetarea contractului de intermediere, ca urmare a denunțării unilaterale, dar și excepția de neexecutare a contractului. Astfel, instanța de apel a reținut că denunțarea contractului în condițiile legii nu a existat, că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile, fără însă să arate care sunt acestea și care sunt probele din care rezulta îndeplinirea acestor obligații, reținând că susținerile sale sunt neprobate, deși ceruse explicit administrarea unei probe în acest sens.

Recurenta-pârâtă arată că, întrucât instanța de fond a reținut denunțarea unilaterală a contractului de intermediere, astfel cum a susținut prin cererea reconvențională, nu a mai formulat apel, însă, în calea de atac, instanța de apel avea obligația de a lămuri și stabili, prin probe, deplin și exact starea de fapt.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanța a încălcat dispozițiile art. 1266 alin. (2) C. civ., art. 1270 și art. 1276 C. civ., dar și ale art. 250, art. 264 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că prin notificarea din data de 03.02.2018 a arătat clauzele care se anulează și a făcut trimitere la punctul IV art. 4.1 din contract, semnificând denunțarea unilaterală a contractului.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța a încălcat obligația de a interpreta contractul în conformitate cu comportamentul ulterior al părților, reflectat de această notificare și a schimbat înțelesul limpede și neechivoc al acesteia.

Totodată, în opinia recurentei-pârâte, instanța a încălcat dispozițiile art. 2096, art. 2097 și art. 2098, art. 1555-1556 și art. 1830 C. civ., întrucât contractul de intermediere dă dreptul la comision doar în situația în care contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii reclamantei. Or, în speță, reclamanta a acționat prin prezentarea altor spații către chiriaș, sens în care a încălcat obligațiile stabilite, ca atare nu avea dreptul la comision.

Recurenta-pârâtă susține și faptul că nu a fost examinată nici apărarea potrivit căreia reclamanta nu a facturat comisionul conform clauzelor contractuale pentru a pretinde penalități.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursurilor declarate în cauză.

Recurenții au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere.

Părțile au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Analizând recursurile declarate de recurenții-pârâți sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenți.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Argumentele recurenților-pârâți în susținerea motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. vizează aspecte de netemeinicie, aceștia expunând situația de fapt și făcând trimitere la mijloacele de probă administrate și la modul de interpretare a probelor de către instanța de apel.

Astfel, deși în susținerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se invocă încălcarea prevederilor art. 22 și 36 C. proc. civ., argumentele expuse de către recurenți vizează situația de fapt, fără a fi expuse critici de nelegalitatea din perspectiva motivului de recurs invocat.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu toate că se afirmă că hotărârea instanței de apel este lipsită de motivare efectivă sau că are o motivare străină de natura cauzei, aceste afirmații sunt pur formale, recurenții-pârâți readucând în discuție modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul și exprimându-și nemulțumirea față de respingerea probei cu martori.

Se mai arată că instanța de apel ar fi încălcat prevederile legale care guvernează interpretarea contractelor după voința părților, forța obligatorie a acestora, denunțarea unilaterală, rezilierea, ordinea executării obligațiilor și contractul de intermediere, dar nu se precizează de ce este greșit raționamentul instanței de apel, invocarea încălcării dispozițiilor art. 1266 alin. (2), art. 1270, art. 1276, art. 2096, art. 2097 și art. 2098, art. 1555-1556 și art. 1830 C. civ. fiind formală.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenții-pârâți tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursurile declarate de recurenții-pârâți C. și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 875 din 25 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Totodată, cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. privind obligarea recurenților-pârâți C. și S.C. B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, va fi respinsă ca nedovedită, la dosar nefiind depuse dovezi în susținerea cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenții-pârâți C. și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 875 din 25 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. privind obligarea recurenților-pârâți C. și S.C. B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.