ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7314/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Consiliului Superior al Magistraturii atacată cu recurs

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

recurenta R.C. a formulat recurs împotriva Hotărârii nr. 869 din 8 octombrie

2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, solicitând anularea

acesteia și obligarea intimatului la emiterea unei hotărâri prin care să fie

admisă cererea recurentei de numire în funcția de judecător la Tribunalul

București sau la oricare dintre judecătoriile de sector din București, precum

și propunerea, Președintelui României, a numirii recurentei în funcția de

judecător la respectiva instanță.

În motivarea cererii,

recurenta a susținut că are calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, cu o vechime în registratură de 11 ani, și că a solicitat

intimatului numirea în funcția de judecător la Tribunalul București sau la

oricare dintre judecătoriile de sector din București, cu recunoașterea gradului

profesional deținut, din motive de ordin profesional.

A mai arătat că a

susținut, în ședința pentru judecători, interviul prevăzut de dispozițiile art.

61 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și ale art. 23 alin. (1) din Regulamentul

aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.

193/2006, dar că, deși prin Hotărârea nr. 777 din 27 septembrie 2012 secția

pentru judecători a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege

pentru numirea sa în funcția de judecător, Plenul Consiliului Superior al

Magistraturii a decis, prin Hotărârea nr. 869 din 8 octombrie 2012, respingerea

cererii recurentei.

de reclamanta R.C.

Recurenta a criticat

hotărârea Plenului C.S.M. ca nelegală și netemeinică, arătând, în esență, că

aceasta este dată cu analizarea superficială a cererii sale și interpretarea

restrictivă a prevederilor legale în materie, în condițiile în care la

instanțele din București ar fi existat posturi vacante, volumul de muncă

raportat la numărul mic de judecători este mare, iar numărul de dosare/procuror

la Parchetul de pe lângă Tribunalul București este lipsit de relevanță raportat

la numărul mult mai mare de dosare existente pe rolul Tribunalului București.

De asemenea, se arată

că potrivit datelor statistice, numărul de procurori ce activează la Parchetul

de pe lângă Tribunalul București este superior schemei menționate, fiind

prevăzute 61 de posturi de execuție, ocupate în întregime, la care se adaugă 6

posturi de execuție ocupate în condițiile art. 1341 din Legea nr. 304/2004.

În ceea ce privește

posturile efectiv vacante, existente la Tribunalul București și Judecătoriile

de sector, acestea variază de la o lună la alta, la data formulării cererii -

septembrie 2012 existau 6 posturi de execuție vacante, dintre care 5 temporar

vacante pentru care s-a aprobat ocuparea în condițiile art. 134

1

din

Legea nr. 304/2004.

Consiliului Superior al Magistraturii

Prin întâmpinarea

formulată, intimatul C.S.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A susținut, în

esență, că hotărârea criticată a fost legal și temeinic emisă, apreciindu-se că

prin admiterea cererii formulate de recurentă ar putea fi periclitată

activitatea Parchetului de pe lângă Tribunalul București și raportat la lipsa

locurilor vacante la instanțele din București.

A invocat

dispozițiile legale în materie și a învederat că acestea oferă numai o vocație

a recurentei la numirea în funcția de judecător, dispunerea numirii rămânând la

latitudinea intimatului, care, în speță, și-a exercitat dreptul de apreciere în

limitele competențelor stabilire de lege.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea

atacată emisă de Plenul C.S.M., prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a

apărărilor intimatului și față de prevederile legale incidente în materia

supusă verificării, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Înalta Curte constată

că a fost învestită în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, cu un

recurs ce are ca obiect Hotărârea nr. 869/8 octombrie 2012 prin care Plenul

C.S.M. a respins cererea de numire în funcția de judecător la Tribunalul

București, Judecătoria Sector 1 București, Judecătoria Sector 2 București,

Judecătoria Sector 3 București, Judecătoria Sector 4 București, Judecătoria

Sector 5 București sau Judecătoria Sector 6 București formulată de dna R.C.,

procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Totodată, se constată

că îndeplinirea condițiilor legale pentru numirea recurentei în funcția de

judecător, prevăzute de art. 61 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul

judecătorilor și procurorilor, a fost constatată prin Hotărârea nr. 777 din 27

septembrie 2012 a Secției pentru Judecători, prin care s-a dispus sesizarea

Plenului C.S.M. cu cererea de numire în funcția de judecător formulată de R.C.

Plenul C.S.M. a

respins cererea recurentei reținând că la Tribunalul București nu există

posturi vacante de judecător cu funcție de execuție disponibile la Judecătoria

Sector 1 București au fost formulate cereri de numire în funcția de judecător

de către 3 procurori, avizele nefavorabile acordate de Judecătoria Sector 1

București și Judecătoria Sector 6 București, precum și faptul că în domeniul

politicii de resurse umane la nivelul instanțelor și parchetelor are atribuții

exclusive.

Recurenta apreciază

că refuzul exprimat prin actul atacat este nejustificat în condițiile în care

nu au fost avute în vedere criteriile din Regulament, așa cum au fost dezvoltate

în cuprinsul contestației.

Potrivit prevederilor

art. 3 din Regulament „La soluționarea cererilor de transfer ale judecătorilor

și procurorilor la alte instanțe sau parchete vor fi avute în vedere

următoarele criterii: volumul de activitate al instanței sau parchetului de la

care se solicită transferul și la care se solicită transferul, numărul

posturilor vacante și al posturilor temporar vacante la instanțele ori

parchetele implicate și dificultățile de ocupare a acestora; vechimea efectivă

în funcția de judecător sau procuror; vechimea la instanța sau parchetul de la

care se solicită transferul; vechimea în gradul aferent instanței, respectiv

parchetului la care se solicită transferul; specializarea

judecătorului/procurorului, specializările complementare, vechimea în cadrul

secției/completului corespunzător specializării, precum și disponibilitatea de

a activa în alte secții/complete decât cele corespunzătoare specializării ale

instanței/parchetului la care solicită transferul, în raport cu cerințele acesteia;

domiciliul solicitantului; locul de muncă al soțului sau soției; distanța

dintre domiciliul și sediul instanței sau parchetului la care funcționează

judecătorul ori procurorul și posibilitățile reale de navetă, inclusiv timpul

afectat acesteia; starea de sănătate și situația familială ".

În acest context, se

impune a fi subliniat faptul că analiza unei cereri de transfer prin prisma

criteriilor prevăzute în art. 3 din Regulament, nu trebuie să fie formală ci

trebuie să asigure luarea unei decizii obiective, în condiții de transparență,

legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei

cereri de transfer, cu menținerea unui echilibru între interesul public pe care

CSM are obligația să-l ocrotească în exercitarea rolului său de garant al

independenței justiției și interesului legitim privat al persoanei care a

formulat o cerere de transfer.

Prin urmare, nu este

permis ca în analiza unei cereri de transfer să se acorde valoare absolută unor

criterii referitoare la volumul de activitate sau gradul de ocupare al schemei

de personal în fața unor criterii referitoare la circumstanțele personale ale

magistratului, redate în motivarea cererii de transfer, în condițiile în care

art. 3 din Regulament, nu realizează o ierarhizare a respectivelor criterii, ci

impune o analiză plenară a unui set de criterii menite a contura o situație

juridică individuală și subiectivă, specifică fiecărei cereri de transfer.

Totodată, astfel cum

Înalta Curte a statuat deja în practica sa în această materie împrejurarea că

intimatul C.S.M. beneficiază de o marjă largă de apreciere în emiterea unor

astfel de acte cum este cel atacat în cauză nu poate conduce la concluzia că

puterea decizională a instituției se poate manifesta independent de criteriile

obiective sau de considerente de oportunitate, întrucât o astfel de hotărâre ar

avea un caracter arbitrar.

Însă, din cuprinsul

hotărârii recurate rezultă că în luarea deciziei au fost avute în vedere și

criteriile ce vizează numărul posturilor vacante și al celor temporar vacante

la instanțele și parchetele implicate și dificultățile de ocupare a acestora.

Astfel, la Tribunalul

București, toate cele 8 posturi vacante au fost ocupate prin admiterea unor

cereri de valorificare formulate de judecători, în ședința Plenului C.S.M. din

data de 8 octombrie 212, iar la Judecătoriile Sectoarelor 1, 3, 4, 5 și 6 nu

existau posturi vacante la momentul soluționării cererii. De asemenea, la

Judecătoria Sectorului 1 București exista un post de judecător temporar,

vacant, pentru care s-a aprobat ocuparea în condițiile art. 134 alin. (1) din

Legea nr. 303/2012 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată,

fiind formulate pentru acest post un număr de trei cereri de numire în funcția

de judecător. S-a avut totodată, în vedere, faptul că Judecătoria Sector 1

București și Judecătoria Sector 6 București au exprimat avize nefavorabile cu

privire la cererea recurentei de numire în funcția de judecător.

Raportat la

argumentele astfel expuse, Înalta Curte, având în vedere și conținutul textelor

de lege incidente în cauză, respectiv dispozițiile art. 60 din Legea nr.

303/2004 coroborate cu prevederile art. 3 din Regulament reține că în cazul

recurentei, intimatul C.S.M. a examinat în mod efectiv și concret toate

criteriile obiective rezultate din motivarea cererii de transfer formulată,

pretinsa analiză superficială a acestor criterii la care face referire

recurenta, neverificându-se în cauză.

Înalta Curte reține

de asemenea că reprezintă atributul exclusiv al Consiliului Superior al

Magistraturii luarea măsurilor care se impun pentru ocuparea posturilor vacante

raportat la rațiunile și necesitățile sistemului judiciar, stabilitatea în

sistem, atâta timp cât rațiunea pentru care cererea recurentei a fost respinsă

reiese în mod clar din motivarea hotărârii atacate, fiind menționate criteriile

avute în vedere la adoptarea acesteia.

Drept urmare, având

în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 29 alin. (7) din Legea nr.

317/2004, republicată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de R.C. împotriva Hotărârii nr. 869 din 8 octombrie 2012 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - LM