ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7314/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii atacată cu recurs Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurenta R.C. a formulat recurs împotriva Hotărârii nr. 869 din 8 octombrie 2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, solicitând anularea acesteia și obligarea intimatului la emiterea unei hotărâri prin care să fie admisă cererea recurentei de numire în funcția de judecător la Tribunalul București sau la oricare dintre judecătoriile de sector din București, precum și propunerea, Președintelui României, a numirii recurentei în funcția de judecător la respectiva instanță.

În motivarea cererii, recurenta a susținut că are calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cu o vechime în registratură de 11 ani, și că a solicitat intimatului numirea în funcția de judecător la Tribunalul București sau la oricare dintre judecătoriile de sector din București, cu recunoașterea gradului profesional deținut, din motive de ordin profesional. A mai arătat că a susținut, în ședința pentru judecători, interviul prevăzut de dispozițiile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și ale art. 23 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 193/2006, dar că, deși prin Hotărârea nr. 777 din 27 septembrie 2012 secția pentru judecători a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru numirea sa în funcția de judecător, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a decis, prin Hotărârea nr. 869 din 8 octombrie 2012, respingerea cererii recurentei.

2. Recursul exercitat de reclamanta R.C. Recurenta a criticat hotărârea Plenului C.S.M. ca nelegală și netemeinică, arătând, în esență, că aceasta este dată cu analizarea superficială a cererii sale și interpretarea restrictivă a prevederilor legale în materie, în condițiile în care la instanțele din București ar fi existat posturi vacante, volumul de muncă raportat la numărul mic de judecători este mare, iar numărul de dosare/procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București este lipsit de relevanță raportat la numărul mult mai mare de dosare existente pe rolul Tribunalului București. De asemenea, se arată că potrivit datelor statistice, numărul de procurori ce activează la Parchetul de pe lângă Tribunalul București este superior schemei menționate, fiind prevăzute 61 de posturi de execuție, ocupate în întregime, la care se adaugă 6 posturi de execuție ocupate în condițiile art. 1341 din Legea nr. 304/2004.

În ceea ce privește posturile efectiv vacante, existente la Tribunalul București și Judecătoriile de sector, acestea variază de la o lună la alta, la data formulării cererii - septembrie 2012 existau 6 posturi de execuție vacante, dintre care 5 temporar vacante pentru care s-a aprobat ocuparea în condițiile art. 134 1 din Legea nr. 304/2004. 3. Apărarea Consiliului Superior al Magistraturii Prin întâmpinarea formulată, intimatul C.S.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A susținut, în esență, că hotărârea criticată a fost legal și temeinic emisă, apreciindu-se că prin admiterea cererii formulate de recurentă ar putea fi periclitată activitatea Parchetului de pe lângă Tribunalul București și raportat la lipsa locurilor vacante la instanțele din București.

A invocat dispozițiile legale în materie și a învederat că acestea oferă numai o vocație a recurentei la numirea în funcția de judecător, dispunerea numirii rămânând la latitudinea intimatului, care, în speță, și-a exercitat dreptul de apreciere în limitele competențelor stabilire de lege. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând hotărârea atacată emisă de Plenul C.S.M., prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor intimatului și față de prevederile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Înalta Curte constată că a fost învestită în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, cu un recurs ce are ca obiect Hotărârea nr. 869/8 octombrie 2012 prin care Plenul C.S.M.

a respins cererea de numire în funcția de judecător la Tribunalul București, Judecătoria Sector 1 București, Judecătoria Sector 2 București, Judecătoria Sector 3 București, Judecătoria Sector 4 București, Judecătoria Sector 5 București sau Judecătoria Sector 6 București formulată de dna R.C., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Totodată, se constată că îndeplinirea condițiilor legale pentru numirea recurentei în funcția de judecător, prevăzute de art. 61 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, a fost constatată prin Hotărârea nr. 777 din 27 septembrie 2012 a Secției pentru Judecători, prin care s-a dispus sesizarea Plenului C.S.M. cu cererea de numire în funcția de judecător formulată de R.C.

Plenul C.S.M. a respins cererea recurentei reținând că la Tribunalul București nu există posturi vacante de judecător cu funcție de execuție disponibile la Judecătoria Sector 1 București au fost formulate cereri de numire în funcția de judecător de către 3 procurori, avizele nefavorabile acordate de Judecătoria Sector 1 București și Judecătoria Sector 6 București, precum și faptul că în domeniul politicii de resurse umane la nivelul instanțelor și parchetelor are atribuții exclusive. Recurenta apreciază că refuzul exprimat prin actul atacat este nejustificat în condițiile în care nu au fost avute în vedere criteriile din Regulament, așa cum au fost dezvoltate în cuprinsul contestației.

Potrivit prevederilor art. 3 din Regulament „La soluționarea cererilor de transfer ale judecătorilor și procurorilor la alte instanțe sau parchete vor fi avute în vedere următoarele criterii: volumul de activitate al instanței sau parchetului de la care se solicită transferul și la care se solicită transferul, numărul posturilor vacante și al posturilor temporar vacante la instanțele ori parchetele implicate și dificultățile de ocupare a acestora; vechimea efectivă în funcția de judecător sau procuror; vechimea la instanța sau parchetul de la care se solicită transferul; vechimea în gradul aferent instanței, respectiv parchetului la care se solicită transferul; specializarea judecătorului/procurorului, specializările complementare, vechimea în cadrul secției/completului corespunzător specializării, precum și disponibilitatea de a activa în alte secții/complete decât cele corespunzătoare specializării ale instanței/parchetului la care solicită transferul, în raport cu cerințele acesteia; domiciliul solicitantului; locul de muncă al soțului sau soției; distanța dintre domiciliul și sediul instanței sau parchetului la care funcționează judecătorul ori procurorul și posibilitățile reale de navetă, inclusiv timpul afectat acesteia; starea de sănătate și situația familială ". În acest context,

se impune a fi subliniat faptul că analiza unei cereri de transfer prin prisma criteriilor prevăzute în art. 3 din Regulament, nu trebuie să fie formală ci trebuie să asigure luarea unei decizii obiective, în condiții de transparență, legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cereri de transfer, cu menținerea unui echilibru între interesul public pe care CSM are obligația să-l ocrotească în exercitarea rolului său de garant al independenței justiției și interesului legitim privat al persoanei care a formulat o cerere de transfer.

Prin urmare, nu este permis ca în analiza unei cereri de transfer să se acorde valoare absolută unor criterii referitoare la volumul de activitate sau gradul de ocupare al schemei de personal în fața unor criterii referitoare la circumstanțele personale ale magistratului, redate în motivarea cererii de transfer, în condițiile în care art. 3 din Regulament, nu realizează o ierarhizare a respectivelor criterii, ci impune o analiză plenară a unui set de criterii menite a contura o situație juridică individuală și subiectivă, specifică fiecărei cereri de transfer. Totodată, astfel cum Înalta Curte a statuat deja în practica sa în această materie împrejurarea că intimatul C.S.M.

beneficiază de o marjă largă de apreciere în emiterea unor astfel de acte cum este cel atacat în cauză nu poate conduce la concluzia că puterea decizională a instituției se poate manifesta independent de criteriile obiective sau de considerente de oportunitate, întrucât o astfel de hotărâre ar avea un caracter arbitrar. Însă, din cuprinsul hotărârii recurate rezultă că în luarea deciziei au fost avute în vedere și criteriile ce vizează numărul posturilor vacante și al celor temporar vacante la instanțele și parchetele implicate și dificultățile de ocupare a acestora. Astfel, la Tribunalul București, toate cele 8 posturi vacante au fost ocupate prin admiterea unor cereri de valorificare formulate de judecători, în ședința Plenului C.S.M.

din data de 8 octombrie 212, iar la Judecătoriile Sectoarelor 1, 3, 4, 5 și 6 nu existau posturi vacante la momentul soluționării cererii. De asemenea, la Judecătoria Sectorului 1 București exista un post de judecător temporar, vacant, pentru care s-a aprobat ocuparea în condițiile art. 134 alin. (1) din Legea nr. 303/2012 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, fiind formulate pentru acest post un număr de trei cereri de numire în funcția de judecător. S-a avut totodată, în vedere, faptul că Judecătoria Sector 1 București și Judecătoria Sector 6 București au exprimat avize nefavorabile cu privire la cererea recurentei de numire în funcția de judecător. Raportat la argumentele astfel expuse, Înalta Curte, având în vedere și conținutul textelor de lege incidente în cauză, respectiv dispozițiile art. 60 din Legea nr. 303/2004 coroborate cu prevederile art. 3 din Regulament reține că în cazul recurentei, intimatul C.S.M.

a examinat în mod efectiv și concret toate criteriile obiective rezultate din motivarea cererii de transfer formulată, pretinsa analiză superficială a acestor criterii la care face referire recurenta, neverificându-se în cauză. Înalta Curte reține de asemenea că reprezintă atributul exclusiv al Consiliului Superior al Magistraturii luarea măsurilor care se impun pentru ocuparea posturilor vacante raportat la rațiunile și necesitățile sistemului judiciar, stabilitatea în sistem, atâta timp cât rațiunea pentru care cererea recurentei a fost respinsă reiese în mod clar din motivarea hotărârii atacate, fiind menționate criteriile avute în vedere la adoptarea acesteia. Drept urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. cu referire la art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.C. împotriva Hotărârii nr. 869 din 8 octombrie 2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2013. Procesat de GGC - LM