ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1901/2020

Ședința publică din data de 08 octombrie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 22.12.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. Aceti S.R.L., solicitând obligarea acesteia la:

- constituirea garanțiilor de bună execuție prin emiterea unei scrisori bancare (poliță de asigurare) privind garanția de bună execuție în cuantum de 746.892,69 RON sau, în subsidiar, plata acestei sume care va fi constituită cu titlul de B.. Indiferent de modul în care va fi constituită B. s-a solicitat plata dobânzii legale și remuneratorii conform O.G. nr. 13/2011, în cuantum de 310.190,39 RON, începând cu data de 21.06.2013 și până la data de 22.12.2017 și în continuare până la constituirea B.;

- plata sumei de 8.803.881,30 RON, reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,10%/zi de întârziere din valoarea contractului, calculate de la data scadenței (termenul de finalizare al contractului) și până la data redactării prezentei și plata în continuare până la încetarea efectelor contractului de lucrări prin orice modalitate (executarea obligațiilor, finalizarea lucrărilor, rezilierea, etc.);

- plata beneficiilor nerealizate facturi în stornare nr. x/30.10.2015, respectiv daune interese moratorii în cuantum de 188.192 RON (penalități conform, art. 12) sau în subsidiar suma de 53926 RON, reprezentând dobânda legală și penalizatoare (conform O.G. nr. 13/2011);

Prin sentința nr. 232/10.04.2019, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 528.077,15 RON, către reclamantă, ce reprezintă garanția de bună execuție, a respins ca neîntemeiată cererea referitoare la plata dobânzii legale și remuneratorii aferentă acestei sume, a respins ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul doi de cerere, invocată de pârâtă, a respins ca neîntemeiate capetele doi și trei de acțiune, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de pârâtă referitoare la aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 3.400 RON către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă compusă din 1/2 din valoarea onorariilor plătite experților.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât reclamanta A., reprezentată legal de administratorul judiciar, cât și pârâta S.C. Aceti S.R.L. .

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a Civilă prin decizia nr. 854/2019 din 12 noiembrie 2019 a respins apelul declarat de reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar C. împotriva sentinței nr. 232 din data de 10.04.2019 pronunțate de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017.

A admis apelul declarat de pârâta S.C. Aceti S.R.L., împotriva sentinței nr. 232 din data de 10.04.2019 pronunțate de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017.

A schimbat, în parte, sentința în sensul că a respins capătul de cerere privind constituirea granției de bună-execuție și capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar C..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare, recurenta-reclamantă susține sub un prim aspect că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește primul capăt de cerere referitor la constituirea garanțiilor de bună execuție.

Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în cauză, respectiv art. 1270, art. 1350, art. 1527 C. civ., coroborate cu prevederile contractuale, respectiv art. 8, art. 6.2, art. 6.3, și art. 22.4, art. 13.1, art. 13.2 alin. (1) și (2), art. 13.4.

Instanța de apel a admis apelul pârâtei și a respins primul capăt din acțiune referitor la constituirea B., reținând superficial și fără a analiza clauzele contractuale sus menționate "că nu a fost prelungit contractul".

Din interpretarea clauzelor contractuale de la art. 6.2, art. 13.2 rezultă că pârâta se afla în culpă contractuală începând cu data de 30 noiembrie 2013, întrucât nu avea constituită garanția de bună execuție. Începând cu această dată operează excepția de neexecutare în favoarea reclamantei, putând fi suspendată orice plată până la constituirea garanțiilor. Pe cale de consecință, ulterior datei de 30 noiembrie 2013, reclamanta era în drept să refuze orice plată întrucât opera excepția de neexecutare, neanalizată de instanță până în prezent.

Recurenta-reclamantă invocă și dispozițiile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., în sprijinul modului de soluționare a excepțiilor invocate simultan de către ambele părți, cu referire la excepția de neexecutare.

Se susține că instanța trebuia să constate că pârâta nu poate invoca excepția de neexecutare pentru obligații scadente la 29 aprilie 2014, de vreme ce se afla în culpă contractuală pentru neîndeplinirea obligațiilor scadente la data de 30 noiembrie 2013.

Sub al doilea aspect, recurenta-reclamantă apreciază incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea pronunțată nefiind motivată în raport de cererile, excepțiile și argumentele cu care instanța a fost investită, iar motivarea prezentată este contradictorie.

În concret se susține că instanța de apel nu a analizat argumentele prin care a invocat incidența normelor imperative prevăzute de art. 13.2 din contract.

De asemenea, instanța de apel nu a indicat motivul de drept în baza căruia a admis apelul pârâtei.

În concluzie, decizia în cuprinsul căreia nu sunt menționate și fără a se ține cont de aceste argumente echivalează cu nemotivarea deciziei.

În ceea ce privește al doilea capăt al cererii, respectiv plata sumei de 8.803.881,30 RON reprezentând penalități de întârziere, recurenta-reclamantă susține că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în cauză, respectiv art. 1270, art. 1350, art. 1519, art. 1538, art. 1539 și art. 1556 C. civ., art. 429-435 C. proc. civ., art. 248 alin. (2) C. proc. civ., precum și cu prevederile contractuale respectiv art. 12.1, art. 12.3, art. 6.2 și prevederile Legii nr. 85/2014.

Referitor la excepția de neexecutare, recurenta-reclamantă susține că aceasta a fost analizată greșit de către instanța de apel, în sensul că nu operează în favoarea pârâtei. Astfel, în mod greșit instanța de apel a aplicat prevederile art. 1556 C. civ., motiv pentru care solicită casarea deciziei recurată.

Se mai arată că în favoarea reclamantei operează și puterea de lucru judecat întrucât prin sentința civilă nr. 2272/13.04.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015 instanța a stabilit că scadența obligațiilor pârâtei este data de 29 aprilie 2014, motiv pentru care reclamanta în temeiul dispozițiilor art. 1556 C. civ. era îndreptățită să suspende orice fel de plată a restanțelor contractuale, iar instanța de apel conform art. 248 alin. (2) C. proc. civ. era obligată să analizeze mai întâi excepția de neexecutare invocată de reclamantă.

Recurenta apreciază că instanța de apel nu a analizat culpa ambelor părți și nu a ținut cont de probele administrate și argumentele invocate de reclamantă.

În concluzie, pentru acest motiv solicită casarea întrucât prevederile art. 1556 C. civ. operau în favoarea reclamantei, așadar instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 31.1 din contract.

În subsidiar, solicită casarea deciziei întrucât instanța de apel nu a analizat argumentele invocate de reclamantă și nu a ținut cont de probele administrate.

În susținerea tezei subsidiare, recurenta-reclamantă susține că excepția de neexecutare nu mai operează în favoarea pârâtei începând cu data de 23 decembrie 2015, întrucât cu autoritate de lucru judecat instanța a constatat că debitul principal a fost achitat, fiind efectuate plăți parțiale la data de 28 mai 2015, 06 octombrie 2015, 09 octombrie 2015 și 23 decembrie 2015.

În subsidiar se arată că excepția de neexecutare nu operează începând cu data de 10 octombrie 2016, data deschiderii procedurii de insolvență, astfel se aplică Legea nr. 85/2014 care are caracter derogatoriu de la dreptul comun.

Mai mult în cadrul procedurii speciale pârâta și-a valorificat creanța.

În ceea ce privește plata beneficiilor nerealizate aferente facturii storno nr. x/2015, respectiv daune interese moratorii în cuantum de 188.192 RON sau în subsidiar dobânda legală și penalizatoare, recurenta-reclamantă apreciază că în mod greșit instanța de apel a menținut soluția instanței de fond, având în vedere dispozițiile art. 1538 C. civ., potrivit cărora pierderea suferită și câștigul nerealizat nu trebuie dovedite.

Cu referire la această critică apreciază incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților la 28.05.2020.

Prin încheierea din data de 16.07.2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă și a admis în principiu recursul, constatând că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte urmează să analizeze în primul rând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva tezei invocate de către recurentă privind nemotivarea deciziei recurate, în raport cu cererile cu care instanța a fost investită și în raport de temeiul de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția instanței de apel.

Recurenta face trimitere la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care au caracter imperativ și care atrag nulitatea hotărârii în situația nerespectării lor.

Din argumentarea criticilor, se observă că aspectele criticate de către recurentă vizează aprecierea probelor administrate în dosar și reinterpretarea acestora de către instanța de recurs, care nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care se referă la existența motivelor străine de natura pricinii sau la nemotivarea hotărârii.

Se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară nedevolutivă ce are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ.

Această cerință va impune cenzurarea argumentelor propuse de recurentă în sensul limitării analizei la cele care ar fi de natură a genera un control de legalitate și înlăturării celor care privesc aspecte de netemeinicie.

Contrar motivelor evocate de recurentă, se constată că decizia recurată îndeplinește exigențele dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., instanța de apel argumentându-și soluția adoptată și respingând motivat susținerile formulate de reclamantă.

În practica judiciară s-a reținut că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o expunere a argumentelor fundamentale care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția.

Judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere și să rețină aspectele utile și determinante în adoptarea soluției, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea/combaterea acestor capete de cerere pentru a considera că hotărârea este motivată.

Făcând aplicarea considerentelor evocate în cele ce preced în cauza dedusă judecății, se reține că decizia recurată nu poate fi criticată pentru nemotivare.

Faptul că motivarea instanței nu coincide cu opinia recurentei asupra chestiunii în discuție nu poate fi în măsură să atragă sancțiunea casării deciziei recurate pentru nemotivare, raționamentul instanței de apel fiind în deplină concordanță cu interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Drept urmare, criticile analizate nu pot fi circumscrise motivului de recurs referitor la nemotivarea deciziei recurate.

În continuare, Înalta Curte va analiza criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect se critică decizia recurată sub aspectul încălcării normelor de drept material care reglementează principiul forței obligatorii a contractului și răspunderea contractuală (art. 1270 alin. (1) și art. 1350 C. civ.) raportat la clauzele contractuale.

În raport de clauzele contractuale prevăzute la art. 6.2, art. 13.2, art. 13.4 și art. 13.5 din contractul de lucrări nr. x/20.08.2012, recurenta susține că pârâta se află în culpă contractuală pentru neexecutarea obligației contractuale.

În ceea ce privește reținerea situației de fapt de către instanțele devolutive, se observă că aceasta nu a fost contestată de către părți, criticile recurentei făcând trimitere la reținerea ca întemeiată a excepției de neexecutare invocată de pârâtă față de petitul doi al acțiunii și față de interpretarea eronată a prevederilor art. 13.2 din Contract.

Astfel, în acord cu cele reținute de instanța de fond, instanța de apel a arătat că în mod corect sistarea lucrărilor a avut la bază culpa reclamantei și nicidecum a pârâtei la data expirării perioadei contractuale - 30.06.2014, având în vedere următoarele aspecte de fapt:

Reclamanta în calitate de executant a încheiat contractul de lucrări nr. x/21.05.2012 cu Compania de Apă Olt, iar o parte din aceste lucrări au făcut obiectul contractului nr. x/20.08.2012 încheiat cu S.C. Aceti S.R.L., având ca obiect extindere rețele publice de alimentare cu apă și canalizare Slatina, județul Olt, contract modificat prin patru acte adiționale.

Pârâta a sistat efectuarea unor lucrări, având în vedere că reclamanta a înregistrat întârzieri în ceea ce privește obligația de plată a lucrărilor efectuate și recepționate, iar reclamanta prin adresa nr. x/10.04.2014 a recunoscut debitul restant și a solicitat eșalonarea acestuia.

Ulterior sesizării instanței cu soluționarea unei ordonanțe de plată, între cele două părți a intervenit acordul de plată nr. x/14.05.2015 pentru suma de 1.483.251,04 RON, care nu a fost respectat de către reclamantă, drept urmare Tribunalul București prin sentința civilă nr. 4324/2015 a admis cererea privind ordonanța de plată.

Constatând achitarea debitului principal, Tribunalul București prin sentința civilă nr. 2272/2016 a admis cererea de anulare a sentinței 4324/2015 a aceleiași instanțe, menținând obligația de plată a penalităților de întârziere.

În cadrul soluționării dosarului privind ordonanța de plată, concluzia instanței a fost în sensul că reclamanta este cea care nu a adus la îndeplinire obligațiile asumate, nerespectând termenele și condițiile de efectuare a plăților.

Raportat la reținerea acestei situații de fapt, necontestată de către recurentă, chestiunea stabilirii culpei contractuale este evident că aparține reclamantei, constatându-se că plata pentru lucrările efectuate nu a fost făcută la termenele stipulate prin contract.

Pe cale de consecință, față de neîndeplinirea obligației de plată prevăzută la art. 12.1-12.3 din contractul nr. x/2012, excepția de neexecutare invocată de pârâtă în ceea ce privește petitul privind penalitățile de întârziere este întemeiată, fiind invocată cu respectarea cerințelor art. 1556 C. civ.

În contextul menționat, soluția instanței de apel față de acest aspect este legală, obligația de executare a lucrărilor fiind suspendată până la îndeplinirea obligațiilor de plată de către reclamantă.

Invocarea de către reclamantă a suspendării propriilor obligații până la îndeplinirea obligației de constituire a garanției de bună execuție nu este întemeiată, având în vedere că această obligație este una accesorie față de cea privind executarea lucrărilor, executarea acesteia fiind suspendată până la data executării obligației principale.

În ceea ce privește critica adusă deciziei recurate cu referire la obligația de constituire a garanției de bună execuție de către pârâta, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat în mod corect în sensul că această obligație este în dependență cu termenul contractual, care nu a fost prelungit în condițiile art. 13.2 din Contract.

Interpretarea dată de instanța de apel dispoziției prevăzută la art. 13.2 din Contract este corectă, în sensul că în situația în care părțile nu conveneau prelungirea termenului contractual, obligația de prelungire a garanției de bună execuție nu subzistă. Potrivit dispozițiilor contractuale, obligația de prelungire a garanției de bună execuție este afectată de condiția încheierii unui act adițional și de un termen suspensiv de 5 zile de la semnarea acestuia, pentru scadența obligației.

În situația în care termenul inițial de executare a lucrărilor nu a fost respectat din culpa reclamantei, iar între părți nu a intervenit încheierea unui act adițional, obligația de prelungire a valabilității garanției de bună execuție nu subzistă.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă cu privire la plata beneficiilor nerealizate aferente facturii storno nr. x din 30 octombrie 2015, subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază nefondate.

În mod corect a apreciat instanța de apel că reclamanta nu a dovedit că a suportat un prejudiciu, prin fapta săvârșită cu vinovăție de către pârâtă, astfel încât nu există un temei pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul nerealizat.

Reclamanta s-a limitat la a solicita suma pretinsă, fără a se raporta la elemente obiective care să permită determinarea cu certitudine a existenței și întinderii despăgubirilor.

De altfel, sumele aferente facturii storno nu au fost transferate din patrimoniul reclamantei în patrimoniul pârâtei, plata nefiind efectuată, situație în care se reține că nu s-a produs un prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată nefondat recursul și îl va respinge ca atare, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR C.. împotriva deciziei civile nr. 854/2019 din 12 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. ACETI S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2020.