ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1877/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Analizând actele de la dosar și încheierea recurată, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, secția Civilă la 19 iulie 2016, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 30.000 euro, reprezentând daune morale și a sumei de 840 RON, reprezentând daune materiale, ca urmare a constatării faptului că, în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către reclamantă, pârâta nu a notificat, în scris, cu confirmare de primire, respingerea pretențiilor de despăgubire, conduită care obligă ope legis la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat, prin aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (1) lit. b) și alin. (2), coroborate cu art. 26 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale și materiale indicate, potrivit probatoriului ce urmează a fi administrat, a penalităților de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere începând cu 26 mai 2015 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat) și până la plata efectivă a acestor despăgubiri, potrivit art. 38, raportat la art. 37 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Prin sentința civilă nr. 8333/2017 din 29 decembrie 2017, Judecătoria Buftea, secția Civilă a admis acțiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 840 RON, reprezentând daune materiale și suma de 30.000 de euro, cu titlu de daune morale, în echivalent în RON la cursul de schimb afișat de B.N.R. din 25 februarie 2016.

A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei penalități de întârziere în cuantum de 0,2% din suma de 840 RON și suma de 30.000 de euro, în echivalent în RON la cursul de schimb afișat de B.N.R. la 25 februarie 2016 - data avizării daunei, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 25 mai 2016 și până la achitarea efectivă și integrală a debitului principal.

A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 4.078,85 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 835/A din 27 februarie 2019, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale stabilite și al obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei 15.000 euro cu titlu de daune morale, penalitatea de 0,2% urmând a fi calculată raportat la această valoare și la cea privind daunele materiale acordate.

A obligat-o pe reclamantă la plata către stat a sumei de 5.152,93 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă judecății în prima instanță.

A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă, suplimentar sumei de 4.078,85 RON stabilite, și a sumei de 3.137,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă judecății în primă instanță, corespunzător limitelor admise.

A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

A respins ca neîntemeiată cererea intimatei-reclamante privind cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea din 11 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția VI-a civilă a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa nejustificată a părților.

Împotriva acestei încheieri, A. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății.

Recursul a fost înregistrat la 15 noiembrie 2011 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În motivarea recursului, recurenta a susținut că la 10 octombrie 2019 a transmis prin e-mail cerere de amânare a judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales, însoțită de un înscris medical din care rezultă imobilizarea piciorului avocatului ales în orteză.

În aceste condiții, a apreciat că erau întrunite condițiile prevăzute de art. 222 C. proc. civ. pentru admiterea cererii de amânare a judecării cauzei, fiind imposibilă substituirea apărătorului ales, dat fiind caracterul intuitu personae al contractului de asistență juridică.

Astfel, recurenta a conchis că suspendarea judecății cauzei a fost făcută cu încălcarea dreptului la apărare, fiind nelegală măsura dispusă de instanță.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

La termenul din 15 iulie 2020 a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen în ședință publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanța supremă constată că recursul nu a fost întemeiat în drept, dar, față de dezvoltarea criticilor din memoriul de recurs, se poate aprecia că acesta este fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea unor norme de procedură, anume a dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2, art. 222 și art. 13 C. proc. civ., așa cum s-a reținut și în raportul întocmit de magistratul-asistent raportor.

Chestiunea de drept supusă analizei vizează luarea greșită a măsurii suspendării judecării cauzei, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora "judecătorul va suspenda judecata când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă.".

Prin edictarea acestor dispoziții, legiuitorul a stabilit împrejurarea că, în lipsa exprimării neechivoce a intenției de soluționare a cauzei chiar și în lipsa părților litigante, se prezumă că părțile s-au desistat, iar suspendarea soluționării judecării cauzei în aceste condiții nu apare ca o opțiune posibilă, ci ca o obligație legală, fiind instituită printr-o măsură imperativă.

Rațiunea normei enunțate rezidă în respectarea principiilor disponibilității, contradictorialității și dreptului la apărare al părților, care guvernează procesul civil și care împiedică instanța de judecată să procedeze la judecata cauzei în absența părților, în condițiile în care niciuna nu a cerut soluționarea în lipsă.

Astfel, judecătorul este obligat să suspende judecarea cauzei, neputându-se pronunța asupra niciunei cereri în cauză și, prin urmare, nici asupra cererii de amânare a judecării, indiferent de motivele invocate, așa cum în mod legal a reținut și instanța de recurs, prezumția de desistare impunând cu prioritate măsura suspendării judecății.

În cauză, la apelul făcut în ședința publică din 11 octombrie 2019 curtea de apel a constatat că niciuna dintre părțile legal citate nu s-au înfățișat în instanță și, apreciind că nu poate soluționa cererea de amânare a judecății formulată de recurenta A., justificată pe imposibilitatea de prezentare a avocatului ales, a dat eficiență art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dispunând în mod corect suspendarea judecării cauzei.

În ceea ce privește faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cererii de acordare a unui nou termen în cauză, Înalta Curte reține că această cerere nu putea face obiectul unei analize din partea instanței, întrucât incidentul suspendării se analizează cu prioritate, suspendarea judecății fiind în aceste condiții o măsură ce operează de drept, în puterea legii, măsura amânării judecății fiind reglementată de o normă supletivă, care nu putea prevala în concursul cu măsura suspendării judecății, reglementată de o normă imperativă. Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că instanța de recurs nu a nesocotit dispozițiile art. 222 și nici pe cele ale art. 13 C. proc. civ., întrucât acestea nu reglementează un drept absolut, ci un drept care trebuie exercitat în condițiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., fiind în speță limitat de o prescripție imperativă referitoare la solicitarea de judecată în lipsă.

În considerarea celor ce preced, constatând că încheierea recurată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2, a dispozițiilor art. 222 alin. (1) și a dispozițiilor art. 13 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 11 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2020.