ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1486/2020

Ședința publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 18 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. GIROD SEMNALIZARE RUTIERĂ S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 273.551,75 RON reprezentând debit neachitat, a sumei de 53.889,69 RON reprezentând penalități de întârziere de la data de 30.06.2015 (scadența conform documentelor deținute de reclamantă) până la data de 13.01.2016, la plata de penalități de întârziere de la data exactă a scadenței până la data de 30.06.2015 (în cazul în care beneficiarul final a plătit către pârâtă anterior datei de 30.06.2015) și la plata de penalități de întârziere în continuare până la achitarea efectivă a întregii datorii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 și următoarele și art. 453 C. proc. civ., precum și pe prevederile Contractului x/04.12.2014 (legea părților).

Prin sentința civilă nr. 1598 din 13 decembrie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. GIROD SEMNALIZARE RUTIERĂ S.R.L. și a obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 273.551,75 RON, la care se adaugă penalități întârziere de 0,1% pe zi, calculate asupra debitului principal de la data de 03.07.2015, până la data plății.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs (recalificat în apel) pârâta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 769/A din 21 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1598 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă și a obligat apelanta să-i achite intimatei suma de 9758 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 17 ianuarie 2019, pârâta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 769/A din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, art. 497 teza I, art. 483-502 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel, printr-o motivare ambiguă, a reținut în mod greșit că, "în speță, apelanta-pârâtă invocă excepția de neexecutare a contractului, prevalându-se de un prejudiciu eventual incert, pe baza unor suspiciuni care nu sunt confirmate de materialul probator din prezenta cauză."

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, în virtutea rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ. și în conformitate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., trebuia să răspundă tuturor motivelor de apel formulate, referindu-se în concret la acestea.

Consideră că motivarea hotărârii pronunțate de curtea de apel cuprinde doar câteva rânduri, care nici măcar nu fac referire la situația concretă din speță, ci conțin câteva afirmații cu caracter general preluate din actele procedurale ale intimatei-reclamante și din raportul de expertiză care a fost contestat de recurentă.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a ținut cont de susținerile care vizau încălcarea dispozițiilor O.U.G nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial nr. 418 din 15 mai 2006, act normativ în vigoare la momentul încheierii de către părțile litigiului a contractului de livrare semnalizare rutieră verticală nr. 398/04.12.2014.

Recurenta apreciază că, din coroborarea dispozițiilor art. 7.2.5 din contractul evocat cu cele regăsite în Caietul de sarcini, rezultă că intimata-reclamantă S.C. GIROD SEMNALIZARE RUTIERĂ S.R.L. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și legale.

În acest sens, recurenta arată că, așa cum se menționează și în procesul-verbal de control al Inspectoratului Județean în Construcții Timiș din 13.09.2016, folia retroreflectorizantă de proveniență B. nu are aplicat marcajul pe produs, ci doar pe documentele comerciale de însoțire. Totodată, nu există acordul producătorului foliei retroreflectorizante microprismatice, în original, pentru toate tipurile de folie retroreflectorizantă microprismatică solicitate, din care să reiasă că producătorul va asigura tipurile de folie retroreflectorizantă necesară pentru producerea indicatoarelor rutiere solicitate în prezenta documentație, conform SREN 12899-1/2007.

La 8 martie 2019, cu respectarea termenului legal, intimata-reclamantă GIROD SEMNALIZARE RUTIERĂ S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepțiile netimbrării și nulității recursului, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La 27 martie 2019, recurenta-pârâtă A. S.R.L. a formulat în termen legal răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimată, prin întâmpinare, reiterând solicitarea de admitere a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 28 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

La 13 februarie 2020, recurenta-pârâtă A. S.R.L. și-a exprimat poziția procesuală față de raportul asupra admisibilității în principiu a recursului formulat, arătând că, față de punctul de vedere al magistratului-asistent raportor, potrivit căruia, recurenta nu a indicat normele de drept material care au fost încălcate/aplicate greșit de instanța de apel, ci s-a referit la modul general la O.U.G. nr. 34/2006, fără a dezvolta în niciun fel incidența în speță a acestei norme și fără a indica vreun articol din acest act normativ, în toate actele procedurale din dosarele de fond și de apel se regăsesc mențiuni relative la nerespectarea de către intimata-reclamantă a dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, act normativ în vigoare la momentul la care a fost încheiat Contractul de livrare semnalizare rutieră verticală nr. 398/04.12.2014.

Totodată, arată că, circumscrierea speței la încălcarea dispozițiilor Caietului de sarcini de către intimata-reclamantă, în calitate de executant, presupune încălcarea tuturor dispozițiilor legale regăsite în O.U.G. nr. 34/2006, menționând că reiterează prevederile legale la care a făcut referire și în concluziile orale susținute în fața instanței de apel. Nu în ultimul rând, a anexat și dovada achitării taxei judiciare de timbru în sistem de plată online cu viza băncii.

La 14 februarie 2020, intimata-reclamantă GIROD SEMNALIZARE RUTIERĂ S.R.L. a transmis un punct de vedere față de raportul comunicat, arătând că își menține excepțiile de nulitate a recursului invocate prin întâmpinare, solicitând admiterea acestora.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte a respins excepțiile netimbrării și nulității recursului invocate de intimata-reclamantă, prin întâmpinare și a admis în principiu recursul.

Totodată, fiind sub incidența dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

Prin rezoluția din 18 mai 2020, cauza a fost repusă pe rol, părțile fiind citate pentru termenul din 14 iulie 2020, dată la care pronunțarea a fost amânată, în condițiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ., pentru a da posibilitate intimatei-reclamante să depună la dosar concluzii scrise.

La 22 iulie 2020, intimata-reclamantă GIROD SEMNALIZARE RUTIERĂ S.R.L. a transmis concluzii scrise prin care a arătat că niciunul din motivele de recurs nu este fondat.

În privința incidenței art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata învederează, în esență, că recurenta se limitează la a copia dispozițiile legale, fără a indica, în concret, aplicarea lor la speța de față, arătând că instanța de apel a analizat toate motivele de apel și a pronunțat o hotărâre care cuprinde motivele în fapt și în drept pe care se întemeiază soluția adoptată.

Cu referire la afirmația recurentei în sensul că instanța de fond nu a acceptat o nouă expertiză, intimata susține că autoarea recursului este cea care a renunțat la efectuarea unei noi expertize și nu poate invoca în calea extraordinară de atac a recursului neefectuarea acesteia ca urmare a propriei decizii, precum și omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care recurenta nu le-a propus și administrat în condițiile legii.

Față de susținerea greșitei aplicări a normelor de drept material, intimata arată că susținerile din cererea de recurs nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece vizează aspecte de temeinicie, recurenta aducând exclusiv critici cu privire la o pretinsă apreciere eroată a probelor. Mai mult, intimata învederează nu numai faptul că temeiul de drept invocat de recurentă, respectiv, O.U.G. nr. 34/2006, nu este incident în speță, dar și faptul că recurenta nu a indicat o normă legală, concretă, pretins a fi fost aplicată greșit, de instanță.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că, prin decizia recurată, instanța de apel nu a răspuns în concret, detaliat, tuturor motivelor de apel, ci, s-a limitat la câteva afirmații cu caracter general preluate din actele procedurale ale intimatei-reclamante și din Raportul de expertiză, cu încălcarea exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale de motivare a hotărârii judecătorești, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este și o rezultantă a exigențelor ce decurg din art. 6 paragraf 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care, pe de o parte, consacră dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței, iar, pe de altă parte, impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Această exigență, însă, nu poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Așadar, motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o chestiune de cantitate, de volum, ci, este o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate.

Prin urmare, obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., presupune necesitatea analizării fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor formulate.

Așa fiind, instanța de recurs va putea verifica dacă legea a fost corect aplicată faptelor reținute de instanță doar în măsura în care instanța a cărei hotărâre este recurată și-a motivat corespunzător hotărârea.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că, în speța de față, instanța de apel a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare.

Astfel, au fost analizate apărările formulate de către apelanta-pârâtă, referitoare la excepția de neexecutare a contractului de către reclamanta-intimată, invocată drept argument care i-ar permite să refuze achitarea sumelor la care s-a obligat prin contractul încheiat cu reclamanta.

În acest sens, făcând referire la probele administrate, instanța de apel a argumentat soluția de respingere a apelului pârâtei și a conchis, totodată, că, în mod corect, prima instanță a stabilit că reclamanta și-a dovedit prin probele aflate la dosar pretențiile formulate.

Mai mult decât atât, fără a nega posibilitatea de a putea fi reparat chiar și un prejudiciu viitor, cu condiția să fie cert, instanța reține că, în speță, apelanta-pârâtă invocă excepția de neexecutare a contractului, prevalându-se de un prejudiciu eventual incert, pe baza unor suspiciuni care nu sunt confirmate de materialul probator, ceea ce, în opinia instanței de apel, nu poate susține o soluție de respingere a acțiunii în pretenții a reclamantei.

Cum, în raport de cele anterior prezentate, instanța de apel a examinat și a dat un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, critica apare ca nefondată, urmând a fi respinsă.

Recurenta invocă și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care privește toate cazurile de încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, autoarea prezentului demers judiciar susține că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, în sensul în care au fost desconsiderate dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție public, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

În acest sens, arată că, din coroborarea dispozițiilor art. 7.2.5 din Contractul de livrare semnalizare rutieră verticală nr. 398/04.12.2014 cu cele regăsite în Caietul de sarcini, reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

Cu toate că recurenta invocă generic un act normativ, aplicabil, în opinia sa, litigiului pendinte, fără a indica, în concret, vreun articol din acest act normativ considerat a fi fost greșit aplicat sau interpretat de instanța de apel, Înalta Curte reține că, deși contractul în speță a fost încheiat în contextul derulării unei proceduri de atribuire al cărei beneficiar final era Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Iași, acesta nu este un contract încheiat cu autoritatea contractantă, ci, este un contract perfectat de cele două părți din litigiu, în vederea ducerii la îndeplinire a contractului de achiziție public încheiat de antreprenor cu beneficiarul final.

Prin urmare, având în vedere că O.U.G. nr. 34/2006 se aplică raporturilor contractuale dintre autoritățile contractante și ofertantul declarat câștigător, Înalta Curte reține că temeiul de drept invocat, constând în greșita aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006 este unul străin de cauză, nefiind incident în situația din litigiul pendinte, în care instanțele au fost sesizate cu un litigiu care a derivat exclusiv din relațiile contractuale perfectate între ofertantul declarat câștigător și subcontractant.

Așa fiind, ne aflăm în prezența unui contract căruia i se aplică dispozițiile dreptului comun, și nu un act normativ cu dispoziții speciale, așa cum este cel invocat de recurentă.

În altă ordine de idei, având în vedere că, în esență, nemulțumirea autoarei prezentului demers judiciar rezidă în faptul că niciuna din instanțele devolutive nu a primit excepția de neexecutare, invocată drept argument în susținerea refuzului de achitare a sumelor la care s-a obligat prin contractul încheiat cu partea adversă, Înalta Curte reține că analiza acestui aspect vizează însăși situația de fapt, precum și materialul probator deja administrat în fața instanțelor devolutive, or, aceste chestiuni nu mai pot face obiectul recursului, fiind incompatibile cu specificul acestei căi extraordinare de atac.

Constatând, așadar, că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 769/A din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 769/A din 21 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 iulie 2020.