ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6510/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6510/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC C.R.

SRL a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale, Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Buzău, Guvernul

României - Secretariatul General al Guvernului României, Statul Român prin

Ministrul de Finanțe:

- obligarea

Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale să sesizeze Guvernul României,

în temeiul art. 14 din Legea nr. 381/2002, cu privire la starea de calamitate a

culturilor agricole din anul 2009 în județul Buzău și să îndeplinească toate

celelalte formalități administrative prevăzute de această lege și de Normele

metodologice de aplicare a legii, în vederea acordării efective a

despăgubirilor;

- obligarea pârâtului

Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate

naturală (secetă excesivă și persistentă în timp), care a afectat în anul 2009

culturile de porumb de pe terenurile neirigate din județul Buzău;

- obligarea pârâților

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Statul Român prin Ministerul

de Finanțe la plata de despăgubiri în conformitate cu dispozițiile Legii nr.

381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în

agricultură;

- obligarea pârâților

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Statul Român prin Ministerul

de Finanțe la plata de penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin

expertiză;

- obligarea pârâtelor

la plata de despăgubiri, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 381/2002 cu

modificările ulterioare ale acesteia, privind acordarea despăgubirilor în caz

de calamități naturale în agricultură;

- obligarea pârâtelor

la plata penalităților de întârziere începând cu data de 11 august 2009, data

emiterii Adresei nr. 6209 din 11 august 2009, pentru a acoperi valoarea

pierderii suferite în urma întârzierii acordării despăgubirilor.

Guvernul României,

prin întâmpinare, a susținut că Legea nr. 381/2002, ale cărei, prevederi

speciale sunt invocate în susținerea cererii, a fost în mod expres abrogată

prin art. 1 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 281/2010 pentru abrogarea unor

reglementări din domeniul ajutorului de stat în agricultură și pentru

completarea Ordonanței Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru

reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu

anul 2010, publicată în M.Of. nr. 888 din 30 decembrie 2010.

Cu privire la

capetele de cerere 1 și 3 - 7, a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive a Guvernului României, deoarece poziția procesuală a Guvernului într-un

litigiu de contencios administrativ poate fi justificată numai în condițiile în

care a adoptat sau urmează să adopte asemenea acte administrative-hotărâri și

ordonanțe.

Guvernul României a

mai invocat și excepția tardivității introducerii acțiunii, deoarece art. 11

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede termenul de 6 luni pentru introducerea

acțiunii în contencios administrativ și momentul de la care acesta începe să

curgă, iar în cauză data nașterii dreptului societății reclamante la

despăgubirea prevăzută de Legea nr. 381/2002, este data depunerii și

înregistrării cererii la DADR Buzău.

Pârâtul M.A.D.R. a

formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru

judecat, întrucât pe rolul Curții de Apel a figurat înregistrat un dosar care a

avut același obiect, între aceleași părți care a fost deja soluționat, excepția

prematurității acțiunii, întrucât reclamanta nu poate emite pretenții atâta

timp cât nu există o hotărâre de guvern de declarare a stării de calamitate și

de aprobare a sumelor alocate de la bugetul de stat cu această destinație,

excepția lipsei calității procesuale pasive a M.A.D.R., deoarece ministerul nu

poate recunoaște, verifica, aproba, plăti ori îndeplini formalitățile în

vederea acordării efective a despăgubirilor în mod direct către reclamantă.

De asemenea, a

invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii

prealabile obligatorii anterior introducerii cererii de chemare în judecată,

procedură prealabilă ce este impusă de Legea nr. 554/2004, iar, pe fond, a

solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, întrucât ministerului nu i-a fost

comunicată documentația întocmită în baza Legii nr. 381/2002.

La termenul din data

de 5 aprilie 2012 D.G.F.P. Buzău pentru pârâtul Statul Român prin M.F.P. a formulat

întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii, arătând că

acțiunea promovată este supusă plății taxei de timbru și a timbrului judiciar,

conform Legii nr. 146/1996 și O.G. nr. 32/1995, neplata acestor taxe atrăgând

anularea cererii, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român, întrucât Legea nr. 381/2002 stabilește cadrul legal pentru

acordarea despăgubirilor, competența în aplicarea acestei legi revenind

exclusiv M.A.D.R.

Prin Sentința civilă

nr. 217 din 14 iunie 2012 Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă

contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității acțiunii, a

respins acțiunea ca tardiv formulată de reclamanta SC C.R. SRL, în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - prin

Ministru, Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Buzău, Guvernul

României - Secretariatul General al Guvernului României și Statul Român - prin

Ministerul de Finanțe și a respins celelalte excepții invocate de pârâte, ca

neîntemeiate.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că reclamanta a îndeplinit obligația

de plată a taxei judiciare de timbru prevăzută de Legea nr. 146/1997 și a

timbrului judiciar, conform O.G. nr. 32/1995, la dosarul cauzei aflându-se

chitanța 433905 din 5 aprilie 2012 cu care s-a achitat suma de 4 RON, precum și

timbru judiciar în cuantum de 0,30 RON.

Curtea de Apel a

respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.A.D.R. ca

neîntemeiată, raportat la dispozițiile art. 14 din Legea nr. 381/2002 privind

acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură, potrivit

cărora Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor sesizează Guvernul,

în scopul de a se declara starea de calamitate naturală prin hotărâre, iar,

conform art. 18 din același act normativ, producătorii agricoli ce

înregistrează pagube produse de fenomenele naturale pot primi despăgubirile

aferente de la bugetul de stat prin bugetul acestui pârât.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesule pasive a M.F.P., Curtea de Apel a

respins-o, de asemenea, ca neîntemeiată, întrucât, în situația în care se

urmează procedura prevăzută de Legea nr. 381/2002, finalizată prin stabilirea

în favoarea producătorilor agricoli a despăgubirilor aferente calamităților

naturale, acestea se acordă de la bugetul de stat, prin bugetul M.A.D.R.,

Ministerului Finanțelor Publice incumbându-i obligația de a prevedea în bugetul

de stat sume cu această destinație, în lipsa îndeplinirii acestor atribuții

scopul actului normativ neputând fi realizat.

De asemenea, instanța

de fond a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Guvernul României, reprezentat prin Secretariatul General al

Guvernului, întrucât, potrivit acțiunii precizate și dispozițiilor art. 14 din

Legea nr. 381/2002, Guvernul, în funcție de calamitățile naturale, precum și de

mărimea zonelor afectate, declară starea de calamitate naturală prin hotărâre.

Excepțiile

prematurității acțiunii și inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii

prealabile, invocate de pârâți au fost respinse, de asemenea, ca neîntemeiate.

În ceea ce privește

excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de pârâtul Guvernul

României, în baza dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

instanța de fond a constatat că data nașterii dreptului societății reclamante

la despăgubirea prevăzută de Legea nr. 381/2002, este data depunerii și

înregistrării cererii la DADR Buzău.

Societatea reclamantă

a inițiat demersuri și a îndeplinit procedura prevăzută de art. 9 - 12 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2001.

În conformitate cu

dispozițiile legii speciale, cererile/actele de constatare se depun la DADR

județene, în speță, potrivit actelor depuse de partea reclamantă,

cererile/procesele-verbale de constatare a calamităților (nr. 6256 din 13

august 2009) pentru cultura de porumb au fost întocmite în august 2009 și

depuse la DADR Buzău.

Din această

perspectivă, dreptul părții reclamante de a sesiza instanța de contencios

administrativ atât cu privire la emiterea unei hotărârii de guvern cât și la

acordarea de despăgubiri trebuia exercitat în condițiile și termenele prevăzute

de Legea nr. 554/2004, modificată și completată, calculate în raport cu data înregistrării

cererii la DADR Buzău, în august 2009, când evident, reclamanta cunoștea sau

trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele dosarului

reiese că acțiunea reclamantei a fost expediată instanței la data de 8 martie

2012, cu mult peste termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În aceste condiții,

primele două capete de cerere sunt supuse incidenței art. 11 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a

mai reținut că dispozițiile art. 18 și 19 din Legea nr. 554/2004 prevăd termene

speciale de prescripție pentru despăgubirile pentru daunele materiale și morale

cauzate reclamantului, prin actul administrativ sau refuzul nejustificat supus

judecății.

Așadar, cererea de

despăgubiri în cauză este supusă termenului prevăzut de dispozițiile art. 11

alin. (2), urmând soarta primelor capete de cerere-principale.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, reclamanta SC „C.R.” SRL a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului recurenta a arătat că soluția instanței este greșită atât sub

aspectul reținerii situației de fapt, cât și al interpretării normelor de drept

incidente.

Recurenta a precizat

că într-o hotărâre similară, respectiv Decizia nr. 1864 din 30 martie 2011

pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 63/42/2010,

s-a stabilit în mod irevocabil faptul că în materia acordării de despăgubiri

conform dispozițiilor Legii nr. 381/2002 nu este aplicabilă procedura prealabilă

prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Or, dacă nu sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004 privitoare la finele de neprimire

rezultate din procedura prealabilă, cu atât mai puțin vor fi aplicabile

termenele de prescripție prevăzute de același act normativ cu aplicare strictă

la diversele modalități de soluționare a procedurii prealabile.

Obiectul prezentei

cauze îl reprezintă acordarea de despăgubiri, ca atare temeiul juridic în ceea

ce privește prescripția dreptului material la acțiune este dat de dispozițiile

dreptului comun în materie, și anume prescripția de 3 ani, în conformitate cu

Decretul nr. 167/1958, negăsindu-și aplicabilitate în cauză dispozițiilor art.

11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „persoana vătămată într-un drept

recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ,

nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit

nici un răspuns, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă,

pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei

și,eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, poate formula acțiune

la instanța de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept al sau recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin

refuzul nejustificat de soluționare a cererii”.

Înalta Curte constată

că, în cauză, acordarea despăgubirilor și a penalităților de întârziere

aferente constituie capete de cerere accesorii primelor două capete de cerere

din acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată.

Deci, capetele

principale de cerere sunt supuse incidenței art. 11 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, iar cererea de despăgubire este supusă dispozițiilor art. 18 și 19

din lege, urmând a fi formulată în termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin.

(2), urmând astfel soarta capetelor principale de cerere.

Potrivit art. 11

alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Cererile prin care se solicită anularea unui

act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea

dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6

luni de la:

a) data comunicării

răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării

refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării

termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării

termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării

termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea

actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz,

a plângerii prealabile;

e) data încheierii

procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor

administrative.”

Potrivit

dispozițiilor alin. (2) din același text:, „pentru motive temeinice, în cazul

actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul

prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării

actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data

încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

Instanța de control

judiciar apreciază că recurenta-reclamantă a inițiat demersuri prin care a

solicitat îndeplinirea operațiunilor administrative necesare pentru a primi

despăgubirea prevăzută de lege, așa încât termenele de prescripție, respectiv

de decădere, prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 au început să curgă de

la data depunerii și înregistrării cererii la DADR Buzău, sub nr. 6256 din 13

august 2009.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că, în analiza excepției tardivității acțiunii, instanța de fond

a determinat în mod corect data nașterii dreptului reclamantei la despăgubirea prevăzută

de Legea nr. 381/2002, observând că aceasta coincide cu data depunerii și

înregistrării cererii la DADR județeană.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă a promovat cererea de

chemare în judecată la data de 8 martie 2012 fără să fi fost justificat, în

cauză, vreun caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției,

potrivit art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția

extinctivă, așadar, cu mult peste termenul prevăzut de dispozițiile art. 11 din

Legea nr. 554/2004, modificată și completată, după stingerea dreptului la

acțiune în sens material.

Așadar,

recurenta-reclamantă a depășit termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004, neexistând nici un temei legal pentru a considera că cererea de

chemare în judecată a fost formulată în termen.

Susținerile

recurentei potrivit cărora Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.

1864/2001 a stabilit că în materia acordării despăgubirilor conform Legii nr.

381/2002, nu este aplicabilă procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea

nr. 554/2004 nu au relevanță în cauza de față.

Este adevărat că

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin această decizie a stabilit că toate

demersurile efectuate conform Legii nr. 381/2002 sunt suficiente pentru a

considera că autoritatea a fost sesizată anterior instanței de judecată.

Însă, în cauza de

față, instanța de fond nu a respins acțiunea recurentei-reclamante pentru lipsa

plângerii prealabile.

Astfel fiind, Înalta

Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a respins acțiunea ca

tardivă, reținând că a fost depășit termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC „C.R.” SRL împotriva Sentinței nr. 217 din 14 iunie

2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 octombrie 2013.

Procesat de GGC - LM