ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de

față;

În baza actelor și

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Secției

Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1195/1/2010, petenta A.R.R.

a formulat plângere întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc.

pen. împotriva rezoluției nr. 1007/P/2009 din 10 august 2009 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivarea

plângerii, petenta a arătat că este nemulțumită de soluționarea plângerii sale,

și apreciază rezoluția nelegală și netemeinică, considerând că intimații se fac

vinovați de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.

Examinând plângerea

formulată de petenta A.R.R., în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.,

împotriva rezoluției din 10 august 2009 dată în Dosarul nr. 1007/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport cu

actele și lucrările dosarului parchetului, constată plângerea ca fiind

nefondată pentru următoarele considerente:

Prin rezoluția din 10

august 2009 a Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție dată în

Dosarul nr. 1007/P/2009 în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit.

a) C. proc. pen. a dispus neînceperea urmăririi penale față de B.A., judecător

în cadrul Curții de Apel București și J.N., judecător în cadrul Înaltei Curți

de Casație și Justiție pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 246 C.

pen., întrucât fapta nu există.

Împotriva acestei

rezoluții, petenta A.R.R. a formulat plângere, în condițiile art. 278 C. proc.

pen., iar prin rezoluția din 27 ianuarie 2010 dată de procurorul șef al Secției

de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție în lucrarea cu nr. 474/405/II/2/2010, acesta, în

temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen. a dispus respingerea ca neîntemeiată a

plângerii petentei, formulată împotriva soluției dispuse în Dosarul nr. 1007/P/2009,

precum și comunicarea soluției.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin.

(7) C. proc. pen. a verificat rezoluția atacată pe baza actelor și lucrărilor

dosarului parchetului, față de criticile formulate de petentă.

Din analiza actelor

premergătoare efectuate de procuror, ce au stat la baza rezoluției din 10

august 2009 dată în Dosarul nr. 1007/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

în mod temeinic și corect motivat, în raport cu criticile petentei (aceasta

este nemulțumită de soluția dispusă de către cei doi magistrați intimați) ce au

fost examinate în concret și căreia i s-au răspuns argumentat, procurorul a

dispus soluția neînceperii urmăririi penale față de magistrații judecători N.J.

și B.A. pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât

faptele nu există, aceștia exercitându-și atribuțiile de serviciu cu respectarea

prevederilor legale.

Este adevărat că

intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un

funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar

produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu

împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa

specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de

serviciu.

Drept urmare, prin art.

246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor

persoanelor" a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în

exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act

ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor

legale ale unei persoane

”

.

Cu referire la cauză,

întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea

defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o

gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu

intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul

administrat nu a confirmat susținerile petentei, din acesta nerezultând

îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu. Dimpotrivă, judecătorii

cauzei au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legii procesual-penale.

Or, potrivit art. 1 C.

proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a

faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit

o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului

menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune,

ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei

care a săvârșit o infracțiune.

În acest sens, prin art.

17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al

răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art.

62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și

instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe

bază de probe".

Așadar, în raport cu

textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât

să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport

cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

Sesizat în unul din

modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează

acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații,

actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost

sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C.

proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este

împiedicată.

În raport cu această

împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv,

declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau,

după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune

neînceperea acesteia.

În cauză,

constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de

urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Orice hotărâre

judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea

căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea

dispozițiilor legale privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în

care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a

probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanțial sau

procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina magistratului, comiterea

infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta

a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Drept urmare, protecția

judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de

atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei,

formează sistemul procesului penal.

Acest sistem, același

pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative

și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a

hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde

exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor

subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice

hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului

nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de

jurisdicție.

În consecință,

hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării

răspunderii penale.

Este de reținut în

acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură

a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților,

egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți

participanții, asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței

și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de

esența acestuia.

Astfel, potrivit art.

124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă

obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul

activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal

pentru soluțiile pronunțate, fără relevanță sub aspectul răspunderii penale fiind

sub acest aspect, erorile pretins a fi fost săvârșite, principiul

constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca

inadmisibil în condițiile statului de drept.

Totodată, susținând

că pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea

infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că

aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent și, constatând că

această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii

urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică.

În concluzie,

nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă

situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal

plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen.

Față de cele reținute

în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc.

pen. va respinge, ca nefondată, plângerea petentei A.R.R. împotriva rezoluției

din 10 august 2009 dată în dosarul nr. 1007/P/2009 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, rezoluție pe care o menține.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca

nefondată, plângerea formulată de petenta A.R.R. împotriva rezoluției din 10

august 2009 dată în Dosarul nr. 1007/P/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Menține rezoluția

atacată.

Obligă petenta să plătească

suma de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 martie 2010.