ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1195/1/2010, petenta A.R.R. a formulat plângere întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. împotriva rezoluției nr. 1007/P/2009 din 10 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În motivarea plângerii, petenta a arătat că este nemulțumită de soluționarea plângerii sale, și apreciază rezoluția nelegală și netemeinică, considerând că intimații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. Examinând plângerea formulată de petenta A.R.R., în condițiile art. 278 1 C. proc.

pen., împotriva rezoluției din 10 august 2009 dată în Dosarul nr. 1007/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport cu actele și lucrările dosarului parchetului, constată plângerea ca fiind nefondată pentru următoarele considerente: Prin rezoluția din 10 august 2009 a Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție dată în Dosarul nr. 1007/P/2009 în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a dispus neînceperea urmăririi penale față de B.A., judecător în cadrul Curții de Apel București și J.N., judecător în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât fapta nu există.

Împotriva acestei rezoluții, petenta A.R.R. a formulat plângere, în condițiile art. 278 C. proc. pen., iar prin rezoluția din 27 ianuarie 2010 dată de procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în lucrarea cu nr. 474/405/II/2/2010, acesta, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen. a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii petentei, formulată împotriva soluției dispuse în Dosarul nr. 1007/P/2009, precum și comunicarea soluției. Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. a verificat rezoluția atacată pe baza actelor și lucrărilor dosarului parchetului, față de criticile formulate de petentă.

Din analiza actelor premergătoare efectuate de procuror, ce au stat la baza rezoluției din 10 august 2009 dată în Dosarul nr. 1007/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în mod temeinic și corect motivat, în raport cu criticile petentei (aceasta este nemulțumită de soluția dispusă de către cei doi magistrați intimați) ce au fost examinate în concret și căreia i s-au răspuns argumentat, procurorul a dispus soluția neînceperii urmăririi penale față de magistrații judecători N.J. și B.A. pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât faptele nu există, aceștia exercitându-și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale.

Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu. Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor" a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane ” . Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului. În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentei, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu.

Dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legii procesual-penale. Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe". Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C. proc.

pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina magistratului, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți. Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia. Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, fără relevanță sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile pretins a fi fost săvârșite, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept. Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent și, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică.

În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Față de cele reținute în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. va respinge, ca nefondată, plângerea petentei A.R.R. împotriva rezoluției din 10 august 2009 dată în dosarul nr. 1007/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rezoluție pe care o menține. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petenta A.R.R. împotriva rezoluției din 10 august 2009 dată în Dosarul nr. 1007/P/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petenta să plătească suma de 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 25 martie 2010.