ÎCCJ, Decizia nr. 438/2011

Ședința publică de la 31 octombrie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 503 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta A.R.R. împotriva rezoluției din 10 august 2009 dată în dosarul nr. 1007/P/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petenta A.R.R. a formulat plângere întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen. împotriva rezoluției nr. 1007/P/2009 din 10 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În motivarea plângerii, petenta a arătat că este nemulțumită de soluționarea plângerii sale și apreciază rezoluția nelegală și netemeinică, considerând că intimații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. Examinând plângerea formulată prima instanță a apreciat că aceasta este nefondată. S-a reținut că prin rezoluția din 10 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dată în dosarul nr. 1007/P/2009 în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de B.A., judecător în cadrul Curții de Apel București și J.N., judecător în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât fapta nu există.

Împotriva acestei rezoluții petenta A.R.R. a formulat plângere, în condițiile art. 278 C. proc. pen., iar prin rezoluția din 27 ianuarie 2010 dată de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în lucrarea cu nr. 474/405/II/2/2010, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii petentei, formulată împotriva soluției dispusă în dosarul nr. 1007/P/2009, precum și comunicarea soluției. Prima instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc.

pen., a verificat rezoluția atacată pe baza actelor și lucrărilor dosarului parchetului, față de criticile formulate de petentă, iar din analiza actelor premergătoare efectuate de procuror, ce au stat la baza rezoluției din 10 august 2009 dată în dosarul nr. 1007/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că în mod temeinic și corect motivat, în raport cu criticile petentei (nemulțumirea față de soluția dispusă de către cei doi magistrați intimați) ce au fost examinate în concret și cărora li s-a răspuns argumentat, procurorul a dispus soluția neînceperii urmăririi penale față de magistrații judecători N.J. și B.A. pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât faptele nu există, aceștia exercitându-și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale.

S-a argumentat că nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului. În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentei, din aceasta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu; dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legii procesual penale.

S-a concluzionat că, în cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, orice hotărâre judecătorească putând fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor; chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina magistratului comiterea infracțiunii de abuz în serviciu este necesar să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal. Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție, iar hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, s-a reținut că, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, astfel că, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, fără relevanță sub aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile pretins a fi fost săvârșite, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept. Totodată, pentru a se reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent împrejurare care nu este probată în cauză, astfel că legal și temeinic procurorul a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

În concluzie, prima instanță a apreciat că nefiind propuse și, deci, nici administrate probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, pentru nelegalitate și netemeinicie. Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc.

pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate în norma anterior menționată. Din verificarea actelor dosarului se constată că petenta, fiind nemulțumită de soluțiile dispuse de magistrații intimați și conferind conotații penale activității profesionale a acestora, petenta a formulat plângere penală. Cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc.

pen., astfel că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale. Din verificarea actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și temeinică, deoarece activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, care presupune interpretarea și aplicarea legii, chiar dacă a nemulțumit părțile, nu poate constitui, prin ea însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind conținutul constitutiv al acesteia. În speță, intimații s-au limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acțiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde petenta, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acestora.

Nemulțumirile petentei se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluții, parcurgerii procedurii de control judiciar menționat neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanță, contrar aprecierilor recurentei, a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta M.D.W. A.R.R. împotriva sentinței nr. 503 din 25 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1195/1/2010. Obligă recurenta petentă la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2011.