ÎCCJ, Decizia nr. 438/2011

Ședința publică de la 31 octombrie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 503 din 25

martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta A.R.R. împotriva

rezoluției din 10 august 2009 dată în dosarul nr. 1007/P/2009 a Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petenta obligată la

plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petenta A.R.R. a

formulat plângere întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

împotriva rezoluției nr. 1007/P/2009 din 10 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În motivarea plângerii, petenta a

arătat că este nemulțumită de soluționarea plângerii sale și apreciază

rezoluția nelegală și netemeinică, considerând că intimații se fac vinovați de

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.

Examinând plângerea

formulată prima instanță a apreciat că aceasta este nefondată.

S-a reținut că prin

rezoluția din 10 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, dată în dosarul nr. 1007/P/2009 în temeiul art. 228 alin. (6) C.

proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea

urmăririi penale față de B.A., judecător în cadrul Curții de Apel București și J.N.,

judecător în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru comiterea

infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât fapta nu există.

Împotriva acestei

rezoluții petenta A.R.R. a formulat plângere, în condițiile art. 278 C. proc.

pen., iar prin rezoluția din 27 ianuarie 2010 dată de procurorul șef al Secției

de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție în lucrarea cu nr. 474/405/II/2/2010, în temeiul

art. 278 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a

plângerii petentei, formulată împotriva soluției dispusă în dosarul nr.

1007/P/2009, precum și comunicarea soluției.

Prima instanță, în

conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., a

verificat rezoluția atacată pe baza actelor și lucrărilor dosarului

parchetului, față de criticile formulate de petentă, iar din analiza actelor

premergătoare efectuate de procuror, ce au stat la baza rezoluției din 10

august 2009 dată în dosarul nr. 1007/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, a constatat că în mod temeinic și corect motivat,

în raport cu criticile petentei (nemulțumirea față de soluția dispusă de către

cei doi magistrați intimați) ce au fost examinate în concret și cărora li s-a

răspuns argumentat, procurorul a dispus soluția neînceperii urmăririi penale

față de magistrații judecători N.J. și B.A. pentru comiterea infracțiunii

prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât faptele nu există, aceștia

exercitându-și atribuțiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale.

S-a argumentat că nu

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 246 C.

pen., îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau

omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al

infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a

intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul

administrat nu a confirmat susținerile petentei, din aceasta nerezultând

îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu; dimpotrivă, judecătorii

cauzei au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legii procesual penale.

S-a concluzionat că,

în cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat

organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale,

orice hotărâre judecătorească putând fi supusă controlului judiciar exclusiv,

prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând

la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor; chiar în

ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către

magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept

substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina

magistratului comiterea infracțiunii de abuz în serviciu este necesar să se

dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre

părți.

Drept urmare,

protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la

căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a

cauzei, formează sistemul procesului penal. Acest sistem, același pentru

persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având

ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor

corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii

perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată

de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Drept urmare, orice

hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului

nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de

jurisdicție, iar hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al

angajării răspunderii penale.

Este de reținut în

acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură

a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților,

egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți

participanții, asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării

independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și

este de esența acestuia.

Astfel, s-a reținut

că, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2)

din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii,

astfel că, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția

pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că

judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, fără relevanță sub

aspectul răspunderii penale fiind sub acest aspect, erorile pretins a fi fost

săvârșite, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu,

ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept.

Totodată, pentru a se

reține în sarcina judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz

în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu

intenția de a-l prejudicia pe petent împrejurare care nu este probată în cauză,

astfel că legal și temeinic procurorul a dispus în sensul neînceperii urmăririi

penale.

În concluzie, prima

instanță a apreciat că nefiind propuse și, deci, nici administrate probe care

să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a

respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după

cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Analizând cauza sub

toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive,

privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei

condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu

distincțiile arătate în norma anterior menționată.

Din verificarea

actelor dosarului se constată că petenta, fiind nemulțumită de soluțiile

dispuse de magistrații intimați și conferind conotații penale activității

profesionale a acestora, petenta a formulat plângere penală.

Cu respectarea

dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare,

procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a

concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii

în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel

că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Din verificarea

actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și temeinică,

deoarece activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat, care presupune

interpretarea și aplicarea legii, chiar dacă a nemulțumit părțile, nu poate

constitui, prin ea însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii

condițiilor privind conținutul constitutiv al acesteia.

În speță, intimații

s-au limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea

prevederilor legale, acțiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde

petenta, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a

acestora.

Nemulțumirile

petentei se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac,

singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluții, parcurgerii

procedurii de control judiciar menționat neputându-i-se substitui formularea de

plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte.

Analizând hotărârea

recurată se constată că prima instanță, contrar aprecierilor recurentei, a dat

o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentei și rezoluției

atacate, potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen.,

hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petenta M.D.W. A.R.R. împotriva sentinței nr.

503 din 25 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 1195/1/2010.

Obligă recurenta

petentă la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2011.