ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3925/2012

Asupra recursului de față

În baza actelor și lucrărilor dosarului reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 824 din 30 martie 2012, pronunțată de Judecătoria Baia Mare în Dosarul nr. 3138/182/2012, a fost respinsă plângerea formulată de petentul P.V. împotriva Rezoluției nr. 142/P di 12 ianuarie 2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoriei Baia Mare, care a fost menținută. Pentru a dispune în acest sens, instanța a reținut următoarele: Prin plângerea inițială, înregistrată pe rolul Judecătoriei Baia Mare petentul P.V. a solicitat desființarea Rezoluției din 12 ianuarie 2012, dată în Dosarul nr. 142/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii T.A., T.N., T.D. și T.M.N., sub aspectul săvârșirii infracțiunii, prevăzute și pedepsite de art. 291 C. pen. Organele de urmărire penală au reținut faptul că în conținutul plângerii sale petentul nu a menționat nici o stare de fapt din care să rezulte comiterea infracțiunii sesizate motiv pentru care, pe cale administrativă, în baza art. 222 alin. (8) C. proc. pen., plângerea fiind restituită pentru completare.

La data de 4 ianuarie 2011, petentul a depus o precizare, arătând că făptuitorul T.D. a obținut certificat de moștenitor folosind acte false, iar terenul l-a vândut apoi făptuitorului U.Ș., în anul 2005.

Petentul a depus în copie, un act de partaj judiciar și un contract de vânzare - cumpărare.

Organele de urmărire penală, în considerarea conținutului plângerii petentului, au apreciat faptul că terenul dobândit de făptuitor a fost vândut în anul 2005, chiar dacă s-ar pune problema întocmirii de către persoane necunoscute ori de către făptuitori a unor înscrisuri false legate de bunurile care au aparținut numitei P.R., în raport cu data comiterii presupuselor falsuri (anterior datei de 18 ianuarie 2005 - care este data vânzării terenului moștenit), sens în care a intervenit prescripția răspunderii penale.

Instanța de fond examinând plângerea formulată a reținut că soluția adoptată de procurorul de caz este legală și temeinică.

Astfel, s-a reținut că potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., termenul de prescripția a răspunderii penale în cazul infracțiunii prevăzute de art. 291 C. pen., este de 5 ani, socotiți de la data săvârșirii presupusei infracțiuni.

Având în vedere că în speță nu au fost identificate cauze de întrerupere a cursului prescripției în sensul prevăzut art. 123 C. pen., plângerea petentului apare ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul P.V., solicitând admiterea recursului formulat.

Curtea de Apel Cluj, prin Decizia penală nr. 954/R din 21 iunie 2012 a respins ca inadmisibil recursul declarat de petentul P.V.  împotriva sentinței penale nr. 824 din 30 martie 2012 a Judecătoriei Baia Mare.

Astfel, Curtea a reținut că potrivit art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în cap. III din Titlul 2 al aceluiași cod, deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, având caracter definitiv și executoriu.

Prin urmare, având în vedere că hotărârea Judecătoriei Baia Mare este definitivă, împotriva acestei hotărâri, legea neprevăzând o cale de atac, recursul promovat de către petent a fost apreciat ca inadmisibil, fiind respins ca atare în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen.

Împotriva deciziei penale sus arătate a declarat recurs petentul P.V., care a criticat hotărârea pentru netemeinicie și nelegalitate, Dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 2 iulie 2012 sub nr. 3138/182/2012.

Cererea de recurs este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din C.A.D.O.L.F., legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, cap. III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Partea specială, cap. III din Titlul II al aceluiași cod, se prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, limitând calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, C. proc. pen. a stabilit principiul unicității acesteia, față de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În prezenta cauză, secția penală, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost sesizată cu recursul declarat de către petentul P.V. împotriva unei hotărâri definitive, respectiv Decizia penală nr. 954/R din 21 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., cererea de recurs va fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționarul P.V. împotriva Deciziei penale nr. 954/R din 21 iunie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 28 noiembrie 2012.