ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2611/2014

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 246 din 31 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul penal nr. 12309/118/2012, în baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, s-a dispus condamnarea inculpatului A.M. la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare și 2 (doi) ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului exercițiul prevăzute de art. 64 lit. b) C. pen. S-a dispus executarea pedepsei în regim de detenție, conform art. 57 C. pen. În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2 . 000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: În cursul lunii martie 2011, pe când se afla la locuința sa din satul V., județul Constanța, partea vătămată P.I. a primit vizita inculpatului A.M., poreclit „B.", care se deplasa cu un autovehicul de culoare albă, înmatriculat în Bulgaria, tip dubiță, condus de către un alt bărbat, identificat ulterior ca fiind martorul R.I. Inculpatul a susținut cu ocazia acelei întrevederi că adună „fier vechi", motiv pentru care a întrebat-o pe partea vătămată P.I. dacă îi vinde o cadă de baie ce se afla în curte, solicitare cu care partea vătămată a fost de acord, contra sumei de 100 RON. Cu acea ocazie, inculpatul i-a propus părții vătămate să îl însoțească în Italia, pentru a lucra la firma pe care acesta o deținea acolo, susținând că în Italia colecta fier vechi, asigurându-l că îi va oferi cazare, mâncare și un salariu de 1.000 RON pe lună.

Întrucât partea vătămată avea o situație materială precară, aceasta a fost de acord cu oferta inculpatului. De altfel, inculpatul a invitat-o pe partea vătămată să îl viziteze la Medgidia, pentru a se convinge de buna sa credință, împrumutând-o cu suma de 400 RON, iar ulterior cu 100 RON. În seara în care urma să plece în Italia, partea vătămată P.I. a aflat că martorul R.C., consătean de-al său, nu îi va mai însoți, motiv pentru care s-a răzgândit. Inculpatul văzând acest lucru, l-a convins pe martor să îi însoțească, astfel că partea vătămată a revenit asupra deciziei sale. Partea vătămată a plecat apoi în Italia, deplasarea facându-se cu autoturismul inculpatului, condus de către un ginere al acestuia, cu care au mai călătorit soția inculpatului, doi copii minori, martorul R.C., dar și alte câteva persoane, dintre care unele cu handicap.

La punctul de trecere a frontierei Nădlac, cei menționați au trecut granița pe rând, însă cu un alt autoturism, după care și-au continuat călătoria cu autoturismul inculpatului. În prima noapte pe teritoriul italian, A.M. și familia sa au dormit în autoturism, iar partea vătămată și celelalte persoane într-un parc aflat la marginea orașului Milano. Acolo se aflau două colibe și mai multe persoane, iar pe una dintre acestea inculpatul a certat-o și a lovit-o. Abia atunci, P.I. a aflat că urma să cerșească la o intersecție din orașul Milano, plan cu care nu a fost de acord, reproșându-i inculpatului nesinceritatea, având în vedere că acesta îl convinsese cu promisiunea unui loc de muncă la firma sa de colectare a fierului vechi.

Cu toate acestea, inculpatul a determinat-o pe partea vătămată să cerșească, lovindu-o și amenințându-o cu moartea. Inculpatul i-a dat părții vătămate niște haine mai vechi, cu care trebuia să cerșească și a condus-o la un semafor. Totodată, a învățat-o pe partea vătămată câteva replici în limba italiană. Astfel, partea vătămată a cerșit timp de trei zile, adunând aproximativ 80-100 de euro pe zi, bani care erau luați seara de către A.M. Partea vătămată a mai arătat că noaptea dormea afară, împreună cu celelalte persoane, pe o saltea, la marginea orașului. În timpul zilei, inculpatul supraveghea persoanele care cerșeau, deplasându-se cu o mașină în zonele în care acestea se aflau. Ulterior, datorită unor neînțelegeri apărute între inculpat și un alt traficant, A.M.

a transportat-o pe partea vătămată, dar și pe celelalte persoane până în Madrid - Spania, unde partea vătămată a continuat să cerșească la semafoare, iar noaptea dormea pe niște cartoane, sub un pod. După trei zile, partea vătămată a reușit să plece de la locul unde cerșea, urcându-se într-un autobuz și a ajuns la o gară, unde a observat că pe niște afișe scria România, Constanța și Cernavodă, iar la un ghișeu era o femeie de naționalitate română. După ce partea vătămată i-a povestit ce i se întâmplase, aceasta i-a cumpărat un bilet de metrou și i-a dat o hartă, indicându-i cum să ajungă la un adăpost denumit „S.S.". Acolo i s-a acordat asistență și a fost ajutat să ia legătura cu Ambasada României.

Partea vătămată P.I. a dat chiar o declarație la Ambasada României din Madrid. După o săptămână, timp în care a fost cazat la adăpostul de mai sus, la data de 08 martie 2012, partea vătămată s-a întors în România cu un autocar al firmei „S.T.". Ulterior, inculpatul i-a adresat amenințări părții vătămate, reproșându-i că a reclamat cele întâmplate, așa cum rezultă din procesul-verbal aflat la dosarului de urmărire penală, în care se consemnează cele susținute de soția părții vătămate, care a fost contactată telefonic de inculpat, cerându-le să retragă plângerea, căci altfel le va incendia locuința. La reținerea acestei situații de fapt, prima instanță a avut în vedere declarațiile date de partea vătămată P.I.

și martorii R.C., R I. și P.M. Martorul R.C. a declarat că în luna februarie 2011 l-a cunoscut pe inculpat, care s-a prezentat cu numele de „B.", care era cu o dubită albă condusă de către un alt bărbat și aduna fier vechi de prin sat. A.M. i-a propus să îi conducă dubița, pentru a colecta fier vechi. Astfel, timp de aproximativ două săptămâni, martorul s-a deplasat prin sate împreună cu inculpatul, pentru a colecta fier vechi. La un moment dat, martorul a primit de la inculpat propunerea de a merge cu el în Italia, pentru a ajuta la colectarea fierului vechi, precizându-i că urma să meargă și partea vătămată P.I. Martorul s-a întâlnit ulterior cu P.I., care i-a spus că A.M. i-a cerut și lui să meargă în Italia, unde va lucra ca electrician și va ajuta la colectarea fierului vechi și că inculpatul i-a spus că în Italia are casă.

Au plecat în Italia cu autoturismul condus de ginerele inculpatului, în care se mai aflau alte 7-8 persoane foarte înghesuite, trecerea frontierei către Ungaria făcându-se pe rând, în grupuri a câte 2, 3 persoane. A doua zi dimineață, după ce au ajuns în Italia, martorul susține că a realizat adevăratul scop al deplasării întregului grup, acela al practicării cerșetoriei, impusă prin violență demonstrativă asupra unuia dintre cerșetori de inculpat. P.I. era nemulțumit și a fugit, spunând că vrea să se arunce în fața unei mașini, însă martorul a mers după el și a încercat să-l liniștească. A mai arătat martorul că inculpatul nu îl lăsa să stea de vorbă cu partea vătămată, însă, la un moment dat, acesta i-a spus că inculpatul îl obliga să cerșească.

Martorul dormea în mașină cu familia inculpatului, prin parcări sau chiar pe stradă, iar partea vătămată și ceilalți care cerșeau erau duși de inculpat cu mașina și dormeau sub cerul liber. Întrucât între inculpat și un alt traficant român exista un conflict anterior, ce pornise de la faptul că A.M. îi furase un cerșetor cu care venise acum la cerșit, iar traficantul se reîntorsese în Italia, poliția aflase despre activitățile acestora și exista riscul să acționeze, astfel că A.M. s-a hotărât să plece cu toți cerșetorii în Spania. La trei zile după ce au ajuns în Spania, consăteanul său P.I. a fugit, martorul a fost contactat telefonic de fiul său, care i-a relatat că partea vătămată ajunsese în țară și că depusese plângere la poliție.

Auzind această informație, inculpatul a sunat-o pe soția lui P.I. și a amenințat-o că îi va da foc la casă, dacă partea vătămată nu retrage plângerea. Martorului i-a cerut, de asemenea, să nu spună adevărul la poliție, în caz contrar urmând a avea de suferit. În cursul cercetării judecătorești, martorul a menținut cele susținute în faza urmăririi penale. Martorul a susținut însă că P.I. părea a merge la cerșit de bunăvoie, activitate desfășurată zilnic, iar banii câștigați erau dați inculpatului, ca și celelalte persoane care locuiau în aceeași locație ca martorul. Seara, părțile vătămate își întorceau buzunarele pe dos, pentru a dovedi că nu au păstrat nimic din câștig. Inculpatul și familia acestuia se ocupa de supravegherea cerșetorilor.

Martorul R.I. a declarat că locuiește pe aceeași stradă cu inculpatul, căruia i se spunea „B.", iar în urmă cu vreo trei ani acesta i-a solicitat să îi conducă mașina în zilele în care șoferul acestuia nu o putea face. A.M. avea o dubiță de culoare albă, înmatriculată în Bulgaria, cu care transporta fier vechi, iar uneori legume. Inculpatul colecta fier vechi de prin satele din județ, pe care îl vindea la centrele de colectare și apela la martor pentru câteva zile pe lună, când șoferul inculpatului nu era disponibil. Martorul a mai declarat că, în urmă cu un an sau doi, inculpatul a cumpărat de la un bărbat din Viișoara sau Cobadin o cadă de baie și l-a auzit pe acel bărbat discutând cu învinuitul despre găsirea unui loc de muncă.

Pe acel bărbat martorul l-a mai văzut o singură dată, împreună cu soția, la locuința inculpatului din Medgidia, însă nu a auzit ce au vorbit aceștia întrucât au intrat în casă, martorul aflându-se prin curte. Martorului i s-a prezentat fotografia părții vătămate P.I. și a declarat că este bărbatul de la care inculpatul a cumpărat o cadă în cursul anului trecut și pe care l-a văzut împreună cu soția la locuința inculpatului. În cursul cercetării judecătorești, martorul a menținut cele susținute deja în faza urmăririi penale. Martora P.M. a declarat că în primăvara anului 2011 a venit un bărbat, care s-a recomandat cu numele de „B." și care colecta fier vechi. împreună cu soțul său, partea vătămată P.I., i-a vândut o cadă veche cu suma de 100 RON.

Numitul „B." l-a întrebat pe soțul său câți ani are și cu ce se ocupă, iar acesta i-a spus că este electrician de meserie și că nu lucrează. „B." s-a oferit să îl ajute, spunându-i că se ocupă cu colectarea fierului vechi și i-a propus să îl ia în Italia să lucreze la colectat fier vechi. Într-una din zilele următoare, martora și soțul ei au mers la locuința numitului „B." din Medgidia și au vorbit cu acesta. Inculpatul le-a spus că în Italia are o locuință, că acolo își duce copiii la școală și i-a oferit soțului suma de 1.000 RON pe lună. A.M. le-a dat suma de 400 RON ca un avans din salariul pe care urma să-l dea soțului său, înțelegându-se ca banii cuveniți soțului din Italia să-i fie trimiși ei, iar ulterior le-a mai trimis 100 RON prin martorul R.C.

Martora a mai declarat că soțul său nu avea telefon mobil, a plecat de acasă fără bani, fără țigări, fără mâncare. Aceasta s-a înțeles cu soțul său că dacă i se va întâmpla ceva rău în Italia, va suna de pe telefonul lui „B." și îi va spune că îl „supără vederea", iar ea înțelegea astfel că nu este bine. Erau îngrijorați, întrucât partea vătămată nu mai plecase în străinătate, nu avea bani, nu cunoștea limba, iar numitul „B." era un străin. Partea vătămată s-a hotărât să plece, întrucât în țară nu avea de lucru și avea doi copii minori în întreținere. După ce s-a întors soțul său, i-a povestit că numitul inculpatul l-a pus să cerșească, că îl amenința și îi adresa injurii, întrucât nu era mulțumit de câți bani obținea și că dormea afară pe cartoane.

Ulterior, martora a fost sunată de mai multe ori de către numitul „B.", care a întrebat-o ce are de gând să facă soțul ei, iar aceasta i-a spus că o să-l reclame la poliție pentru cele întâmplate, moment în care numitul „B." a început să o amenințe și a afirmat că a fost prost că l-a lăsat să plece și că dacă știa, „îl trimitea pachet" acasă. A mai declarat martora că în ziua de duminică, 15 ianuarie 2012, a venit la locuința sa numitul „B." împreună cu soția sa și i-a spus părții vătămate că vrea să vorbească despre cele întâmplate. Inculpatul i-a spus că o să se ducă mai întâi la R.C., să-i dea banii și că o să vină mai târziu însă nu s-a mai întors. În cursul cercetării judecătorești, martora a menținut cele susținute deja în faza urmăririi penale.

În declarația dată în fața instanței la data de 13 februarie 2013, partea vătămată P.I. a afirmat că a mers în Italia ca să adune fier vechi, ajutat de inculpat, apoi în Spania, după care a fugit. Într-un oraș din Italia a ieșit la cerșit pe cont propriu, iar banii obținuți i-a împărțit cu inculpatul, păstrând însă cea mai mare parte. Mâncarea i-a fost asigurată de A.M. A fugit pentru că nu putea munci la adunat fiare, având probleme cu spatele. Și în Spania a cerșit o zi, obținând doar 10 euro pe care i-a păstrat. Inculpatul îi promisese în România că va fi plătit cu 1.000-1.100 RON pe lună, pentru activitatea de adunat fiare vechi, discuție la care a asistat și soția sa. Anterior plecării în Italia, partea vătămată fusese împrumutată de inculpat cu suma totală de 500 RON, înțelegerea lor fiind ca returnarea datoriei să se facă din banii câștigați în străinătate.

A avut un conflict cu inculpatul în Italia, motivat de condițiile grele de locuit care nu i-au fost prezentate de A.M. de la bun început. Partea vătămată recunoaște că a depus o plângere în Spania și o alta în Cobadin, la postul de poliție, după ce s-a întors acasă, dar afirmațiile privind constrângerea sa de către inculpat, pentru a practica cerșetoria au fost făcute sub presiunea numitului R.C., care avea pică pe inculpat. Partea vătămată a mai arătat că are probleme cu memoria, în urma unei căzături suferite cu 20 de ani în urmă, însă nu poate dovedi cu acte medicale acest fapt. La data de 17 mai 2013, partea vătămată P.I. a cerut să aducă un supliment de declarație, ocazie cu care a afirmat că nu mai are nici o pretenție bănească de la inculpat, susținând că a fost nesincer în prima și a treia declarație date la poliție, fiind influențat de un lucrător de poliție, care i-a dat două pachete de țigări și un cognac.

Inculpatul A.M. a negat săvârșirea faptei și a declarat că după ce a cumpărat acea cadă de la partea vătămată, i-a propus acesteia să facă instalația electrică la locuința sa din Medgidia, iar ulterior partea vătămată și soția sa au venit la locuința sa. Inculpatul a declarat că R.C. i-a spus că partea vătămată ar fi afirmat că vrea să meargă în Italia și că martorul a insistat să o ia și pe partea vătămată, aspect infirmat însă de martor, dar și de partea vătămată, aceasta declarând că la insistențele părții vătămate a fost luat în Italia martorul R.C. Inculpatul a negat faptul că în Italia ar fi fost însoțit de către membrii familiei sale și alte persoane în afara părții vătămate și martorului, însă a recunoscut că, înainte de a pleca în Italia, i-a spus părții vătămate P.I.

că acolo vor colecta fier vechi și că o să-i dea bani, în funcție de cât se obținea, fără a-i preciza o sumă. A.M. a mai afirmat că în Italia și Spania au adunat fier vechi și că au dormit toți trei, el, partea vătămată și martorul R.C., în mașină. Cu privire la plecarea părții vătămate, inculpatul a arătat că aceasta i-a cerut cu o zi înainte să-i cumpere vreo trei sticle de vin, spunând că a muncit mult în acea zi, însă a refuzat. A mai afirmat inculpatul că în Italia i-a dat părții vătămate vreo 17 euro, iar în Spania nu i-a dat bani. Au stat acolo aproximativ 8 zile, după care s-au întors împreună acasă. Inculpatul A.M. a negat faptul că ar fi amenințat-o sau bătut-o pe partea vătămată, pentru a o obliga să cerșească sau că aceasta ar fi cerșit cât timp s-au aflat împreună în străinătate.

În cursul judecății, inculpatul și-a menținut declarațiile anterioare, negând acuzațiile aduse prin rechizitoriu. În urma examinării întregului material probator, instanța a apreciat că vinovăția inculpatului, cu privire la săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, este dovedită, înlăturând apărările acestuia ca nefondate și pronunțând împotriva acestuia o soluție de condamnare la o pedeapsă cu închisoarea. În termen legal, împotriva acestei sentințe penale a declarat apel inculpatul I. (fost A.) M., solicitând achitarea sa, în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu se face vinovat de comiterea faptei, acuzațiile reținute prin rechizitoriu, constând în supunerea părții vătămate la activități de cerșetorie pe teritoriul Italiei și Spaniei, nefiind reale.

În subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei aplicate, prin reținerea art. 74 alin. (2) C. pen. și schimbarea modalității de executare a pedepsei, în sensul aplicării dispozițiilor art. 86 1 C. pen., acesta având un loc de muncă, o familie numeroasă și o conduită bună în comunitate, aflându-se la prima întâlnire cu legea penală. Prin decizia penală nr. 143/P din 22 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de inculpatul I. (fost A.) M. împotriva sentinței penale nr. 246 din 31 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 12309/118/2012.

În baza art. 382 alin. (2) C. proc. pen. a fost desființată în parte sentința penală apelată și, rejudecând, a fost redusă pedeapsa aplicată inculpatului I. (fost A.) M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 de la 5 ani închisoare la 4 ani închisoare. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar, analizând actele și lucrările dosarului, examinând legalitatea și temeinicia sentinței penale atacate, în raport de criticile invocate și din oficiu, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că situația de fapt reținută de prima instanță a fost corect stabilită, probele administrate în cauză făcând dovada existenței faptei și vinovăției inculpatului, aspect ce justifică pronunțarea în raport cu acesta a unei soluții de condamnare, potrivit exigențelor art. 345 alin. (2) C. proc.

pen. Curtea a apreciat că argumentele inculpatului, exprimate în fața judecătorului fondului și reiterate sub forma motivelor de apel, nu pot conduce la exonerarea acestuia de răspundere penală, materialul probator aflat la dosar infirmând apărările formulate în cauză, relevante în sprijinul acestei concluzii fiind declarațiile părții vătămate date atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, coroborate cu depozițiile martorilor.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, constituie infracțiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra alte persoane, în scopul exploatării acestei persoane. Astfel cum rezultă din probele dosarului, cu toate că inculpatul a negat acuzațiile aduse împotriva sa, iar partea vătămată P.I.

a încercat, în cursul judecății, să infirme principalele aspecte ce îl încriminau pe A.M., teza apărării prezintă o multitudine de contradicții, atât între ele, cu privire la credibilitatea afirmațiilor celor două părți, cât și în raport de restul materialului probator. În cursul urmăririi penale, partea vătămată a descris în mod detaliat comiterea faptei, precizând în mod constant că a acceptat deplasarea în Italia, sub promisiunea unui loc de muncă, deși acolo, ca și în Spania, a fost obligată să cerșească. De asemenea, partea vătămată a precizat în declarațiile sale că inculpatul îi oferise promisiunea unui salariu și a unui loc de cazare, asigurând-o că va primi și hrană, dar cu toate acestea la destinație a fost nevoită să doarmă sub cerul liber, nefiindu-i asigurat salariul și fiind pusă să cerșească, nicidecum să colecteze fier vechi.

În raport cu aceste afirmații, Curtea a apreciat că este evident că recrutarea victimei a avut loc prin înșelăciune, supunerea acesteia la acte de cerșetorie, pe teritoriul Italiei și Spaniei, fiind contrară angajamentelor asumate la plecarea din țară și fiind circumscrisă infracțiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 din Legea nr. 678/2001, inculpatul fiind principalul beneficiar al veniturilor obținute, așa cum partea vătămată declară. Deosebit de cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că elementele constitutive ale acestei infracțiuni sunt întrunite și în raport de afirmațiile victimei din cursul urmăririi penale, potrivit cu care inculpatul își asigura autoritatea și prin amenințări și acte de violență fizică, prin însușirea banilor obținuți din cerșit la sfârșitul fiecărei zile, controlând-o în permanență și aducând-o într-o evidentă stare de dependență, inclusiv datorită reținerii actului de identitate.

De altfel, victima necunoscând vreo limbă străină, fiind la o vârstă înaintată și cu o stare de sănătate precară, a descris în termeni asemănători tratamentul la care a fost supusă în Spania, precizând că după întoarcerea în România a fost contactată de inculpat și amenințată. Curtea a mai apreciat că afirmațiile părții vătămate se coroborează cu depozițiile martorei P.M., aceasta menținându-și depozițiile de la urmărirea penală și confirmând amenințările la care soțul a fost supus odată cu revenirea în țară a inculpatului. În cursul judecății, partea vătămată a acreditat ideea că deși inculpatul nu ar fi constrâns-o, aceasta a fost nevoită să cerșească, cel puțin pentru a se întreține, o parte din banii obținuți fiind dați inculpatului, întrucât din adunat fiare se câștiga prea puțin.

Partea vătămată nu a explicat însă motivul pentru care a fugit de sub supravegherea inculpatului, fără a-i face cunoscut acest lucru, de ce anume s-a deplasat la Ambasada României la Madrid, unde a dat declarație și de ce a formulat plângere penală împotriva inculpatului. În raport cu aceste din urmă împrejurări, Curtea a apreciat că este evident că depoziția părții vătămate dată în cursul judecății este consecința presiunilor exercitate de inculpat, chiar și din cuprinsul acesteia rezultând că la sosirea în Italia victima a constat că nu-i fusese asigurată cazarea și că problemele legate de confortul zilnic, condițiile de trai și cele masă erau dintre cele mai precare, fapt pentru care s-a certat cu inculpatul.

O astfel de concluzie este susținută prin însăși declarația pe care partea vătămată a dat-o în fața procurorului la 26 februarie 2013, în cauza nr. 113/D/P/2013, având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 264 C. pen., în care aceasta confirmă că cele declarate în fața instanței nu corespund adevărului, datorită stării de temere induse de inculpat, care i-a cerut să nu spună adevărul. În conținutul declarației, partea vătămată a recunoscut că a făcut afirmații mincinoase în fața instanței, de frică să nu i se întâmple ceva rău atât lui, cât și lui R.C., inculpatul vizitându-l în mai multe rânduri, motiv pentru care infirmat cele susținute la urmărirea penală.

În aceste împrejurări, Curtea a apreciat că infracțiunea de trafic de persoane subzistă în materialitatea sa, cel puțin care urmare a recrutării victimei prin înșelăciune, acuzațiile privind constrângerea la cerșetorie fiind pe deplin confirmate, indiferent de exprimarea acordului victimei la practicarea acestei activități. De altfel, conform art. 16 din Legea nr. 678/2001, consimțământul persoanei, victimă a traficul, nu înlătură răspunderea penală a făptuitorului. Așa cu partea vătămată a declarat în cursul judecății, pe parcursul șederii în Italia, inculpatul a cazat-o uneori în mașină, într-o zonă periferică a orașului, alături de numeroase persoane, care stăteau în condiții insalubre, fiind obligată să cerșească în contul datoriei acumulate în țară, pe la intersecții și semafoare, procedând întocmai și în Spania, chiar dacă pentru o perioadă mai mică.

Partea vătămată a precizat în fața instanței că banii remiși inculpatului ar fi trebuit să ajungă în țară, deși acest aspect este infirmat de către martora P.M. Deși a negat o serie de aspecte evidențiate la urmărirea penală, chiar și cursul judecății partea vătămată a recunoscut că inculpatul a amenințat-o cu moartea, prin intermediul martorului R.C. În ceea ce îl privește pe martorul R.C., acesta a declarat că deși cerșea de bună voie, partea vătămată îi dădea banii inculpatului la sfârșitul fiecărei zile și că alături de acesta numeroase alte persoane erau scoase la cerșit de către inculpat și familia sa, cele cu handicap fiind chiar transportate în oraș cu mașinile. Despre starea de disperare a părții vătămate martorul a descris-o ca fiind una extremă, victima făcând afirmația că se va arunca în fața mașinilor, mai ales în urma unui incident comis cu violență, în cursul căruia inculpatul agresase un copil.

Martorul a descris în termeni asemănători episodul deplasării în Spania, unde partea vătămată, alături de alte persoane, a fost scoasă la cerșit în locuri publice, inculpatul fiind beneficiarul sumelor de bani obținute, victimele neavând posibilitatea de a coresponda prin telefon și fiind restricționate în libertatea de mișcare și chiar terorizate. Ca și prima instanță, pentru a evidenția nesinceritatea inculpatului, Curtea a subliniat și contradicțiile majore strecurate între depozițiile acestuia și cele ale victimei, partea vătămată susținând că avea dureri de spate și că nu putea lucra la colectarea fierului vechi, deși în acest scop susținea că se deplasase în străinătate, în timp ce inculpatul a afirmat că P.I., în vârstă de 57 ani, era voinic și bun de muncă.

Așa cum s-a mai arătat, Curtea a apreciat că partea vătămată P.I. nu are nici o explicație logică pentru faptul incontestabil că a solicitat sprijinul autorității spaniole pentru repatrierea sa, precum și pe cel al poliției române și nici pentru comportamentul procesual oscilant, deși în cauză există dovada acțiunilor inculpatului, care aveau drept scop influențarea părții vătămate și reducerea acesteia la tăcere. Contrar argumentelor apărării, Curtea a apreciat că probele administrate în cursul urmăririi penale se coroborează sub toate aspectele, susținerile martorului R.C. fiind întărite de cele ale martorei P.M., ambele fiind persoane care, dată fiind apropierea cu partea vătămată, au perceput în mod direct aspecte esențiale ale situației de fapt reținute.

Totodată, Curtea a apreciat că veridicitatea aspectelor sesizate de partea vătămată rezultă și din celelalte probe administrate în cauză, cum sunt harta metroului din Madrid, o hârtie pe care a fost făcută o mențiune în limba spaniolă, cu ajutorul căreia partea vătămată putea solicita ajutor pentru a ajunge la adăpostul unde a fost cazat ulterior și biletul de autocar eliberat de firma „S.T.", utilizat la întoarcerea în România. Prin urmare, în raport de cele arătate mai sus, Curtea a apreciat că fapta reținută în sarcina inculpatului există, constituie infracțiune și a fost comisă cu vinovăției sub forma intenției directe, aceasta justificând o soluție de condamnare, din perspectiva dispozițiilor art. 345 alin. (2) C. proc.

pen., fapta inculpatului I. (fost A.) M., care a recrutat-o pe partea vătămată P.I. prin înșelăciune, promițându-i un loc de muncă în Italia, afirmând că deține o firmă de colectare a fierului vechi, că îi oferă cazare și mâncare gratuită, precum și un salariu de 1.000 RON pe lună, după care a transportat-o în Milano (Italia), iar apoi în Madrid (Spania), unde a constrâns-o prin violență fizică, amenințare și profitând de starea precară în care victima se afla (aceasta neavând asupra ei bani și necunoscând limba țărilor respective) să cerșească pe stradă, însușindu-și banii obținuți, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

Dacă în ceea ce privește principalele critici aduse hotărârii penale apelate, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate, din perspectiva pedepsei aplicate, Curtea a apreciat că aceasta nu corespunde datelor ce caracterizează persoana inculpatului, prin prisma criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. Potrivit art. 52 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, prin a cărei executare se urmărește formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și de regulile de conviețuire socială. Ținând seama și de criteriile oferite de art. 72 C. pen., pentru ca pedeapsa să își poată îndeplini funcțiile prevăzute de lege este necesar ca aceasta să corespundă gravității faptelor comise și nevoilor de îndreptare a infractorului, atât sub aspectul duratei sale, cât și sub aspectul modalității de executare.

În acest sens, în cadrul operațiunii de individualizare judiciară, este necesar a se avea în vedere ca pedeapsa să corespundă potențialului pericol social, pe care l-ar prezenta persoana infractorului și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei. Pe de altă parte, pentru a nu reprezenta în mod abstract doar pericolul social al faptei, reflectat în limitele de pedeapsă prevăzute de lege, circumstanțele comiterii faptei și urmările produse, pedeapsa trebuie adaptată și persoanei infractorului, criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. urmând a fi examinate prin coroborare, în vederea asigurării scopului și funcțiilor pedepsei consacrate de art. 52 C. pen.

În cazul de față, ținând seama de durata relativ redusă a activității infracționale, de vârsta inculpatului, de situația sa socială și de calitatea de unic întreținător al familiei, Curtea a apreciat că pedeapsa aplicată prin hotărârea primei instanțe se impune a fi redusă, datele cu caracter factual și elementele cu caracter personal mai sus evocate urmând a fi, astfel, valorificate, întrucât prin natura și specificul lor, ele exprimă particularitățile reale ale cauzei.

Pe de altă parte însă, Curtea nu a putut primi solicitarea inculpatului, în sensul de a-i fi aplicate dispozițiile referitoare la suspendarea condiționată a executării sub supraveghere, scopul și funcțiile pedepsei neputând fi atinse decât printr-o executare efectivă în regim de deținere, ținând seama de pericolul social al faptei și conduita procesuală incorectă a inculpatului, care a încercat să influențeze aflarea adevărului, prin exercitarea de presiuni asupra victimei și martorilor, tergiversând soluționarea cauzei, prin îngreunarea efectuării referatului de evaluare și rezilierea contractului de asistență juridică, provocând în mod voit amânarea judecății, acesta încercând în două rânduri a se sustrage cercetărilor întreprinse împotriva sa, prin părăsirea teritoriului României.

În exprimarea aceleiași concluzii, Curtea a avut în vedere pericolul social concret pe care inculpatul îl prezintă, raportat la circumstanțele reale ale comiterii faptei, la modalitatea în care inculpatul a procedat la punerea în aplicare a rezoluției infracționale, îndatorând victimele, cu o stare materială precară, cu diverse sume modice de bani, acordate sub formă de împrumut, promițându-le acestora locuri de muncă în străinătate, pentru ca mai apoi să le constrângă la practicarea cerșetoriei, obligându-le prin amenințare și violență să accepte condiții de trai situate sub orice limită acceptabilă, determinându-le să muncească în folosul său și al familiei sale, să îi remită orice câștig, iar apoi să ascundă orice aspect ce îl putea incrimina și care ar fi putut atrage răspunderea penală, adoptând un stil de viață parazitar, bazat pe obținerea de câștiguri facile, de manieră profund imorală.

În acest sens, Curtea a arătat că a fost dovedită prin declarația martorului R.C. împrejurarea că inculpatul recrutase mai multe persoane infirme sau foarte sărace, organizând în mod constant activități de cerșetorie, asigurând deplasarea în străinătate în acest scop, în locuri dinainte fixate, destinate cerșitului. În acest context, Curtea a apreciat că schimbarea modalității de executare a pedepsei nu se impune, față de natura valorilor sociale lezate, privitoare la dreptul la sănătate fizică și psihică și demnitatea persoanei, la sentimentul revoltă, de teamă și insecuritate resimțit de societate, cu privire la extinderea acestui fenomen infracțional, care, prin natura sa, erodează imaginea României pe plan internațional și contribuie în mod substanțial la prejudiciul de imagine pe care România îl suferă în străinătate.

De altfel, în ce privește persoana autorului, ca și prima instanță, Curtea a remarcat faptul că inculpatul manifestă o predilecție cu privire la comiterea unor fapte de natură penală, potrivit certificatului de cazier judiciar acesta fiind posesor de antecedente penale, fiind condamnat anterior pentru săvârșirea infracțiunilor de lovire sau alte violențe și abandon de familie, fapte pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare și fiind trimis în judecată pentru comiterea unor fapte similare săvârșite în perioada 2006-2009, în cauza nr. 187/D/P/2009 a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Constanța.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul I. (A.) M. solicitând, în cuprinsul motivelor scrise (depuse la dosar prin apărătorul din oficiu la data de 10 aprilie 2014, dar și personal întocmite de inculpat la data de 22 aprilie 2014), cât și cu ocazia dezbaterilor, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., în principal, admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare și achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar, în subsidiar, reducerea pedepsei aplicate prin reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen.

(1969) și schimbarea modalității de executare a acesteia, prin aplicarea art. 86 1 C. proc. pen. În ceea ce privește aplicarea art. 5 C. pen. s-a arătat că legea mai favorabilă o reprezintă noul C. pen. care prevede un maxim special mai redus al pedepsei decât cel prevăzut de reglementarea anterioară. Totodată, prin notele scrise depuse la dosar prin apărătorul desemnat din oficiu la data de 20 iunie 2014, dar și cu ocazia dezbaterilor, s-a mai solicitat, invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în principal, admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare și achitarea inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., iar, în subsidiar, reducerea pedepsei aplicate prin reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. (1969) și schimbarea modalității de executare a acesteia, prin aplicarea art. 86 1 C. pen. Examinând hotărârile recurate, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul I. (A.) M., ca nefondat, pentru următoarele considerente: 1. În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor recurentului, Înalta Curte arată că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 385 1 - art. 385 19 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere, în acest sens, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

2. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același Cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. prevede în alin. (2 1 ), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași art., cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În ce privește cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 12 și 17 2 C. proc. pen., invocate de recurentul inculpat, se constată că, într-adevăr, acestea au fost menținute și nu au suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, au fost excluse din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinate de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc.

pen. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că inculpatul I. (A.) M. a invocat cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. prin notele scrise depuse prin apărătorul desemnat din oficiu la data de 20 iunie 2014, dar și oral cu ocazia dezbaterilor. Ca urmare, față de această împrejurare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385 10 alin. (2 1 ) C. proc. pen., precum și de cele ale art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat de pct. 12 al art. 385 9 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurent acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condițiile formale prevăzute de art. 385 10 alin. (2) C. proc.

pen. În același sens, verificând îndeplinirea cerințelor mai sus arătate, Înalta Curte constată că recurentul inculpat și-a motivat recursul la data de 10 aprilie 2014 (referitor la invocarea cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen.), cu respectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 385 10 alin. (2 1 ) C. proc. pen. Referitor la prima critică formulată de recurentul inculpat, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

și care vizează greșita aplicare a legii, Înalta Curte constată, că, prin formularea acesteia, inculpatul contestă, în realitate, probele administrate în cauză și situația de fapt reținută de instanțele inferioare, încercând să acrediteze ideea că materialul probator administrat în cauză nu confirmă faptul că recurentul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, situație care nu se încadrează, însă, în motivul de recurs menționat, putând fi circumscrisă, eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 385 9 C. proc. pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, singurul care permitea instanței de ultim control judiciar să repună în discuție starea de fapt stabilită de instanțele de fond, însă numai în ipoteza existenței unei erori grave de fapt.

Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menționat, context în care, critica formulată de recurent nu mai poate face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, judecata în recurs limitându-se, așa cum s-a arătat anterior, doar la chestiuni de drept, nu și la erori de fapt cum este cea invocată de inculpat. În ceea ce privește cea de-a doua critică formulată în cadrul aceluiași motiv de recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu vizează, de fapt, greșita aplicare a legii, ci reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului.

Or, susținerile acestuia se puteau circumscrie cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., însă acest caz de casare a fost modificat, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. În cauza dedusă judecății, recurentul inculpat a criticat hotărârile pronunțate sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate, considerată prea mare în raport cu circumstanțele reale ale comiterii faptei și datele sale personale, situație exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

Examinând cauza și din perspectiva dispozițiilor art. 5 din noul C. pen., Înalta Curte constată că inculpatul I. (A.) M. a fost trimis în judecată și condamnat de instanțele inferioare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, pedepsită cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, infracțiune care, potrivit dispozițiilor art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen., este sancționată tot cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, fără a suferi modificări sub aspectul regimului sancționator, astfel încât, nu se pune problema determinării legii penale mai favorabile. Față de considerentele arătate mai sus, constatând nefondate motivele de recurs invocate și nerezultând vreun caz de casare din cele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același Cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.(A.) M. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), se va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 450 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru, intimata parte vătămată P.I., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I. (A.) M. împotriva deciziei penale nr. 143/P din 22 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 450 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte vătămată P.I., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 18 septembrie 2014.