ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2298/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 12 iunie 2012 pronunțată în dosarul nr. 8718/107/2010* de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.A.O. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel reținut următoarele: Prin sentința nr. 257 din 28 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Alba, inculpatul R.A.O. a fost achitat în baza art. ll pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 174 C. pen., fiind condamnat la o pedeapsă rezultantă de 11 ani și 4 luni închisoare pentru restul infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța, analizând probele, a reținut starea de vinovăție a inculpatului R.A.O. pronunțând față de acesta condamnarea la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare, în urma aplicării unui spor de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 329 alin. (l), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., două infracțiuni prevăzute de art. 198 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și inculpatul, iar prin decizia penală nr. 8/ A din 07 februarie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefundat, apelul declarat de către Parchet și a admis apelul inculpatului sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, înlăturându-se sporul de 3 ani închisoare aplicat pentru celelalte infracțiuni pentru care a fost condamnat.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și inculpatul R.A.O. și care prin decizia nr. 1550 din 4 mai 2012 au fost admise de către Înalta Curte de Casație și Justiție București, casată decizia penală atacată, trimisă cauza spre rejudecare la instanța de apel și menținută starea de arest a inculpatului. La data de 29 mai 2012 instanța de apel a fost sesizată cu soluționarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.A.O., acordându-se termen în cauză la 12 iunie 2012 pentru lipsa dosarului de fond. La termenul de judecată acordat în cauză, s-a constatat că instanța a fost sesizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea dosarului de apel nr. 8718/107/2010* care a fost repartizat aleatoriu, motiv pentru care cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, fiind o cerere accesorie, a fost conexată la respectivul dosar de fond.

Prin cererea de liberare provizorie sub control judiciar inculpatul R.A.O. a solicitat instanței de apel punerea în libertate până la pronunțarea unei hotărâri definitive în cauză deoarece îndeplinește condițiile impuse de lege, nu este recidivist și nu există date certe că va săvârși alte infracțiuni sau că va împiedica buna desfășurare a procesului penal, influențând martorii sau alte persoane implicate în proces, cerere ce a fost respinsă. Împotriva încheierii din 12 iunie 2012 pronunțată în dosarul nr. 8718/107/2010* de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.A.O., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează. Potrivit art. 136 alin. (l) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. În alin. (2) al articolului anterior menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său. Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160 2 C. proc. pen., rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiții pozitive și una negativă. Prima condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”. Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie. Dispozițiile art. 160 2 C. proc. pen., prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situație. Dimpotrivă, instanței i se cere prin alin. (2) al art. 160 2 C. proc. pen., să verifice și să examineze existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. În opinia instanței, expresia „date” conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracțională. Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie să se raporteze la gravitatea faptei, în speță fiind vorba despre un concurs de infracțiuni presupus a fi comise de inculpat, dintre care una îndreptată împotriva vieții, la circumstanțele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele care caracterizează inculpatul.

În raport de acestea, instanța apreciază că starea de arest preventiv este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive. Instanța de recurs consideră că detenția provizorie se impune a fi menținută, constatându-se insuficiența controlului judiciar, impunându-se respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Gravitatea presupuselor fapte săvârșite justifică menținerea stării de arest în condițiile în care durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază, astfel cum a dispus și instanța de fond, că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului R.A.O., acesta fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive.

Faptele pentru care este cercetat inculpatul, respectiv proxenetism și act sexual cu un minor, cât și elementele care caracterizează persoana inculpatului, și anume: atitudinea care a creat convingerea instanței că acesta nu realizează gradul de pericol social al faptelor săvârșite, antecedentele penale, fiind condamnat anterior pentru comiterea unor infracțiuni de loviri sau alte violențe, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice și port ilegal de armă albă, justifică faptul că lăsarea lui în libertate la acest moment prezintă pericolul ca acesta să zădărnicească aflarea adevărului, riscurile neputând fi eliminate prin lăsarea lui în libertate și stabilirea obligațiilor în condițiile art. 160 2 alin. (3) și (3 1 ) C. proc.

pen. Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.A.O. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.A.O. împotriva încheierii din 12 iunie 2012 a Curții de Apel Alba lulia, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 8718/107/2010*. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 iunie 2012.