ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2298/2012

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 12 iunie 2012

pronunțată în dosarul nr. 8718/107/2010* de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

penală, s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul R.A.O.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de apel reținut următoarele:

Prin sentința nr. 257 din 28 iunie

2011 pronunțată de Tribunalul Alba, inculpatul R.A.O. a fost achitat în baza art.

ll pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 174 C. pen., fiind condamnat la o pedeapsă

rezultantă de 11 ani și 4 luni închisoare pentru restul infracțiunilor pentru

care a fost trimis în judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța,

analizând probele, a reținut starea de vinovăție a inculpatului R.A.O. pronunțând

față de acesta condamnarea la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare, în

urma aplicării unui spor de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute și pedepsite de art. 329 alin. (l), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen., două infracțiuni prevăzute de art. 198 alin. (3) C. pen.,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba și inculpatul, iar prin decizia

penală nr. 8/ A din 07 februarie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefundat,

apelul declarat de către Parchet și a admis apelul inculpatului sub aspectul

individualizării judiciare a pedepsei, înlăturându-se sporul de 3 ani

închisoare aplicat pentru celelalte infracțiuni pentru care a fost condamnat.

Împotriva acestei decizii au formulat

recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și inculpatul R.A.O. și

care prin decizia nr. 1550 din 4 mai 2012 au fost admise de către Înalta Curte

de Casație și Justiție București, casată decizia penală atacată, trimisă cauza

spre rejudecare la instanța de apel și menținută starea de arest a

inculpatului.

La data de 29 mai 2012 instanța de

apel a fost sesizată cu soluționarea cererii de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul R.A.O., acordându-se termen în cauză la 12

iunie 2012 pentru lipsa dosarului de fond.

La termenul de judecată acordat în

cauză,

s-a constatat că instanța a fost sesizată de către Înalta Curte de Casație

și Justiție cu soluționarea dosarului de apel nr. 8718/107/2010* care a fost

repartizat aleatoriu, motiv pentru care cererea de liberare provizorie sub

control judiciar formulată de inculpat, fiind o cerere accesorie, a fost

conexată la respectivul dosar de fond.

Prin cererea de liberare provizorie

sub control judiciar inculpatul R.A.O. a solicitat instanței de apel punerea în

libertate până la pronunțarea unei hotărâri definitive în cauză deoarece

îndeplinește condițiile impuse de lege, nu este recidivist și nu există date

certe că va săvârși alte infracțiuni sau că va împiedica buna desfășurare a

procesului penal, influențând martorii sau alte persoane implicate în proces,

cerere ce a fost respinsă.

Împotriva încheierii din 12 iunie 2012

pronunțată în dosarul nr. 8718/107/2010* de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

penală, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.A.O., solicitând

admiterea recursului, casarea încheierii atacate și admiterea cererii de

liberare provizorie sub control judiciar.

Înalta Curte, examinând recursul

declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.

Potrivit art. 136 alin. (l) C. proc.

pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate

împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la

judecată ori de la executarea pedepsei.

În alin. (2) al articolului anterior

menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi

realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Deși nu este o măsură preventivă,

liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele

măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul

său.

Din analiza prevederilor art. 136 alin.

(2) coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen., rezultă că,

pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi

îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la

faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a

persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a

doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea

căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit

dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă vizează comportamentul

inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate

provizorie.

Dispozițiile art. 160

2

C.

proc. pen., prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una

obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar

o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată

îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra

oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei

cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu

constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța

nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în

orice situație.

Dimpotrivă, instanței i se cere prin

alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen., să verifice și să examineze

existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În opinia instanței, expresia „date”

conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor

probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete

rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare,

la infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o

justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să

fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a

asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri

pe inculpat de la orice altă activitate infracțională.

Legea nu prevede care sunt acele

criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei

cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie să

se raporteze la gravitatea faptei, în speță fiind vorba despre un concurs de

infracțiuni presupus a fi comise de inculpat, dintre care una îndreptată

împotriva vieții, la circumstanțele concrete ale cauzei, la urmările produse,

precum și la datele care caracterizează inculpatul.

În raport de acestea, instanța

apreciază că starea de arest preventiv este absolut necesară, iar scopul

procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării

preventive. Instanța de recurs consideră că detenția provizorie se impune a fi

menținută, constatându-se insuficiența controlului judiciar, impunându-se

respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității

între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Gravitatea presupuselor fapte

săvârșite justifică menținerea stării de arest în condițiile în care durata

acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă

judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art.

5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază, astfel cum a dispus și

instanța de fond, că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit

inculpatului R.A.O., acesta fiind insuficient pentru realizarea scopului penal,

astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se

menținerea măsurii arestării preventive.

Faptele pentru care este cercetat

inculpatul, respectiv proxenetism și act sexual cu un minor, cât și elementele

care caracterizează persoana inculpatului, și anume: atitudinea care a creat

convingerea instanței că acesta nu realizează gradul de pericol social al

faptelor săvârșite, antecedentele penale, fiind condamnat anterior pentru

comiterea unor infracțiuni de loviri sau alte violențe, ultraj contra bunelor

moravuri și tulburarea liniștii publice și port ilegal de armă albă, justifică

faptul că lăsarea lui în libertate la acest moment prezintă pericolul ca acesta

să zădărnicească aflarea adevărului, riscurile neputând fi eliminate prin

lăsarea lui în libertate și stabilirea obligațiilor în condițiile art. 160

2

alin. (3) și (3

1

) C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse,

apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.A.O. În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul R.A.O. împotriva încheierii din 12 iunie 2012 a Curții

de Apel Alba lulia, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 8718/107/2010*.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27

iunie 2012.