ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3159/2014

Asupra recursului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1694 din 03 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 870/115/2013, s-a admis excepția lipsei de interes a acțiunii formulate de reclamantul Consiliul Local al municipiului Reșița prin Serviciul Public - Direcția pentru Administrarea Domeniului Public și Privat al Municipiului Reșița în contradictoriu cu pârâta SC M. SRL Reșița, având ca obiect pretenții și reziliere contract și s-a respins acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin cererea introductivă, reclamantul Consiliul Local al municipiului Reșița prin Serviciul Public - Direcția pentru Administrarea Domeniului Public și Privat al Municipiului Reșița a chemat în judecată pârâta SC M. SRL Reșița, solicitând instanței să constate reziliat contractul de concesiune nr. 13.576 din 30 septembrie 2009, ca urmare a neachitării redevenței pe perioada trimestrului IV 2009 - trimestrul II 2010 inclusiv; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 171.405 RON reprezentând contravaloare redevență - concesiune teren în suprafață de 226 m.p., conform contractului din 30 septembrie 2009; obligarea pârâtului la plata majorărilor legale aferente debitului precizat la pct. 2 în sumă de 176.508,89 RON, să se dispună dezafectarea zonei pe cheltuiala pârâtului și eliberarea terenului afectat, cu cheltuieli de judecată.

Față de aspectele învederate de părți, prima instanța a reținut că la data de 30 seotembrie 2009 s-a încheiat între Consiliul Local al municipiului Reșița și SC M. SRL Reșița contractul de concesiune din anul 2009, autentificat de BNP F.D. din 30 septembrie 2009, având ca obiect un teren în suprafață de 226 mp pentru construirea unui complex comercial. Conform art. 13 din contract „neplata concesiunii în termen de 120 de zile calendaristice de la scadență poate da dreptul concedentului de a rezilia unilateral prezentul contract". În consecință, părțile au prevăzut în contract un pact comisoriu de gr. II. Or, în această situație, în cazul în care partea îndreptățită declară unilateral rezoluțiunea, este suficient pentru ca ea să opereze, iar instanța poate doar să constate că aceasta nu a avut loc.

În cazul de față, prin adresa din 28 iunie 2010 emisă de Consiliul Local al municipiului Reșița - Serviciul Public - Direcția pentru Administrarea Domeniului Public și Privat al Municipiului Reșița, reclamantul a adus la cunoștință pârâtei faptul că la data de 11 iunie 2010 a fost reziliat contractul de concesiune din 30 septembrie 2009. În ceea ce privește acțiunea în pretenții având ca obiect redevență neachitată de pârâtă pe perioada valabilității contractului, prima instanța a constatat că acest contract constituie titlu executoriu, fiind autentificat, astfel cum rezultă și din conținutul său (art. 14). În consecință, conform art. 376 alin. (1) C. proc., acesta poate fi investit cu formulă executorie și executat silit de reclamant; că reclamantul a mai început executarea silită împotriva pârâtului pentru plata redevenței, dar în mod greșit această executare s-a făcut conform C. proc.

fisc. Or, redevența stabilită prin contractul de concesiune are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Consiliului Local al Municipiului Reșița, iar din momentul în care se datorează, aceeași redevența reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local. În consecință, astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanțe fiscale, în sensul'prevederilor art. 21 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, întrucât: 1) între părți nu s-a încheiat un raport juridic fiscal; 2) nici una dintre părți nu are calitatea de organ fiscal; 3) redevența convenită contractual este doar o categorie, lato sensu, a creanțelor bugetare, ca și creanța fiscală, dar nu are regimul juridic similar al acesteia din urmă.

Prin urmare, prestațiile la care s-au obligat părțile prin contractul de concesiune, inclusiv prestația ce vizează cuantumul redevenței și penalitățile stabilite în cazul neachitării la scadență a acesteia, sunt supuse regimului juridic de drept comun, iar raporturile dintre părți sunt guvernate de contractul de concesiune și de dispozițiile legii civile. În consecință, prima instanță a apreciat că executarea silită a redevenței nu se poate face în baza dispozițiilor C. proc. fisc., sens în care a constatat lipsa de interes a reclamantului în promovarea acțiunii având aceste obiecte, reținând că pe de o parte, contractul a fost deja reziliat începând cu data de 11 iunie 2010, iar pe de altă parte, contractul fiind titlu executoriu, poate fi executat silit conform dreptului comun.

În ceea ce privește cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la eliberarea terenului, prima instanța a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că începând cu data de 11 iulie 2011 dreptul de proprietate asupra construcției aflată în stadiu de execuție și edificată pe terenul în suprafață de 226 mp concesionat în baza contractului din 30 septembrie 2009, aparține numitului O.F.C., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 11 iulie 2011. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, înregistrat inițial pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Timișoara, reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reșița prin Serviciul Public Direcția pentru Administrarea Domeniului Public și Privat al Municipiului Reșița, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței apelate, iar pe fond, admiterea acțiunii.

Prin încheierea nr. 12783 din 05 decembrie 2013, pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Timișoara s-a dispus scoaterea de pe rolul acestei secții a cauzei și trimiterea dosarului spre soluționare la secția a ll-a civilă a Curții de Apel Timișoara. În acest sens, dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a ll-a civilă a Curții de Apel Timișoara sub nr. 870/115/2013*. Prin decizia civilă nr. 115/A din 17 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, s-a respins apelul formulat de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reșița prin Serviciul Public Direcția pentru Administrarea Domeniului Public și Privat al Municipiului Reșița împotriva sentinței civile nr. 1694 din 03 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a constatat că s-a statuat în mod irevocabil faptul că litigiul trebuie judecat pe calea dreptului comun și nu pe calea contenciosului administrativ, prin încheierea civilă nr. 12783 din 05 decembrie 2013 a secției de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel Timișoara, constatând că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 54/2006, deoarece contractul de concesiune nu vizează un bun din domeniul public, ci un bun aflat în proprietatea privată a apelantului, astfel încât cauza a fost scoasă de pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Timișoara și trimisă spre judecare secției de față.

S-a reținut că apelantul a criticat hotărârea instanței de fond și pentru faptul că în opinia sa, în mod neîntemeiat, i s-a respins acțiunea și s-a admis excepția lipsei de interes în promovarea unei astfel de acțiuni, căci deși acesta a procedat la rezilierea contractului de concesiune, a solicitat să se constate și de către instanță acest lucru și nu să se dispună de către instanță rezilierea contractului. Cu privire la plata debitului restant solicitat de la pârâtă, apelantul a arătat că această sumă este pe deplin justificată, dat fiind faptul că pârâta nu a achitat în termen redevența datorată, iar în ce privește susținerea pârâtei că imobilul concesionat aparține în prezent unui terț, s-a arătat că pârâta avea posibilitatea să solicite acordul scris al Consiliului Local dacă dorea renunțarea la contract în favoarea unui terț.

În ce privește aceste susțineri, Curtea de Apel a constatat că sunt nefondate, deoarece așa cum a reținut și instanța de fond, reclamantul apelant a solicitat în contradictoriu cu societatea pârâtă, să se constate reziliat contractul de concesiune din 30 septembrie 2009 ca urmare a neachitării redevenței; că se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 171.405 RON contravaloare redevența; 176.508,89 RON majorări legale aferente debitului și să se dispună dezafectarea zonei pe cheltuiala pârâtei și eliberarea terenului afectat; ori la momentul formulării acțiunii, contractul de concesiune era deja reziliat, reclamantul dispunea deja de un titlu executoriu în baza căruia putea să procedeze prin organele proprii la executarea debitului datorat de către pârâtă și mai mult, construcția aferentă terenului în litigiu, era deja vândută către o terță persoană, astfel că nu se putea dispune dezafectarea zonei sau eliberarea terenului câtă vreme noul proprietar nu a fost chemat în judecată și deținea un contract de vânzare cumpărare valabil încheiat.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamantul Consiliul Local al Municipiului Reșița prin Serviciul Public - Direcția pentru Administrarea Domeniului Public și Privat al Municipiului Reșița, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Recurentul-reclamant consideră că în mod nelegal s-a apreciat de către instanța de fond și de apel că excepția lipsei de interes ar fi întemeiată.

Susține recurentul că pretențiile formulate sunt pe deplin justificate fiindcă sunt îndeplinite toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească interesul respectiv, există un interes legitim, născut în baza unor dispoziții legale în baza convenției încheiată între părți, iar realizarea creanței pe calea acțiunii în justiție reprezintă o modalitate legală pentru recuperarea debitului creat prin nerespectarea clauzelor contractuale. Se mai arată și faptul că instanța nu a examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse analizei și că soluția pronunțată prin decizia atacată nu este o soluție echitabilă raportat la petitele formulate și probele administrate în cauză.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Demersul judiciar privește constatarea rezilierii contractului de concesiune din 30 septembrie 2009 încheiat între reclamantul Consiliul Local Reșița prin Serviciul Public - Direcția pentru Administrarea Domeniului Public și Privat al Municipiului Reșița și pârâta SC M. SRL ca urmare a neachitării redevenței pe perioada trimestrului IV 2009-trimestrul II 2010 inclusiv și să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 171.405 RON contravaloare redevență, la plata sumei de 176.508,89 RON majorări legale aferente debitului și dezafectarea zonei pe cheltuiala pârâtei și eliberarea terenului afectat.

Conform art. 13 din contract, „neplata concesiunii în termen de 120 de zile calendaristice de la scadență poate da dreptul concedentului de a rezilia unilateral prezentul contract", de unde reiese faptul că părțile au prevăzut în contract un pact comisoriu de gradul II. În speță, prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamant, ca lipsită de interes, constatând că începând cu data de 11 iunie 2010 contractul a fost deja reziliat, precum și faptul că fiind titlu executoriu poate fi executat silit potrivit dreptului comun, iar această soluție a fost menținută de instanța de apel, prin decizia recurată. De asemenea, s-a reținut că nu se poate dispune dezafectarea zonei sau eliberarea terenului întrucât construcția aferentă terenului în litigiu era deja vândută către o terță persoană, iar noul proprietar nu a fost chemat în judecată, deținând un contract de vânzare - cumpărare valabil încheiat.

Deși reclamantul a susținut prin cererea de apel că justifică un interes în promovarea acțiunii în constatarea rezilierii contractului și că se impune a se stabili pe bază de probe în ce a constat prejudiciul cauzat prin fapta culpabilă a pârâtului, curtea de apel a menținut soluția dată pe cale de excepție, cu o motivare lipsită de claritate, fără a face o analiză propriu-zisă a criticilor din apel, ceea ce implica un răspuns, în fapt și în drept, la fiecare din aceste critici, ea pronunțând o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Prin urmare, sunt îndeplinite, în speță, cerințele cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în care se încadrează criticile recurentului-reclamant cu privire la greșita admitere a excepției lipsei de interes pentru pct. 1, 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, pct. 4 vizând aspecte de fond ale pricinii.

Motivele de fapt și de drept la care se referă art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel că instanța de apel, având de verificat, în limitele cererii de apel, condiția interesului reclamantului în promovarea acțiunii, trebuia să răspundă în considerentele hotărârii pronunțate, în fapt și în drept, la motivele de apel invocate de acesta. Neprocedând în acest mod, curtea de apel a pronunțat o hotărâre ce face, practic, imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii.

Trebuie subliniat și faptul că interesul, ca și condiție de exercițiu a cererii în justiție, semnifică scopul judecății, folosul practic pe care partea îl urmărește prin inițierea demersului judiciar. Recurentul susține că justifică un interes în formularea prezentei acțiuni și că acest interes întrunește toate atributele necesare. De altfel, reclamantul-recurent a subliniat că prin acțiune a solicitat de fapt să se constate și de către instanță că a fost reziliat contractul și nu să se dispună de către instanță rezilierea acestuia. Inserarea unui pact comisoriu de gradul II într-un contract sinalagmatic presupune condiția sesizării instanței cu o acțiune în constatare pozitivă în măsura în care pârâta refuză să consimtă la notificarea de reziliere, într-o astfel de acțiune instanța verificând numai aspecte legate de declarația unilaterală de reziliere a părții îndreptățite.

Deși majoritatea acestor aspecte au fost invocate de reclamant la judecata în apel, decizia pronunțată nu cuprinde niciun fel de argumente la problemele de drept ridicate. Totodată, datorită importanței deosebite a acordării caracterului de titlu executoriu unui înscris privat, legiuitorul a considerat necesar ca un asemenea caracter să poată fi stabilit doar pe cale legală, iar nu convențională. Singurele acte cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu sunt contractele de concesiune a terenurilor cu destinație agricolă și contractele de vânzare - cumpărare acțiuni încheiate de ADS în cadrul procesului de privatizare, însă în speță, contractul dintre părți are ca obiect concesiunea unei suprafețe de teren de 226 mp pentru construirea unui complex comercial P+1.

Ca urmare, constatându-se că instanța de apel nu a lămurit situația de fapt sub aspectele arătate, se impune casarea cauzei cu trimitere spre rejudecarea cauzei. Din această perspectivă se constată întemeiat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 neputându-se face o corectă aplicare a dispozițiilor incidente cauzei fără lămurirea situației de fapt. Față de cele ce preced, constatând incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (3) din același cod, recursul dedus judecății urmează a fi admis cu consecința casării hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al Minicipiului Reșița prin Serviciul Public - Direcția pentru Administrarea Domeniului Public și Privat al Municipiului Reșița împotriva deciziei civile nr. 115/A din 17 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2014.