ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3159/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3159/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1694 din

03 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 870/115/2013,

s-a admis excepția lipsei de interes a acțiunii formulate de reclamantul

Consiliul Local al municipiului Reșița prin Serviciul Public - Direcția pentru

Administrarea Domeniului Public și Privat al Municipiului Reșița în

contradictoriu cu pârâta SC M. SRL Reșița, având ca obiect pretenții și

reziliere contract și s-a respins acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin cererea introductivă,

reclamantul Consiliul Local al municipiului Reșița prin Serviciul Public -

Direcția pentru Administrarea Domeniului Public și Privat al Municipiului

Reșița a chemat în judecată pârâta SC M. SRL Reșița, solicitând instanței să

constate reziliat contractul de concesiune nr. 13.576 din 30 septembrie 2009,

ca urmare a neachitării redevenței pe perioada trimestrului IV 2009 -

trimestrul II 2010 inclusiv; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei

de 171.405 RON reprezentând contravaloare redevență - concesiune teren în

suprafață de 226 m.p., conform contractului din 30 septembrie 2009; obligarea

pârâtului la plata majorărilor legale aferente debitului precizat la pct. 2 în

sumă de 176.508,89 RON, să se dispună dezafectarea zonei pe cheltuiala

pârâtului și eliberarea terenului afectat, cu cheltuieli de judecată.

Față de aspectele

învederate de părți, prima instanța a reținut că la data de 30 seotembrie 2009 s-a

încheiat între Consiliul Local al municipiului Reșița și SC M. SRL Reșița contractul

de concesiune din anul 2009, autentificat de BNP F.D. din 30 septembrie 2009, având

ca obiect un teren în suprafață de 226 mp pentru construirea unui complex comercial.

Conform art. 13

din contract „neplata concesiunii în termen de 120 de zile calendaristice de la

scadență poate da dreptul concedentului de a rezilia unilateral prezentul contract".

În consecință, părțile au prevăzut în contract un pact comisoriu de gr. II. Or,

în această situație, în cazul în care partea îndreptățită declară unilateral rezoluțiunea,

este suficient pentru ca ea să opereze, iar instanța poate doar să constate că aceasta

nu a avut loc. În cazul de față, prin adresa din 28 iunie 2010 emisă de Consiliul

Local al municipiului Reșița - Serviciul Public - Direcția pentru Administrarea

Domeniului Public și Privat al Municipiului Reșița, reclamantul a adus la cunoștință

pârâtei faptul că la data de 11 iunie 2010 a fost reziliat contractul de concesiune

din 30 septembrie 2009.

În ceea ce privește

acțiunea în pretenții având ca obiect redevență neachitată de pârâtă pe perioada

valabilității contractului, prima instanța a constatat că acest contract constituie

titlu executoriu, fiind autentificat, astfel cum rezultă și din conținutul său (art.

14). În consecință, conform art. 376 alin. (1) C. proc., acesta poate fi investit

cu formulă executorie și executat silit de reclamant; că reclamantul a mai început

executarea silită împotriva pârâtului pentru plata redevenței, dar în mod greșit

această executare s-a făcut conform C. proc. fisc. Or, redevența stabilită prin

contractul de concesiune are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local

al Consiliului Local al Municipiului Reșița, iar din momentul în care se datorează,

aceeași redevența reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local.

În consecință,

astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanțe fiscale, în sensul'prevederilor

art. 21 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, întrucât: 1) între părți nu s-a încheiat

un raport juridic fiscal; 2) nici una dintre părți nu are calitatea de organ fiscal;

3) redevența convenită contractual este doar o categorie, lato sensu, a creanțelor

bugetare, ca și creanța fiscală, dar nu are regimul juridic similar al acesteia

din urmă.

Prin urmare, prestațiile

la care s-au obligat părțile prin contractul de concesiune, inclusiv prestația ce

vizează cuantumul redevenței și penalitățile stabilite în cazul neachitării la scadență

a acesteia, sunt supuse regimului juridic de drept comun, iar raporturile dintre

părți sunt guvernate de contractul de concesiune și de dispozițiile legii civile.

În consecință,

prima instanță a apreciat că executarea silită a redevenței nu se poate face în

baza dispozițiilor C. proc. fisc., sens în care a constatat lipsa de interes a reclamantului

în promovarea acțiunii având aceste obiecte, reținând că pe de o parte, contractul

a fost deja reziliat începând cu data de 11 iunie 2010, iar pe de altă parte, contractul

fiind titlu executoriu, poate fi executat silit conform dreptului comun.

În ceea ce privește

cererea reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la eliberarea terenului,

prima instanța a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că începând cu data

de 11 iulie 2011 dreptul de proprietate asupra construcției aflată în stadiu de

execuție și edificată pe terenul în suprafață de 226 mp concesionat în baza contractului

din 30 septembrie 2009, aparține numitului O.F.C., conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 11 iulie 2011.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, înregistrat inițial pe rolul secției de contencios administrativ

și fiscal a Curții de Apel Timișoara, reclamantul Consiliul Local al Municipiului

Reșița prin Serviciul Public Direcția pentru Administrarea Domeniului Public și

Privat al Municipiului Reșița, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței

apelate, iar pe fond, admiterea acțiunii.

Prin încheierea

nr. 12783 din 05 decembrie 2013, pronunțată de secția de contencios administrativ

și fiscal a Curții de Apel Timișoara s-a dispus scoaterea de pe rolul acestei secții

a cauzei și trimiterea dosarului spre soluționare la secția a ll-a civilă a Curții

de Apel Timișoara.

În acest sens,

dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a ll-a civilă a Curții de Apel Timișoara

sub nr. 870/115/2013*.

Prin decizia civilă

nr. 115/A din 17 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a

ll-a civilă, s-a respins apelul formulat de reclamantul Consiliul Local al Municipiului

Reșița prin Serviciul Public Direcția pentru Administrarea Domeniului Public și

Privat al Municipiului Reșița împotriva sentinței civile nr. 1694 din 03 iunie 2013

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin.

În motivarea acestei

decizii, instanța de apel a constatat că s-a statuat în mod irevocabil faptul că

litigiul trebuie judecat pe calea dreptului comun și nu pe calea contenciosului

administrativ, prin încheierea civilă nr. 12783 din 05 decembrie 2013 a secției

de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel Timișoara, constatând că

în speță nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 54/2006, deoarece contractul

de concesiune nu vizează un bun din domeniul public, ci un bun aflat în proprietatea

privată a apelantului, astfel încât cauza a fost scoasă de pe rolul secției de contencios

administrativ și fiscal a Curții de Apel Timișoara și trimisă spre judecare secției

de față.

S-a reținut că

apelantul a criticat hotărârea instanței de fond și pentru faptul că în opinia sa,

în mod neîntemeiat, i s-a respins acțiunea și s-a admis excepția lipsei de interes

în promovarea unei astfel de acțiuni, căci deși acesta a procedat la rezilierea

contractului de concesiune, a solicitat să se constate și de către instanță acest

lucru și nu să se dispună de către instanță rezilierea contractului.

Cu privire la

plata debitului restant solicitat de la pârâtă, apelantul a arătat că această sumă

este pe deplin justificată, dat fiind faptul că pârâta nu a achitat în termen redevența

datorată, iar în ce privește susținerea pârâtei că imobilul concesionat aparține

în prezent unui terț, s-a arătat că pârâta avea posibilitatea să solicite acordul

scris al Consiliului Local dacă dorea renunțarea la contract în favoarea unui terț.

În ce privește

aceste susțineri, Curtea de Apel a constatat că sunt nefondate, deoarece așa cum

a reținut și instanța de fond, reclamantul apelant a solicitat în contradictoriu

cu societatea pârâtă, să se constate reziliat contractul de concesiune din 30

septembrie 2009 ca urmare a neachitării redevenței; că se dispună obligarea pârâtei

la plata sumei de 171.405 RON contravaloare redevența; 176.508,89 RON majorări legale

aferente debitului și să se dispună dezafectarea zonei pe cheltuiala pârâtei și

eliberarea terenului afectat; ori la momentul formulării acțiunii, contractul de

concesiune era deja reziliat, reclamantul dispunea deja de un titlu executoriu în

baza căruia putea să procedeze prin organele proprii la executarea debitului datorat

de către pârâtă și mai mult, construcția aferentă terenului în litigiu, era deja

vândută către o terță persoană, astfel că nu se putea dispune dezafectarea zonei

sau eliberarea terenului câtă vreme noul proprietar nu a fost chemat în judecată

și deținea un contract de vânzare cumpărare valabil încheiat.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamantul Consiliul Local al

Municipiului Reșița prin Serviciul Public - Direcția pentru Administrarea Domeniului

Public și Privat al Municipiului Reșița, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat și

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Recurentul-reclamant

consideră că în mod nelegal s-a apreciat de către instanța de fond și de apel că

excepția lipsei de interes ar fi întemeiată.

Susține recurentul

că pretențiile formulate sunt pe deplin justificate fiindcă sunt îndeplinite toate

condițiile pe care trebuie să le îndeplinească interesul respectiv, există un interes

legitim, născut în baza unor dispoziții legale în baza convenției încheiată între

părți, iar realizarea creanței pe calea acțiunii în justiție reprezintă o modalitate

legală pentru recuperarea debitului creat prin nerespectarea clauzelor contractuale.

Se mai arată și

faptul că instanța nu a examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost

supuse analizei și că soluția pronunțată prin decizia atacată nu este o soluție

echitabilă raportat la petitele formulate și probele administrate în cauză.

Analizând decizia

recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Demersul judiciar

privește constatarea rezilierii contractului de concesiune din 30 septembrie 2009

încheiat între reclamantul Consiliul Local Reșița prin Serviciul Public - Direcția

pentru Administrarea Domeniului Public și Privat al Municipiului Reșița și pârâta

SC M. SRL ca urmare a neachitării redevenței pe perioada trimestrului IV 2009-trimestrul

II 2010 inclusiv și să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 171.405 RON

contravaloare redevență, la plata sumei de 176.508,89 RON majorări legale aferente

debitului și dezafectarea zonei pe cheltuiala pârâtei și eliberarea terenului afectat.

Conform art. 13

din contract, „neplata concesiunii în termen de 120 de zile calendaristice de la

scadență poate da dreptul concedentului de a rezilia unilateral prezentul contract",

de unde reiese faptul că părțile au prevăzut în contract un pact comisoriu de gradul

II.

În speță, prima

instanță a respins acțiunea formulată de reclamant, ca lipsită de interes, constatând

că începând cu data de 11 iunie 2010 contractul a fost deja reziliat, precum și

faptul că fiind titlu executoriu poate fi executat silit potrivit dreptului comun,

iar această soluție a fost menținută de instanța de apel, prin decizia recurată.

De asemenea, s-a

reținut că nu se poate dispune dezafectarea zonei sau eliberarea terenului întrucât

construcția aferentă terenului în litigiu era deja vândută către o terță persoană,

iar noul proprietar nu a fost chemat în judecată, deținând un contract de vânzare

- cumpărare valabil încheiat.

Deși reclamantul

a susținut prin cererea de apel că justifică un interes în promovarea acțiunii în

constatarea rezilierii contractului și că se impune a se stabili pe bază de probe

în ce a constat prejudiciul cauzat prin fapta culpabilă a pârâtului, curtea de apel

a menținut soluția dată pe cale de excepție, cu o motivare lipsită de claritate,

fără a face o analiză propriu-zisă a criticilor din apel, ceea ce implica un răspuns,

în fapt și în drept, la fiecare din aceste critici, ea pronunțând o hotărâre cu

încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, sunt

îndeplinite, în speță, cerințele cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., în care se încadrează criticile recurentului-reclamant cu

privire la greșita admitere a excepției lipsei de interes pentru pct. 1, 2 și 3

din cererea de chemare în judecată, pct. 4 vizând aspecte de fond ale pricinii.

Motivele de fapt

și de drept la care se referă art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sunt elementele silogismului

judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului

cuprinsă în dispozitiv, astfel că instanța de apel, având de verificat, în limitele

cererii de apel, condiția interesului reclamantului în promovarea acțiunii, trebuia

să răspundă în considerentele hotărârii pronunțate, în fapt și în drept, la motivele

de apel invocate de acesta.

Neprocedând în

acest mod, curtea de apel a pronunțat o hotărâre ce face, practic, imposibilă analiza,

în cadrul recursului, a legalității soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând

în fapt cu o necercetare a fondului pricinii.

Trebuie subliniat

și faptul că interesul, ca și condiție de exercițiu a cererii în justiție, semnifică

scopul judecății, folosul practic pe care partea îl urmărește prin inițierea demersului

judiciar.

Recurentul susține

că justifică un interes în formularea prezentei acțiuni și că acest interes întrunește

toate atributele necesare.

De altfel, reclamantul-recurent

a subliniat că prin acțiune a solicitat de fapt să se constate și de către instanță

că a fost reziliat contractul și nu să se dispună de către instanță rezilierea acestuia.

Inserarea unui

pact comisoriu de gradul II într-un contract sinalagmatic presupune condiția sesizării

instanței cu o acțiune în constatare pozitivă în măsura în care pârâta refuză să

consimtă la notificarea de reziliere, într-o astfel de acțiune instanța verificând

numai aspecte legate de declarația unilaterală de reziliere a părții îndreptățite.

Deși majoritatea

acestor aspecte au fost invocate de reclamant la judecata în apel, decizia pronunțată

nu cuprinde niciun fel de argumente la problemele de drept ridicate.

Totodată, datorită

importanței deosebite a acordării caracterului de titlu executoriu unui înscris

privat, legiuitorul a considerat necesar ca un asemenea caracter să poată fi stabilit

doar pe cale legală, iar nu convențională.

Singurele acte

cărora legea le recunoaște caracterul de titlu executoriu sunt contractele de concesiune

a terenurilor cu destinație agricolă și contractele de vânzare - cumpărare acțiuni

încheiate de ADS în cadrul procesului de privatizare, însă în speță, contractul

dintre părți are ca obiect concesiunea unei suprafețe de teren de 226 mp pentru

construirea unui complex comercial P+1.

Ca urmare, constatându-se

că instanța de apel nu a lămurit situația de fapt sub aspectele arătate, se impune

casarea cauzei cu trimitere spre rejudecarea cauzei.

Din această perspectivă

se constată întemeiat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 neputându-se face o

corectă aplicare a dispozițiilor incidente cauzei fără lămurirea situației de fapt.

Față de cele ce

preced, constatând incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (3) din același cod, recursul

dedus judecății urmează a fi admis cu consecința casării hotărârii atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul Consiliul Local al Minicipiului Reșița prin Serviciul Public

- Direcția pentru Administrarea Domeniului Public și Privat al Municipiului Reșița

împotriva deciziei civile nr. 115/A din 17 februarie 2014 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare

la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 octombrie 2014.