ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23 octombrie

2009, reclamanții G.D.M., G.M.A. și G.H.M.M.

au chemat în judecată pârâtul Primarul

Municipiului Reșița, solicitând instanței să constate preluarea abuzivă tară titlu

valabil de către statul român, a imobilului situat în Reșița, str. L., înscris în

CF Reșița, nr. Z, precum și inexistența unui titlu valabil al statului asupra imobilului

menționat.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că sunt proprietari tabulari ai imobilului înscris în CF Z

Reșița prin conversia pe hârtie a CF nr. Y, iar în 1972 au fost expropriați prin

Decretul nr. 3/1972, fără ca transferul proprietății să opereze și în CF.

Au susținut reclamanții

că imobilul a fost preluat tară titlu, deoarece în temeiul art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, Decretul de preluare nr. 3/1972 este contrar art. 12 din Constituției

din 1965, tratatelor internaționale la care România era parte și legii în vigoare

la momentul preluării, aceasta lacându-se cu încălcarea dispozițiilor art. 480 și

art. 481 C. civ.

Reclamanții au considerat

că despăgubirea acordată de statul român la momentul preluării, de 40.000 RON, era

mult inferioară valorii reale a acestuia, motiv pentru care au fost încălcate dispozițiile

art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă

nr. 563 din 1 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 3511/1152009, Tribunalul Caraș-Severin

a admis acțiunea reclamanților

și a constatat nevalabilitatea exproprierii imobilului înscris

în CF Z, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. Y Reșița Română, cu teren

fără suprafață, dispusă prin Decretul 3/1972.

Instanța de fond a reținut

că imobilul a fost proprietatea tabulară a numiților G.I., G.M.M.C. și G.H.M.M.,

expropriat în baza Decretului nr. 3/1972 fără ca statul român să fi fost intabulat

asupra terenului, proprietari tabulari fiind și în prezent reclamanții. Prin H.G.

nr. 532/2002 imobilul a trecut în domeniul public al Municipiului Reșița și a fost

evidențiat în intravilanul suprafețelor gazonate, parte din acest teren fiind ocupat

de Parcul C.

Instanța de fond a calificat

acțiunea reclamanților privind anularea deciziei de preluare a imobilului de către

Statul Român, ca o acțiune în contestarea legalității titlului statului, întemeiată

pe dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, apreciind că dispozițiile

legale ce dau posibilitatea instanței de judecată de a constata valabilitatea sau

nevalabilitatea titlului statului, rămân aplicabile chiar și după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, mai ales în raport de prevederile art. 1 și art. 2 din respectiva

lege, distincția dintre preluarea cu titlu și fără titlu având relevanță și în economia

Legii nr. 10/2001.

În raport de cele trei

criterii de apreciere a valabilității titlului statului, prevăzute de art. 6 din

Legea nr. 213/1998, respectiv conformitatea preluării cu Constituția, cu tratatele

internaționale, precum și cu dispozițiile legale în vigoare la data preluării, instanța

de fond a reținut că Decretul nr. 3/1972 este neconstituțional în raport de

art. 35, art. 36 și art. 46 din Constituția din 1965, contrar Declarației Universale

a Drepturilor Omului adoptată la data de 10 decembrie 1948, și la care România aderase,

precum și contrar art. 481 C. civ. Decretul nr. 3/1972 nu a fost niciodată publicat,

nu a produs efecte legale, și, pe de altă parte, contravine Declarației Universale

a Drepturilor Omului care statuează dreptul de proprietate și faptul că nimeni nu

poate fi lipsit de proprietatea sa.

A mai apreciat instanța

de fond că reclamanții au deschisă calea acțiunii în revendicare în cadrul căreia

instanțele pot verifica valabilitatea titlului statului, având în vedere și jurisprudența

C.E.D.O. și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale, mai ales că de la inițierea procedurii administrative

nu au obținut încă vreo despăgubire.

Împotriva sentinței

nr. 563 din 1 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin a declarat apel

Primarul Municipiului Reșița criticând-o pentru nelegalitate, întrucât s-a pronunțat

cu privire la ceea ce nu s-a cerut, contrar dispozițiilor art. 129-art. 130 C. proc.

civ.

Apelantul-pârât a apreciat

că instanța de fond s-a pronunțat în mod greșit asupra legalității exproprierii,

deși reclamanții au solicitat ca instanța să constate preluarea abuzivă și nelegalitatea

titlului statului.

Pârâtul a arătat că urmare

a petitului acțiunii, constatarea nevalabilității titlului statului, instanța de

fond trebuia să introducă în cauză Statul Român, Primarul Municipiului Reșița neavând

calitate procesuală pasivă cu privire la respectivul petit.

Instanța de fond nu s-a

pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii conform art. 137 C. proc.

civ., și nici asupra apărării că temeiul juridic al art. 6 din Legea nr. 213/1998

poate fi invocat numai în cadrul unei acțiuni în revendicare, iar nu în cadrul unei

acțiuni în constatare, iar prin introducerea unei acțiuni în constatare au fost

eludate dispozițiile legii speciale.

Prin decizia civilă

nr. 357/A din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a admis apelul declarat

de pârâtul Primarul Municipiului Reșița împotriva sentinței civile nr. 563 din

1 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 3511/1152009,

a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Caraș-Severin.

Instanța de apel a apreciat

că în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată

și precizată, precum și de temeiul de drept invocat, se impunea stabilirea corectă

și exactă a cadrului procesual referitor la persoana care justifică calitatea procesuală

pasivă, în acțiunea în care se tinde la obținerea unei hotărâri care să constate

preluarea abuzivă de către Statul Român, în condițiile dreptului comun, conform

precizării reclamanților. Calitatea procesuală pasivă a Primarului Municipiului

Reșița este justificată numai în cadrul unei acțiuni întemeiată de dispozițiile

Legii speciale nr. 10/2001.

În rejudecare, conformându-se

deciziei civile nr. 357/A din 14 octombrie 2010

reclamanții G.D.M., G.M.A. și G.H.M.M.

au precizat cadrul procesual la data de 21 februarie 2011 și au chemat în judecată

în calitate de pârâți, în temeiul art. 12 pct. 5 din Legea nr. 213/1998, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Reșița prin Consiliul Local

Reșița.

Prin notele de ședință

din data de 21 martie 2011, pârâtul Municipiului Reșița, prin reprezentant, a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului Reșița prin

Consiliul Local și excepția inădmisibilității acțiunii.

Ulterior, la termenul

de judecată din 2 mai 2011, reclamanții au precizat că înțeleg să cheme ca pârât

în cauză doar Consiliul Local al Municipiului Reșița, iar și nu Municipiul Reșița

reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului Reșița, precizare față de care

instanța a apreciat că nu se mai impune punerea în discuție a lipsei calității procesuale

pasive a Municipiului Reșița prin Consiliul Local.

Prin sentința civilă

nr. 644 din 6 iunie 2011, Tribunalul Caraș-Severin a respins excepțiile lipsei calității

procesuale pasive aparatului Consiliul Local al Municipiului Reșița, precum și a

inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului

Reșița și a admis acțiunea formulată de reclamanții G.D.M., G.M.A. și G.H.M.M. împotriva

pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Local al

Municipiului Reșița.

Instanța de fond a constatat

nevalabilitatea exproprierii dispuse prin Decretul 3/1972, cu privire la imobilul

înscris în CF Z (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. Y Reșița Română)

și faptul că reclamanții sunt în continuare proprietari tabulari asupra imobilului

în litigiu, fiind înscriși în cartea funciară în calitate de proprietari.

Instanța de fond a considerat

că există o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului reclamanții fiind lipsiți de bunul lor, fără a fi încasat vreo

despăgubire care să reflecte valoarea reală a acestuia și că eforturile depuse pentru

a-și recupera proprietatea au fost până în prezent fără rezultat. Nu există un raport

just între interesul general al comunității și necesitatea protejării drepturilor

omului, reclamanții fiind obligați să suporte o sarcină exorbitantă.

A mai apreciat instanța

de fond că acțiunea reclamanților de contestare a valabilității titlului statului,

este admisibilă în raport de prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1999,

fără ca prin intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 de modificare a Legii nr.

10/2001 să fi fost suprimată competența instanțelor judecătorești de a se pronunța

asupra valabilității titlului statului, având în vedere și faptul că noțiunea de

„preluare abuzivă” cu care operează Legea nr. 10/2001, include atât preluarea cu

titlu valabil, cât și preluarea fără titlu valabil, conform art. 2 alin. (1) lit.

g) și lit. h) din această lege, iar distincția între preluările cu titlu și cele

fără titlu valabil are consecințe în aplicarea Legii 10/2001 ce se întregește cu

prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 în privința criteriilor de determinare

a legalității titlului statului și a autorității competente să decidă asupra acestei

chestiuni.

Instanțele sunt competente

să se pronunțe asupra nevalabilității legilor adoptate în sistemul constituțional

existent anterior Constituției din 1991, fără ca în acest fel să fie încălcate competențele

Curții Constituționale.

În raport de cele trei

criterii de apreciere a valabilității titlului statului, prevăzute de art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998, instanța de fond a considerat că Decretul nr.

3/1972, nu constituie un titlu valabil deoarece încalcă prevederile art. 35 din

Constituția din 1965, ca și celelalte dispoziții în vigoare la data emiterii deciziei,

este contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală

O.N.U. la 10 decembrie 1948 la care România era semnatară, precum și dispozițiilor

art. 481 C. civ., ca lege organică.

Împotriva sentinței civile

nr. 644 din 6 iunie 2011 a Tribunalului Caraș-Severin au declarat apel, în termenul

legal, atât Consiliul Local al Municipiului Reșița cât și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Consiliul Local al Municipiului

Reșița a susținut prin motivele de apel

că au fost greșit soluționate excepțiile lipsei

calității procesuale pasive, precum și cea a inadmisibilității acțiunii reclamanților,

invocate de pârât.

În privința soluției date

asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului

Reșița, instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 12 alin. (4) și alin. (5) din

Legea nr. 213/1998 ce se referă la calitatea procesuală a consiliilor locale sau

județene ca reprezentante ale unităților administrativ-teritoriale în litigiile

privitoare la dreptul de administrare, iar nu în acțiuni cu un alt obiect, precum

cea de față ce vizează caracterul nelegal al exproprierii. Consiliul Local Reșița

nu are calitatea procesual pasivă având în vedere și dispozițiile art. 21, art.

23, art. 36 și art. 63 din Legea nr. 213/1998, ce prevăd competențele distincte

ale Primarului față de cele ale Consiliului local, precum și faptul că unitățile

administrativ-teritoriale sunt reprezentate în justiție de Primar.

În ce privește admisibilitatea,

apelantul-pârât a arătat că, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, precum și de decizia nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, măsurile reparatorii se acordă în conformitate cu prevederile legii speciale,

iar nu pe calea dreptului comun. Reclamanții au formulat notificare în conformitate

cu prevederile legii speciale, care a fost soluționată prin dispoziția Primarului

Municipiului Reșița, această dispoziție a fost contestată în instanțele de judecată,

astfel încât au avut posibilitatea de a cere realizarea dreptului invocat pe calea

legii speciale.

Apelantul-pârât a apreciat

că soluția respingerii excepției inadmisibilității acțiunii, este cu atât mai criticabilă

cu cât reclamanții au formulat acțiune în constatare, iar nu în revendicare, motivând

că au nevoie de existența unei hotărâri judecătorești de stabilire a preluării fără

titlu valabil pentru justa încadrare în categoriile Legii nr. 10/2001, deși potrivit

normelor Legii nr. 10/2001 și pct. 2.6 din normele metodologice de aplicare aprobate

prin H.G. nr. 250/2007, este posibilă soluționarea notificărilor de către entitatea

investită fără a fi necesară o procedură anterioară și o hotărâre judecătorească

preexistentă, domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 cuprinzând atât imobilele

preluate cu titlu cât și pe cele preluate fără titlu.

Apelantul-pârât Consiliul

Local al Municipiului Reșița a invocat și încălcarea prevederilor art. 111 C.

proc. civ., potrivit cărora acțiunea în constatare nu este admisibilă în cazul în

care partea poate să ceară realizarea dreptului pe calea Legii nr. 10/2001.

În motivarea apelului

său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

a criticat soluția instanței

de fond de respingere a excepției inadmisibilității, invocând că bunurile preluate

de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, prin acțiuni

în revendicare în care instanțele de judecată sunt competente să stabilească valabilitatea

titlului și nicidecum în cadrul unor procese în care se solicită să se constate

valabilitatea titlului statului după epuizarea tuturor căilor legale prevăzute de

legea specială, derogatorie de la dreptul comun. Soluția instanței de fond este

contrară și art. 111 teza a II-a C. proc. civ., deoarece în sensul textului de lege

instanța de judecată este investită să constate un fapt, o situație deja existentă

și nu să stabilească valabilitatea unui titlu.

În conformitate cu prevederile

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, fac obiect

al Legii nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv, respectiv atât cele preluate

cu titlu cât și cele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor

legale în vigoare la dat preluării, măsurile reparatorii pentru astfel de situații

fiind acordate în conformitate cu prevederile legii speciale și nu pot face obiectul

unor acțiuni de drept comun.

Prin decizia nr. 76 din

5 aprilie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, s-au respins apelurile

ca nefondate.

Instanța de apel a apreciat

că motivele de apel formulate privesc chestiuni deja analizate de Curte prin decizia

civilă nr. 357 din 14 octombrie 2010, rămasă definitivă prin nerecurare, prin care

a fost admis apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Reșița, desființată

sentința civilă nr. 563 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin și trimisă

spre rejudecare.

Curtea de Apel a reținut

că, în primul ciclu procesual, a fost tranșată irevocabil calitatea procesual pasivă

a Consiliului Local al Municipiului Reșița, acesta fiind motivul pentru care instanța

de apel a decis trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea corectă a cadrului

juridic procesual în raport cu obiectul acțiunii civile. De asemenea, curtea de

apel a apreciat că prin decizia civilă nr. 357 din 14 octombrie 2010 a fost tranșată

irevocabil și excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților.

Împotriva deciziei pronunțate

de instanța de apel au declarat recurs Consiliul Local al Municipiului Reșița prin

Primarul Municipiului Reșița și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Consiliul Local al Municipiului

Reșița apreciază că decizia Curții de Apel este nelegală

deoarece nu au fost cercetate

în totalitate excepțiile de procedură și motivele invocate, pe considerentul că

acestea ar fi fost analizate de Curte prin decizia civilă nr. 357 din 14 octombrie

a desființat hotărârea instanței de fond și a trimis cauza spre rejudecare pentru

stabilirea corectă a cadrului juridic referitor la persoana ce are calitate procesuală

pasivă, fără ca prin hotărâre să se fi analizat alte excepții procedurale, de fond,

sau critici ale hotărârii atacate.

Arată recurentul că, în

rejudecare, a fost introdus în cauză Consiliul Local al Municipiului Reșița care

a invocat pentru prima dată excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Consiliului

local, a inadmisibilității acțiunii formulate de reclamanți, precum și excepția

netimbrării acțiunii. Tribunalul Caraș-Severin a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Reșița și a inadmisibilității

și s-a pronunțat pe fondul cauzei.

Recurentul a mai susținut

greșita soluționare a excepției netimbrării, pe motivul că acțiunea formulată este

una de drept comun căreia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 51 din Legea

nr. 10/2001, deoarece nu este o acțiune întemeiată pe această lege specială și nici

cele ale art. 15 lit. p) și lit. r) din Legea nr. 146/1997. Acțiunea de față nu

este o cerere incidentală sau accesorie, raportată la prevederile Legii nr. 10/2001,

așa cum au susținut reclamanții când instanța de fond a pus în discuție excepția

netimbrării.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii, recurentul a criticat hotărârea instanței de apel susținând

că acțiunea în revendicare sau de constatare pe cale accesorie a nevalabilității

titlului statului, poate fi realizată numai în situația în care imobilul revendicat

nu face obiect al unei legi speciale de reparație. Pe de altă parte, acțiunea în

constatare formulată de reclamanți nu este admisibilă deoarece prin artificiul juridic

al acțiunii în constatare se încearcă eludarea Legii nr. 10/2001 și obținerea pe

altă cale a ceea ce nu a putut fi obținut pe calea legii speciale, lege în baza

căreia le-a fost recunoscut reclamanților numai dreptul la acordarea de despăgubiri.

Prin demersul lor încearcă să obțină totodată ceea ce este prohibit de lege, deoarece

imobilul se află în acest moment în domeniul public al Municipiului Reșița.

Pe fond, apreciază recurentul

că, în speță, este vorba despre o expropriere, iar nu de o naționalizare, prima

fiind recunoscută și prevăzută inclusiv prin legislația europeană (art. 1 din Primul

protocol la Convenție) ca o măsură legală. Exproprierea s-a realizat cu plata unei

despăgubiri, iar decretul de expropriere, deși nu a fost publicat, a fost adus la

cunoștința reclamanților, cărora li s-au și acordat respectivele despăgubiri, nefiind

încălcate prevederile art. 35 și art. 36 din Constituția adoptată în 1965. Chiar

dacă ar fi un titlu abuziv de preluare, Decretul nr. 3/1972 intră în sfera de reglementare

a art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 11 alin. (4) și alin. (7) din Legea nr. 10/2001

care impun ca în situația în care imobilul este ocupat funcțional în totalitate

de lucrările pentru care a fost realizată exproprierea, măsurile reparatorii să

se stabilească prin echivalent.

Recurentul pârât Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice

critică hotărârea pronunțată pe motivul că măsurile

reparatorii se acordă în conformitate cu legea specială, reluând aceeași motivare

susținută în motivele de apel referitoare la soluția dată excepției inadmisibilității

acțiunii.

Prin decizia nr. 79 din

17 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis

recursurile declarate de pârâții Consiliul Local reprezentat prin Primarul Municipiului

Reșița și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Caraș-Severin și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de recurs a constatat că este fondat motivul de recurs invocat

de recurentul Consiliul Local al Municipiului Reșița, care susține că nu au fost

cercetate în totalitate excepțiile de procedură și motivele de apel invocate, pe

considerentul că acestea ar fi fost analizate prin decizia civilă nr. 357 din 14

octombrie 2010.

S-a constatat că, în primul

ciclu procesual, contrar celor reținute prin decizia recurată, instanța de apel

nu s-a pronunțat decât asupra chestiunii calității procesuale a Primarului Municipiului

Reșița, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost

precizat de părțile reclamante, fără să fi luat în discuție alte aspecte ale fondului

sau excepții invocate de Primarul Municipiului Reșița. Instanța de apel nici nu

ar fi putut să procedeze altfel, de vreme ce a apreciat că nu este corect stabilit

cadrul procesual în raport de conținutul cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, s-a

apreciat că este greșit a susține că aspectul caracterului admisibil al acțiunii

a fost tranșat irevocabil de instanța de apel în primul ciclu procesual, de vreme

ce excepția inadmisibilității acțiunii a fost reiterată de Consiliul Local al Municipiului

Reșița și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în cel de-al doilea ciclu

procesual și trebuie soluționată în contradictoriu cu aceste părți.

Înalta Curte a constatat

că, procedând astfel, instanța de apel a încălcat principiul dublului grad de jurisdicție

și caracterul devolutiv al apelului, astfel cum este reglementat de art. 292 și

urm. C. proc. civ., precum și dreptul părților la un proces echitabil.

S-a considerat, totodată,

că nu pot fi analizate celelalte motive de recurs invocate, în absența pronunțării

instanței de apel asupra fondului motivelor de apel, deoarece s-ar încălca principiul

ce decurge din ierarhia căilor de atac, cel al neexaminării recursului omisso medio.

Pe de altă parte, Înalta

Curte a reținut că au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., deoarece hotărârea recurată nu cuprinde motivarea în raport cu fiecare dintre

criticile formulate în apel. Prin urmare, s-a constatat că sunt întrunite dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vătămarea procesuală produsă de recurent prin nesocotirea

prevederilor legale menționate fiind prezumată.

În rejudecare, Curtea

de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 78 din 16 mai 2013,

a admis apelurile declarate de pârâții Consiliul Local Reșița și Primarul Municipiului

Reșița, precum și de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin pentru

Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român și a schimbat în

tot sentința civilă nr. 644 din 6 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin,

în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

Examinând cu prioritate

excepția de netimbrare, invocată de pârâtul Consiliul Local Reșița, instanța de

apel a respins-o cu motivarea că, raportat la dispozițiile art. 15 alin. (1)

lit. r) din Legea nr. 146/1997 republicată și având în vedere că acțiunea reclamanților

Gârleșteanu are ca obiect restituirea unui imobil expropriat în timpul fostului

regim comunist, acțiunea este scutită de plata taxelor judiciare.

În al doilea rând, în

raport cu excepția lipsei calității procesuale a pârâților, curtea a constatat că,

față de dispozițiile art. 47 C. proc. civ. cu referire la art. 6 și art. 12 din

Legea nr. 213/1998 și mutatis mutandis, art. 26 din Legea nr. 10/2001, această legitimare

într-un litigiu de revendicare imobiliară de drept comun o au atât Consiliul Local,

cât și Primarul Municipiului Reșița, în calitatea acestuia de reprezentant legal

al Consiliului Local Reșița, dar și Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,

în reprezentarea Ministerului Finanțelor, respectiv a Statului Român, în condițiile

în care terenul revendicat, care a fost notat inițial în CF nr. Y Reșița, actual

CF Z Reșița, face parte din domeniul public al Municipiului Reșița.

În al treilea rând, Curtea

a constatat că excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâte este întemeiată

în contextul particularităților speței, fiind aplicabile statuările Înaltei Curți

de Casație și Justiție din decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

În acest sens, cu referire

directă și la chestiuni legate de fondul cauzei, curtea de apel a constatat că imobilul

în litigiu, înscris în CF Z prin conversia din Y Reșița Română, are ca proprietari

tabulari pe G.I., G.M.M.C. și G.H.M.M., Statul Român neîntabulându-se în calitate

de proprietar, deși prin Decretul nr. 3/1972, cei trei proprietari au fost expropriați

și despăgubiți cu 40.000 RON. S-a constatat, totodată, că prin H.G. nr. 532/2002

privind atestarea domeniului public al Județului Caraș-Severin, al municipiilor,

orașelor și comunelor din Județul Caraș-Severin, terenul în litigiu, în prezent

parte din Parcul C., a fost cuprins în domeniul public al Municipiului Reșița, fiind

evidențiat în intravilanul suprafețelor gazonate.

Curtea de apel a reținut

că, din perspectiva Legii nr. 10/2001, există autoritate de lucru judecat, întrucât

prin decizia civilă nr. 800/2008 s-a constatat irevocabil faptul că lucrările pentru

care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat (parc și căi

de acces în Municipiul Reșița), astfel că măsurile reparatorii propuse în echivalent

de către Primarul Municipiului Reșița pentru întregul imobil au fost menținute de

către instanțele de judecată.

În acest context, Curtea

de apel a constatat că, în raport de decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul

în interesul legii în această materie, demersul reclamanților se prezintă ca fiind

inadmisibil în principiu, câtă vreme Înalta Curte a statuat cu privire la raportul

dintre legea specială și cea generală, apreciind că persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută

de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a motivat, totodată,

că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care reglementează măsuri reparatorii

atât pentru imobilele preluate cu titlu valabil, cât și pe cele preluate fără titlu,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

S-a considerat că persoanele

care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot formula ulterior acțiuni

în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității

raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra

României).

Împotriva deciziei menționate

au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții G.D.M., G.M.A. și G.H.M.M., criticând-o

ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, reclamanții au invocat într-o primă critică greșita calificare a naturii

juridice a cererii de chemare în judecată, ca o acțiune în revendicare, deși aceasta

este una în contestarea titlului statului, cu încălcarea art. 294 C. proc. civ.

S-a susținut că, în raport

de calificarea eronată a datei cererii introductive, argumentația instanței de apel

este eronată și cuprinde motive contradictorii, pe de o parte recunoscându-se că

pretinsul decret de expropriere, nefiind publicat, este nul și nu produce niciun

efect juridic, iar, pe de altă parte, recunoscându-se pretinsul drept extratabular

al pârâților, cu încălcarea art. 17 alin. (2) și art. 26 din Legea nr. 115/1938.

Recurenții au criticat

decizia instanței de apel pentru reținerea eronată a autorității de lucru judecat,

în condițiile în care s-a stabilit că în mod greșit s-a soluționat pe fond plângerea

împotriva dispoziției entității investite cu soluționarea notificării în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Mai mult, reclamanții

au precizat că nu sunt în posesia unei hotărâri a Comisiei Centrale pentru acordarea

despăgubirilor, hotărâre ce ar putea fi contestată.

Cel de-al doilea motiv

de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a vizat interpretarea

greșită a actului dedus judecății și schimbarea naturii ori a înțelesului vădit

neîndoielnic al acestuia.

În acest context, s-a

susținut că actul juridic dedus judecății este actul prin care s-a pretins că s-a

dispus exproprierea, respectiv Decretul nr. 3/1972, decret nepublicat, necunoscut

și invalid.

S-a susținut că în cartea

funciară nu a fost notată intenția de expropriere, atestarea la domeniul public

nereprezentând un just titlu pentru pârâte, astfel încât reclamanții au un drept

recunoscut, născut și actual, demersul lor dovedindu-se a fi legitim și admisibil

în temeiul principiului liberului acces la justiție.

Prin cel de-al treilea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a criticat

hotărârea pentru aprecierea eronată a instanței de apel în sensul că, în conformitate

cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, acțiunea

în contestarea valabilității titlului statului nu ar fi îngăduită de legea specială,

Legea nr. 10/2001. Recurenții au învederat că dreptul lor tabular nu a fost contestat,

astfel încât pot solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului, care

a amenajat terenul de pe care a demolat construcțiile ca parc, deși acesta era indisponibilizat

conform art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Examinând criticile invocate

de reclamanții recurenți, raportat la motivele de recurs, prevăzute de art. 304

pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefundat

pentru următoarele considerente:

Critica formulată prin

primul motiv de recurs este nefondată raportat la dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Instanța de apel a respectat

îndrumările instanței de recurs, în aplicarea principiului prevăzut de art. 315

alin. (1) C. proc. civ., clarificând problema calității procesuale pasive a Consiliului

Local, respectiv a Primarului Municipiului Reșița și soluționând și excepția inadmisibilității

acțiunii.

Calificarea naturii acțiunii

introductive formulate de reclamanți, dată de instanța de apel a avut în mod corect

în vedere finalitatea demersului judiciar urmărită de aceștia, acela al înlăturării

efectelor decretului de expropriere, cu consecința restituirii în natură a terenului.

În acest context, Curtea

va reține că reclamanții nu au justificat un interes legitim în inițierea acțiunii

ce face obiectul dosarului.

Reclamanții au solicitat

acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cererea lor de restituire

în natură fiind respinsă prin dispoziția din 23 august 2001, emisă în temeiul Legii

nr. 10/2001.

Prin acțiunea ce a făcut

obiectul Dosarului nr. 2690/C/2006 al Tribunalului Caraș-Severin, reclamanții au

contestat dispoziția menționată, solicitând anularea acesteia și obligarea primarului

de a emite dispoziție de acordare a despăgubirilor în echivalent, în cuantum de

2.408.409.900 ROL pentru clădirile demolate și de a elibera, la cerere, autorizație

de construire pentru o clădire de locuit.

Prin sentința civilă

nr. 2465 din 2 octombrie 2006, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea menționată,

formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul orașului Reșița, cu motivarea că

pe terenul a cărui restituire s-a solicitat este amenajat parcul public C., evidențiat

în domeniul public al Municipiului Reșița și, prin urmare, exceptat de la restituirea

în natură.

Apelul declarat de reclamanți

împotriva hotărârii menționate a fost admis, dispunându-se desființarea sentinței

nr. 2465 din 2 octombrie 2006 a Tribunalului Caraș-Severin și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță.

Rejudecând cauza, același

tribunal prin sentința civilă nr. 65 din 22 februarie 2008 a admis în parte acțiunea

reclamanților, a anulat dispoziția din 2001 emisă de Primarul Municipiului Reșița

și a dispus restituirea în natură a terenului înscris în CF nr. Y Reșița Română,

în suprafață de 2448 m.p. S-a dispus despăgubirea reclamanților cu suma de 70.329

euro, echivalent în RON pentru construcțiile demolate, din care va fi scăzută valoarea

actualizată a despăgubirilor de 40.000 RON acordate în anul 1974. S-au respins petitele

privitoare la obligarea Primarului Municipiului Reșița la emiterea certificatului

de urbanism și a autorizației de construire.

Apelul declarat de pârâtul

Primarul Municipiului Reșița, calificat de Curtea de Apel Timișoara secția civilă,

ca fiind recurs, a fost admis prin decizia civilă nr. 800/R din 22 septembrie 2008

a acestei instanțe, prin care s-a modificat în tot sentința nr. 65 din 22 februarie

2008 a Tribunalului Caraș-Severin în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Curtea de Apel Timișoara

a reținut prin considerentele acestei decizii că dispoziția contestată, din 23 august

2008 a fost comunicată reclamantei G.M.A. la data de 4 septembrie 2001, fără a fi

contestată, astfel că nu au fost îndeplinite condițiile limitativ prevăzute de

art. 16 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, raportat la temeiul

de drept invocat în motivarea acțiunii, respectiv art. 77 raportat la art. 16 din

Legea nr. 247/2005.

Curtea va reține că având

în vedere constatările făcute cu putere de lucru judecat de Curtea de Apel Timișoara

prin decizia nr. 800/R din 22 septembrie 2008, intenția inițială a reclamanților

a fost aceea de a solicita restituirea în natură a terenului în temeiul legii speciale

și de a-și valorifica drepturile în cadrul procedurii administrative reglementate

de Legea nr. 10/2001.

Nemulțumiți de soluția

refuzului restituirii în natură a terenului, întemeiată pe dispozițiile legii speciale,

reclamanții au inițiat demersul judiciar ce face obiectul prezentului dosar, solicitând

constatarea preluării abuzive a bunului și inexistența unui titlu valabil pentru

Primăria Municipiului Reșița, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Deși au formulat o acțiune

în constatare de drept comun, invocând „preluarea cu încălcarea prevederilor C.

civ. art. 480 și 481”, reclamanții urmăresc ca finalitate a demersului lor, restituirea

terenului în litigiu, în condițiile în care această modalitate de reparație le-a

fost refuzată prin soluția dispusă pe cale administrativă și confirmată de instanțele

de judecată.

Cel de-al doilea motiv

de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Motivul de recurs menționat

este impropriu invocat, deoarece interpretarea actului juridic dedus judecății la

care se referă art. 304 pct. 8 C. proc. civ., are în vedere denaturarea înțelesului

actului și nu greșita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare

ori modificare a deciziei.

Contrar susținerilor recurenților

actul dedus judecății nu îl reprezintă actul de expropriere, respectiv Decretul

nr. 3/1972.

Recurenții se referă,

în realitate, la greșita interpretare a actului administrativ de expropriere, invocând

neîndeplinirea condițiilor de formă necesare pentru ca actul să producă efecte,

respectiv publicarea.

Prin urmare motivul prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu își găsește aplicarea.

Curtea va constata că

nici cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. nu este fondat.

Fără a preciza în ce constă,

în mod concret, greșita aplicare a legii de către instanța de apel, recurenții au

invocat posibilitatea lor, ca proprietari tabulari, de a solicita instanței naționale

să constate nevalabilitatea pretinsului titlu concurent al pârâților.

Contrar susținerilor acestora,

prin decizia instanței de apel nu le-a fost încălcat liberul acces la justiție.

Reclamanții au avut acces

la prevederile reparatorii instituite de legea specială, valorificându-și drepturile

în temeiul acestei legi, fără însă a obține restituirea în natură a terenului.

Împrejurarea că aplicarea

măsurii exproprierii s-a realizat în mod abuziv a fost recunoscută prin dispozițiile

legii speciale, Legea nr. 10/2001, în aplicarea căreia reclamanții au solicitat

măsuri reparatorii pe cale administrativă.

Faptul că dreptul de proprietate

al reclamanților este încă înscris în cartea funciară nu poate conduce la admiterea

unei acțiuni de drept comun în constatarea nevalabilității titlului statului, câtă

vreme aceștia au obținut realizarea dreptului la acordarea măsurilor reparatorii

potrivit legii speciale.

În consecință, curtea

de apel s-a raportat în mod corect la decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/2008,

reținând că reclamanții nu au deschisă calea unei acțiuni în revendicare, întemeiate

pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin dispozițiile sale,

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun

în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor în perioada de referință.

Cu atât mai mult, persoanele

care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu pot formula, ulterior, acțiuni în

revendicare având în vedere principiul electa una via și principiul securității

raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va constata că recursul reclamanților este nefondat și, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanții G.D.M., G.M.A. și G.H.M.M. împotriva deciziei nr. 78 din 16 mai 2013

a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 ianuarie 2014.