ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 79/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 octombrie 2009, reclamanții G.D.M., G.M.A. și G.H.M.M. au chemat în judecată pârâtul Primarul Municipiului Reșița, solicitând instanței să constate preluarea abuzivă tară titlu valabil de către statul român, a imobilului situat în Reșița, înscris în CF Reșița, precum și inexistența unui titlu valabil al statului asupra imobilului menționat.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt proprietari tabulari ai imobilului înscris în CF Reșița prin conversia pe hârtie a CF, iar în 1972 au fost expropriați prin Decretul nr. 3/1972, fără ca transferul proprietății să opereze și în CF. Au susținut reclamanții că imobilul a fost preluat tară titlu, deoarece în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, Decretul de preluare nr. 3/1972 este contrar art. 12 din Constituției din 1965, tratatelor internaționale la care România era parte și legii în vigoare la momentul preluării, aceasta lacându-se cu încălcarea dispozițiilor art. 480 și 481 C. civ.. Reclamanții au considerat că despăgubirea acordată de statul român la momentul preluării, de 40.000 RON, era mult inferioară valorii reale a acestuia, motiv pentru care au fost încălcate dispozițiile art. 17 din declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 563 din 01 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 3511/1152009, Tribunalul Caraș-Severin a admis acțiunea reclamanților și a constatat nevalabilitatea exproprierii imobilului înscris în CF, provenită din conversia de pe hârtie a CF Reșița Română, cu teren tară suprafață, dispusă prin Decretul 3/1972. Instanța de fond a reținut că imobilul a fost proprietatea tabulară a numiților G.I., G.M.M.C. și G.H.M.M., expropriat în baza Decretului nr. 3/1972 rară ca statul român să fi fost intabulat asupra terenului, proprietari tabulari fiind și în prezent reclamanții. Prin H.G. nr. 532/2002 imobilul a trecut în Domeniul Public al Municipiului Reșița și evidențiat în intravilanul suprafețelor gazonate, parte din acest teren fiind ocupat de Parcul Carășana.

Instanța de fond a calificat acțiunea reclamanților privind anularea deciziei de preluare a imobilului de către Statul Român, ca o acțiune în contestarea nelegalității titlului statului, întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, apreciind că dispozițiile legale ce dau posibilitatea instanței de judecată de a constata valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, rămân aplicabile chiar și după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, mai ales în raport de prevederile art. 1 și art. 2 din respectiva lege, distincția dintre preluarea cu titlu și fără titlu având relevanță și în economia Legii nr. 10/2001.

În raport de cele trei criterii de apreciere a valabilității titlului statului, prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998, respectiv conformitatea preluării cu Constituția, cu tratatele internaționale, precum și cu dispozițiile legale în vigoare la data preluării, instanța de fond a reținut că Decretul nr. 3/1972 este neconstituțional în raport de art. 35, 36 și 46 din Constituția din 1965, contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată la data de 10 decembrie 1948, și la care România aderase, precum și contrar art. 481 C. civ.. Decretul nr. 3/1972 nu a fost niciodată publicat, nu a produs efecte legale, și, pe de altă parte, contravine Declarației Universale a Drepturilor Omului care statuează dreptul de proprietate și faptul că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa.

A mai apreciat instanța de fond că reclamanții au deschisă calea acțiunii în revendicare în cadrul căreia instanțele pot verifica valabilitatea titlului statului, având în vedere și jurisprudența CEDO și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, mai ales că de la inițierea procedurii administrative nu au obținut încă vreo despăgubire. Împotriva sentinței nr. 563 din 01 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Caras-Severin a declarat apel Primarul Municipiului Reșița criticând-o pentru nelegalitate, întrucât s-a pronunțat cu privire la ceea ce nu s-a cerut, contrar dispozițiilor art. 129-130 C. proc. civ.. Apelantul-pârât a apreciat că instanța de fond s-a pronunțat în mod greșit asupra legalității exproprierii deși reclamanții au solicitat ca instanța să constate preluarea abuzivă și nelegalitatea titlului statului.

Pârâtul a arătat că urmare a petitului acțiunii, constatarea nevalabilității titlului statului, instanța de fond trebuia să introducă în cauză Statul Român, Primarul Municipiului Reșița neavând calitate procesuală pasivă cu privire la respectivul petit. Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii conform art. 137 C. proc. civ., și nici asupra apărării că temeiul juridic al art. 6 din Legea nr. 213/1998 poate fi invocat numai în cadrul unei acțiuni în revendicare, iar nu în cadrul unei acțiuni în constatare, iar prin introducerea unei acțiuni în constatare au fost eludate dispozițiile legii speciale.

Prin decizia civilă nr. 357/A din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Reșița împotriva sentinței civile nr. 563 din 01 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 3511/1152009, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Caraș-Severin. Instanța de apel a apreciat că în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată și precizată, precum și de temeiul de drept invocat, se impunea stabilirea corectă și exactă a cadrului procesual referitor la persoana care justifică calitatea procesuală pasivă, în acțiunea în care se tinde la obținerea unei hotărâri care să constate preluarea abuzivă de către statul român, în condițiile dreptului comun, conform precizării reclamanților.

Calitatea procesuală pasivă a Primarului Municipiului Reșița este justificată numai în cadrul unei acțiuni întemeiată de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001. În rejudecare, conformându-se deciziei civile nr. 357/A din 14 octombrie 2010 reclamanții G.D.M., G.M.A. și G.H.M.M. au precizat cadrul procesual la data de 21 februarie 2011 și au chemat în judecată în calitate de pârâți, în temeiul art. 12 pct. 5 din Legea nr. 213/1998, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Reșița prin Consiliul Local Reșița. Prin note de ședință din data de 21 martie 2011, pârâtul Municipiului Reșița, prin reprezentant, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului Reșița prin Consiliul Local și excepția inădmisibilității acțiunii.

Ulterior, la termenul de judecată din 2 mai 2011, reclamanții au precizat că înțeleg să cheme ca pârât în cauză doar Consiliul Local al Municipiului Reșița, iar și nu Municipiul Reșița reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului Reșița, precizare față de care instanța a apreciat că nu se mai impune punerea în discuție a lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Reșița prin Consiliul Local. Prin sentința civilă nr. 644 din 06 iunie 2011, Tribunalul Caraș-Severin, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive aparatului Consiliul Local al Municipiului Reșița, precum și a inădmisibilității acțiunii, invocate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Reșița și a admis acțiunea formulată de reclamanții G.D.M., G.M.A.

și G.H.M.M. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Local al Municipiului Reșița. Instanța de fond a constatat nevalabilitatea exproprierii dispuse prin Decretul 3/1972, cu privire la imobilul înscris în CF (provenită din conversia de pe hârtie a CF Reșița Română) și faptul că reclamanții sunt în continuare proprietari tabulari asupra imobilului în litigiu, fiind intabulați în cartea funciară în calitate de proprietari. Instanța de fond a considerat că există o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului reclamanții fiind lipsiți de bunul lor, fără a fi încasat vreo despăgubire care să reflecte valoarea reală a acestuia și că eforturile depuse pentru a-și recupera proprietatea au fost până în prezent fără rezultat.

Nu există un raport just între interesul general al comunității și necesitatea protejării drepturilor omului, reclamanții fiind obligați să suporte o sarcină exorbitantă.

A mai apreciat instanța de fond că acțiunea reclamanților de contestare a valabilității titlului statului, este admisibilă în raport de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1999, fără ca prin intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 să fi fost suprimată competența instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra valabilității titlului statului, având în vedere și faptul că noțiunea de „preluare abuzivă" cu care operează Legea nr. 10/2001, include atât preluarea cu titlu valabil, cât și preluarea fără titlu valabil, conform art. 2 alin. (1) lit g) și h) din această lege, iar distincția între preluările cu titlu și cele fără titlu valabil are consecințe în aplicarea Legii 10/2001 ce se întregește cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 în privința criteriilor de determinare a legalității titlului statului și a autorității competente să decidă asupra acestei chestiuni.

Instanțele sunt competente să se pronunțe asupra nevalabilității legilor adoptate în sistemul constituțional existent anterior Constituției din 1991, fără ca în acest fel să fie încălcate competențele Curții Constituționale. În raport de cele trei criterii de apreciere a valabilității titlului statului, prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, instanța de fond a considerat că Decretul nr. 3/1972, nu constituie un titlu valabil deoarece încalcă prevederile art. 35 din Constituția din 1965, ca și celelalte dispoziții în vigoare la data emiterii deciziei, este contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948 la care România era semnatară, precum și dispozițiilor art. 481 C. civ., ca lege organică.

Împotriva sentinței civile nr. 644 din 06 iunie 2011 a Tribunalului Caraș-Severin au declarat apel, în termenul legal, atât Consiliul Local al Municipiului Reșița cât și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin. Consiliul Local al Municipiului Reșița a susținut prin motivele de apel că au fost greșit soluționate excepțiile lipsei calității procesuale pasive, precum și cea a inadmisibilității acțiunii reclamanților, invocate de pârât.

În privința soluției date asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Reșița, instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 ce se referă la calitatea procesuală a consiliilor locale sau județene ca reprezentante ale unităților administrativ-teritoriale în litigiile privitoare la dreptul de administrare, iar nu în acțiuni cu un alt obiect, precum cea de față ce vizează caracterul nelegal al exproprierii. Consiliul Local Reșița nu are calitatea procesual pasivă având în vedere și dispozițiile art. 21, 23, 36 și art. 63 din Legea nr. 213/1998, ce prevăd competențele distincte ale Primarului față de cele ale Consiliului local, precum și faptul că unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate în justiție de Primar.

În ce privește admisibilitatea, apelantul-pârât a arătat că, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum și de decizia nr. XXXIII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, măsurile reparatorii se acordă în conformitate cu prevederile legii speciale, iar nu pe calea dreptului comun. Reclamanții au formulat notificare în conformitate cu prevederile legii speciale care a fost soluționată prin dispoziția Primarului Municipiului Reșița, această dispoziție a fost contestată în instanțele de judecată, astfel încât au avut posibilitatea de a cere realizarea dreptului invocat pe calea legii speciale.

Apelantul-pârât a apreciat că soluția respingerii excepției inadmisibilității acțiunii, este cu atât mai criticabilă cu cât reclamanții au formulat acțiune în constatare, iar nu în revendicare, motivând că au nevoie de existența unei hotărâri judecătorești de stabilire a preluării fără titlu valabil pentru justa încadrare în categoriile Legii nr. 10/2001, deși potrivit normelor Legii nr. 10/2001 și pct. 2.6 din Normele metodologice de aplicare aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 250/2007, este posibilă soluționarea notificărilor de către entitatea investită fără a fi necesară o procedură anterioară și o hotărâre judecătorească preexistentă, domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 cuprinzând atât imobilele preluate cu titlu cât și cele preluate fără titlu.

Apelantul-pârât Consiliul Local al Municipiului Reșița a invocat și încălcarea prevederilor art. 111 C. proc. civ., potrivit cărora acțiunea în constatare nu este admisibilă în cazul în care partea poate să ceară realizarea dreptului pe calea Legii nr. 10/2001. În motivarea apelului său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a criticat soluția instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității, invocând că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, numai dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, prin acțiuni în revendicare în care instanțele de judecată sunt competente să stabilească valabilitatea titlului și nicidecum în cadrul unor procese în care se solicită să se constate valabilitatea titlului statului după epuizarea tuturor căilor legale prevăzute de legea specială, derogatorie de la dreptul comun.

Soluția instanței de fond este contrară și art. 111 teza a doua C. proc. civ., deoarece în sensul textului de lege instanța de judecată este investită să constate un fapt, o situație deja existentă și nu să stabilească valabilitatea unui titlu. În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, fac obiect al Legii nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv, respectiv atât cele preluate cu titlu cât și cele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la dat preluării, măsurile reparatorii pentru astfel de situații fiind acordate în conformitate cu prevederile legii speciale și nu pot face obiectul unor acțiuni de drept comun.

Intimații G.D.M., G.M.A. și G.H.M.M. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelurilor ca neîntemeiate și menținerea sentinței civile pronunțate de Tribunalul Caraș-Severin. Prin decizia nr. 76 din 5 aprilie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă curtea de apel a respins apelurile ca nefondate. Instanța de apel a apreciat că motivele de apel formulate privesc chestiuni deja analizate de Curte prin decizia civilă nr. 357 din 14 octombrie 2010, rămasă definitivă prin nerecurare, prin care a fost admis apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Reșița, desființată sentința civilă nr. 563 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin și trimisă spre rejudecare.

Curtea de Apel a reținut că, în primul ciclu procesual, a fost tranșată irevocabil calitatea procesual pasivă a Consiliului Local al Municipiului Reșița, acesta fiind motivul pentru care instanța de apel a decis trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea corectă a cadrului juridic procesual în raport cu obiectul acțiunii civile. De asemenea, Curtea de apel a apreciat că prin decizia civilă nr. 357 din 14 octombrie 2010 a fost tranșată irevocabil și excepția admisibilității acțiunii reclamanților. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs Consiliul Local al Municipiului Reșița prin Primarul Municipiului Reșița și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Consiliul Local al Municipiului Reșița apreciază că decizia Curții de Apel este nelegală deoarece nu au fost cercetate în totalitate excepțiile de procedură și motivele invocate, pe considerentul că acestea ar fi fost analizate de Curte prin decizia civilă nr. 357 din 14 octombrie 2010. Prin decizia civilă nr. 357 din data de 14 octombrie 2010, instanța de apel a desființat hotărârea instanței de fond și a trimis cauza spre rejudecare pentru stabilirea corectă a cadrului juridic referitor la persoana ce are calitate procesuală pasivă, fără ca prin hotărâre să se fi analizat alte excepții procedurale, de fond, sau critici ale hotărârii atacate. Arată recurentul că, în rejudecare, a fost introdus în cauză Consiliul Local al Municipiului Reșița care a invocat pentru prima dată excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local, a inadmisibilității acțiunii formulate de reclamanți, precum și excepția netimbrării acțiunii.

Tribunalul Caraș-Severin a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Reșița și a inadmisibilității și s-a pronunțat pe fondul cauzei. Recurentul a mai susținut greșita soluționare a excepției netimbrării, pe motivul că acțiunea formulată este una de drept comun căreia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 51 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu este o acțiune întemeiată pe această lege specială și nici cele ale art. 15 lit. p) și r) din Legea nr. 146/1997. Acțiunea de față nu este o cerere incidentală sau accesorie, raportată la prevederile Legii nr. 10/2001, așa cum au susținut reclamanții când instanța de fond a pus în discuție excepția netimbrării.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, recurentul a criticat hotărârea instanței de apel susținând că acțiunea în revendicare sau de constatare pe cale accesorie a nevalabilității titlului statului, poate fi realizată numai în situația în care imobilul revendicat nu face obiect al unei legi speciale de reparație. Pe de altă parte, acțiunea în constatare formulată de reclamanți nu este admisibilă deoarece prin artificiul juridic al acțiunii în constatare se încearcă eludarea Legii nr. 10/2001 și obținerea pe altă cale a ceea ce nu a putut fi obținut pe calea legii speciale, lege în baza căreia le-a fost recunoscut reclamanților numai dreptul la acordarea de despăgubiri. Prin demersul lor încearcă să obțină totodată ceea ce este prohibit de lege, deoarece imobilul se află în acest moment în domeniul public al Municipiului Reșița.

Pe fond, apreciază recurentul că, în speță, este vorba despre o expropriere, iar nu de o naționalizare, prima fiind recunoscută și prevăzută inclusiv prin legislația europeană (art. 1 din Primul protocol la Convenție) ca o măsură legală. Exproprierea s-a realizat cu plata unei despăgubiri, iar decretul de expropriere, deși nu a fost publicat, a fost adus la cunoștința reclamanților, cărora li s-au și acordat respectivele despăgubiri, nefîind încălcate prevederile art. 35 și art. 36 din Constituția adoptată în 1965. Chiar dacă ar fi un titlu abuziv de preluare, Decretul nr. 3/1972 intră în sfera de reglementare a art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 11 alin. (4) și (7) din Legea nr. 10/2001 care impun ca în situația în care imobilul este ocupat funcțional în totalitate de lucrările pentru care a fost realizată exproprierea, măsurile reparatorii să se stabilească prin echivalent.

Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică hotărârea pronunțată pe motivul că măsurile reparatorii se acordă în conformitate cu legea specială, reluând aceeași motivare susținută în motivele de apel referitoare la soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii. Prin întâmpinările care au fost depuse atât față de recursul promovat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și de Consiliul Local al Municipiului Reșița, reclamanții au solicitat respingerea lor ca neîntemeiate. În privința recursului declarat de Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice reclamanții au invocat excepția nulității pe motivul că nu se încadrează în prevederile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. invocând motive de netemeinicie ce nu se subsumează art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Reclamanții invocă faptul că Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a atacat în primul ciclu procesual decizia Curții de Apel prin care instanța de apel a dezlegat cu caracter irevocabil excepția inadmisibilității acțiunii raportat la obiectul său, calificat de instanța de judecată în temeiul atribuțiilor prevăzute de art. 84 C. proc. civ. În opinia intimaților-reclamanți, respingerea se impune și urmare a faptului că reclamanții sunt proprietari tabulari prin efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară în temeiul Decretului-Lege nr. 115/1938 și nimeni nu a solicitat rectificarea cărții funciare.

Au mai susținut reclamanții că au un bun în sensul art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și au deschisă calea acțiunii în justiție în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României. Legea nr. 10/2001 nu neagă posibilitatea de a promova acțiuni pentru a constata valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, în măsura în care forma de reparație instituită de Legea specială diferă după cum trecerea în proprietatea statului este cu titlu sau fără titlu. În ce privește recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Reșița, intimații consideră că acest recurent susține excepții pe care nu le-a invocat în primul ciclu procesual.

în ce privește excepția netimbrării, arată că în fața instanței de apel nu s-a cerut darea în debit a reclamanților, în condițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, hotărârea de trimitere spre rejudecare a instanței de apel nu a fost recurată de Consiliul Local al Municipiului Reșița, așa încât nu se mai poate pune în discuție chestiunea timbrării. Sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 deoarece se pune problema verificării valabilității titlului statului dobândit prin abuz.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate în motivele de recurs, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursurilor formulate, având în vedere următoarele considerente: Prin decizia civilă nr. 357/A din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Reșița împotriva sentinței civile nr. 563 din 01 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 3511/1152009, sentința apelată fiind desființată și cauza trimisă spre rejudecare. În primul ciclu procesual, instanța de apel a apreciat că Primarul Municipiului Reșița nu are calitate procesuală pasivă, deoarece cererea de chemare în judecată nu este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci pe cele ale dreptului comun, așa cum rezultă din formularea și precizarea cererii de chemare în judecată.

Pentru acest motiv, instanța de apel a apreciat că trebuie retrimisă cauza la instanța de fond, pentru ca, în rejudecare, să fie chemată în judecată, în calitate de pârât, persoana care justifică calitatea procesuală pasivă în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de temeiul de drept invocat. Decizia instanței de apel, rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a mărginit la a dispune desființarea hotărârii atacate pentru motivul mai sus arătat și a trimite cauza spre rejudecare, fără a analiza alte critici ale hotărârii apelate. Consiliul local al Municipiului Reșița, prin Primar și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice au fost chemați în judecată, în calitate de pârâți, în al doilea ciclu procesual, prin cereri precizatoare depuse de reclamanți la data de 21 februarie 2011 și respectiv de 2 mai 2011. Cele două părți chemate în cauză, în calitate de pârâți, au contestat caracterul fondat al acțiunii promovate.

Totodată ambele părți au invocat inadmisibilitatea acțiunii, iar Consiliul local al Municipiului Reșița a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța de fond pronunțându-se asupra acestor aspecte. Ulterior, prin motivele de apel, cei doi apelanți-pârâți au criticat dezlegarea dată de instanță asupra fondului, precum și asupra celor două excepții invocate, a calității procesuale pasive a Consiliului local al Municipiului Reșița, precum și asupra inadmisibilitătii acțiunii, instanța de apel respingând apelul pe motivul că în primul ciclu procesual instanța de apel s-ar fi pronunțat cu caracter irevocabil asupra acestor aspecte.

Față de istoricul cauzei, mai sus-arătat, Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs invocat de recurentul Consiliul local al Municipiului Reșița care susține că nu au fost cercetate în totalitate excepțiile de procedură și motivele de apel invocate, pe considerentul că acestea ar fi fost analizate de Curte prin decizia civilă nr. 357 din 14 octombrie 2010. Prin decizia recurată, instanța de apel a respins apelul ca nefondat, fără să fi cercetat motivele apelului pe fondul lor, deși trebuia să o facă Contrar celor reținute în decizia recurată, în primul ciclu procesual, instanța de apel nu s-a pronunțat prin decizia civilă nr. 357/A din 14 octombrie 2010 decât asupra chestiunii calității procesuale a Primarului Municipiului Reșița în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat de părțile reclamante, fără să fi luat în discuție alte aspecte ale fondului sau excepții invocate de partea Primarului Municipiului Reșița, apreciată ca neavând calitate procesuală pasiva în cauză.

Instanța de apel nici nu ar fi putut să procedeze altfel, devreme ce a apreciat că nu este corect stabilit cadrul procesual în raport de conținutul cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, este greșit a susține că aspectul caracterului admisibil al acțiunii a fost tranșat irevocabil de instanța de apel în primul ciclu procesual devreme ce excepția inadmisiblitațh acțiunii a fost reiterată de Consiliul local al Municipiului Reșița și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în cel de-al doilea ciclu procesual și trebuie soluționată în contradictoriu cu aceste părți. Totodată, Înalta Curte reține că atunci când a analizat problema lipsei calității procesuale pasive a Primarului Municipiului Reșița în primul ciclu procesual, instanța de apel nu s-a pronunțat, implicit și în abstract, asupra calității procesuale pasive a altei părți, încă neintroduse în cauză.

Față de cele mai sus-aratate, Înalta Curte constată că instanța de apel a respins apelurile declarate de apelanții Consiliul local al Municipiului Reșița și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile fără să se fi pronunțat asupra fondului motivelor de apel, aspect ce afectează hotărârea sub aspectul legalității. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat principiul dubiului grad de jurisdicție și caracterul devolutiv al apelului, astfel cum este reglementat de art. 292 și următoarele C. proc. civ., precum și dreptul părților la un proces echitabil. Înalta Curte constată că nu poate lua spre analiză celelalte motive de recurs invocate în absența pronunțării instanței de apel asupra fondului motivelor de apel, deoarece ar lipsi părțile de un grad de jurisdicție și ar încălca principiul care decurge din ierarhia căilor de atac, cel al neexercitării recursului omisso medio.

Pe de altă parte au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece hotărârea pronunțate nu cuprinde motivarea în raport cu fiecare dintre criticile formulate în apel. în aceste condiții criticile formulate în recurs întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vătămarea procesuală produsă de recurent prin nesocotirea prevederilor legale mai sus-citate fiind prezumată. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs urmând să admită recursurile, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, in vederea analizării pe fond a tuturor motivelor de apel invocate, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata in apel.

Cu prilejul rejudecării apelului urmează ca instanța de apel să aibă în vedere și excepția netimbrarii acțiunii, invocată de Consiliul local al Municipiului Reșița prin motivele de recurs. Pentru considerentele expuse, față de prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., instanța va admite recursurile, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Consiliul local reprezentat prin Primarul Municipiului Reșița și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin împotriva deciziei nr. 76 din 5 aprilie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2013.