ÎCCJ, Secția penală

Asupra

plângerii penale de față,

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

plângerea înregistrată la data de 21 mai 2009 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, ulterior precizată, persoana vătămată A.P.F.

a solicitat efectuarea de cercetări penale față de magistrații judecători din

cadrul Judecătoriei Sectorului 3 București și Tribunalului București, secția a

II-a penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și

264 C. pen., pretins comise cu ocazia soluționării Dosarului nr. 1264/301/2009.

Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București și-a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație întrucât

magistratul C.C. îndeplinește funcția de judecător în cadrul Curții de Apel

București.

Prin

rezoluția nr. 504/P/2010 din 21 mai 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii B.C.,

de la Judecătoria Sector 3 București, judecătorii O.B. și P.I., de la Tribunalul București, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 264 C.

pen.

Pentru a

pronunța această soluție procurorul de caz  a reținut, în esență, următoarea

situație de fapt:

Partea

vătămată A.P.F. a formulat o plângere penală împotriva A. - Sector 3 pentru

comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 288, 289, 291 și 293 C. pen.

constând în utilizarea ilegală a CNP-ului său și pretinsa retribuire ca angajat

cu suma precizată, inclusiv impozitarea de către Agenția Fiscală.

Cauza a

fost soluționată de judecătorul C.B. prin sentința penală nr. 104 din 24

februarie 2009, sentință menținută prin decizia penală nr. 483/R din 6 aprilie 2009 a Tribunalului București pronunțată de judecătorii A.O.B., C.C. și P.I.

S-a mai

reținut că aspectele sesizate de persoana vătămată în memoriul formulat nu pot

fi reținute indicii privind existența faptelor reclamate în sarcina niciunuia

dintre magistrații judecători care au instrumentat plângerea inițială, în fond

și recurs.

Împotriva

acestei rezoluții persoana vătămată a formulat plângere la procurorul șef al

Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere respinsă prin rezoluția nr.,

5489/2669/II/2/2010 din 22 iunie 2010.

La data de

7 iulie 2010, în termen legal, persoana vătămată a formulat plângere în fața

judecătorului împotriva soluției formulate de procuror, fără a o motiva în fapt

și în drept, referindu-se generic la deposedarea samavolnică a sa de un

apartament și de mai multe bunuri mobile, iar la termenul fixat pentru

soluționarea plângerii nu s-a prezentat.

Examinând

actele și lucrările dosarului, verificând rezoluția atacată atât în

conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen. și a

materialului din dosar și în lipsa unor înscrisuri nou prezentate, cât și din

oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte constată că

plângerea este nefondată și urmează a fi respinsă ca atare în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) din C. proc. pen., urmând a fi menținută soluția din

rezoluția procurorului.

Pronunțarea

unor hotărâri judecătorești nefavorabile petiționarului de către magistrații

nominalizați nu realizează conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de

art. 246 C. pen.

Conform

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 care reglementează Statutul

judecătorilor și procurorilor „judecătorii sunt independenți și se supun numai

legii” iar potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004, desființarea unei hotărâri

judecătorești poate fi obținută prin exercitarea căilor de atac, iar nu urmare

a angajării penale a judecătorilor care le-au pronunțat.

Nu se poate

susține, în absența dovezilor, că actul emis de judecător în exercitarea

atribuțiilor de serviciu constituie în sine un abuz în sens penal sau

întrunește elementul constitutiv al altor infracțiuni doar pentru faptul că

nemulțumește una din părți (cazul petentului) câtă vreme acesta a acționat cu

bună credință, prezumată ca fiind obiectivă.

Cum faptul

contrar nu s-a dovedit (reaua credință a judecătorilor în pronunțarea

hotărârilor) fapta aceasta nu se încadrează în sfera ilicitului penal.

Deoarece

din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații

judecători aflați în exercițiul atribuțiilor de serviciu, cu știință nu au

îndeplinit un act pe care trebuiau să-l îndeplinească sau l-au îndeplinit în

mod defectuos, greșit, necorespunzător conținutului îndatoririlor lor, ori că

au încălcat din culpă vreo îndatorire de serviciu prin care să-i fi produs

petentului vreo vătămare importantă intereselor legale, în mod corect s-a

dispus prin rezoluția atacată soluția de neîncepere a urmăririi penale pe

considerentul inexistenței infracțiunilor imputate prevăzute de art. 246 și 264

din Codul penal.

Ca atare,

plângerea este nefondată și va fi respinsă, iar în baza art. 192 alin. (2) C.

proc. pen. petentul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

H O T Ă R Ă

Ș T E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul

A.P.F. împotriva rezoluției nr. 504/P/2010 din 21 mai 2010 a Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, rezoluție pe care o menține.

Obligă petiționarul la plata sumei de 200 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29 noiembrie 2010.