ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3155/2014

Asupra recursului constată următoarele: Între Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare P. în calitate de contractant și T.E. S.p.A. în calitate de angajator, s-a încheiat la data de 01 iulie 2003 contractul, având ca obiect construcția unei stații de epurare a apelor uzate în Craiova, beneficiarul final fiind Compania de Apă Oltenia SA. Contractul a încorporat Condițiile generale FIDIC 1999, care prevedeau că disputele ce apar între părți în legătură cu sau derivând din contract sau din execuția lucrărilor să fie deferite de oricare dintre părți unei Comisii de soluționare a disputelor („CSD") formată din trei membri. Potrivit sub-clauzei 20.6 din condițiile contractuale, s-a stipulat că orice dispută cu privire la care decizia „CSD" nu a devenit finală și obligatorie pentru părți, va fi soluționată definitiv prin arbitraj internațional, conform Regulamentului de arbitraj al Camerei Internationale de Comerț.

În acest cadru general prezentat succint, ca urmare a unor dispute între părți și ulterior unui prim arbitraj ce a făcut obiectul Dosarului nr. 14885/GZ al ICC Paris, în vederea restituirii sumei de 2.454.054,40 euro reprezentând contravaloarea scrisorii de garanție de bună execuție, T.E. S.p.A. a formulat la data de 26 iulie 2010 o cerere de arbitrare, fiind astfel constituit dosarul arbitral nr. 17289/GZ al Curții Internaționale de Arbitraj a Camerei Internaționale de Comerț Paris. În acest din urmă dosar, la data de 26 septembrie 2012, la București, în disputa dintre părți, a fost pronunțată decizia finală de către tribunalul arbitrai compus din arbitrii C.D. - Președinte, L.M. și l.S. Potrivit acestei hotărâri arbitrale, s-a decis că: - pretenția reclamantei T.E.

S.p.A. (TME) de rambursare a sumelor trase de MFP-OPCP în baza garanției de bună execuție nu este prescrisă; - pârâții, în calitate de debitori individuali și solidari, vor plăti reclamantei suma de 2.454.054,40 euro plus dobândă; - cererea reconvențională a pârâtului MFP-OPCP împotriva reclamantei a fost apreciată ca justificată în limita sumei de 609.854,48 euro, la care a fost obligată reclamanta; - pârâții au fost obligați să ramburseze reclamantei costurile juridice de 298.990,03 euro și costurile arbitrajului de 180.600 dolari S.U.A.; - au fost respinse restul petitelor părților. Împotriva acestei hotărâri arbitrale, Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contractare P. a formulat la data de 02 noiembrie 2012, acțiune în anulare, întemeiată de dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc.

civ., solicitând: - anularea parțială a hotărârii arbitrale pronunțate în Dosarul nr. 17289/GZ, respectiv a pct. 1, 2 și 4 din dispozitiv; - admiterea excepției prescripției acțiunii formulate de TME cu consecința respingerii acestei cereri ca prescrise; - respingerea solicitării TME privind cheltuielile de judecată și costurile de arbitraj; - obligarea TME la plata costurilor arbitrale suportate de MFP-OPCP în cuantum proporțional cu ceea ce s-a acordat prin hotărârea atacată. Prin sentința civilă nr. 15/2014 din 25 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, s-a admis excepția de perimare și în consecință s-a constatat perimată acțiunea în anulare continuată de reclamantul Ministerul Fondurilor Europene - D.I.F.N.

împotriva Hotărârii arbitrale a Tribunalului Arbitrai constituit la Curtea Internațională de Arbitraj ICC Paris. În motivare, Curtea a reținut că prin încheierea din data de 22 aprilie 2013 s-a dispus suspendarea judecării acțiunii în anulare, în temeiul art. 155 1 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că reclamantul Ministerul Fondurilor Europene [care preluase calitatea procesuală activă de la MFP în baza art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 6/2013] nu a depus la dosar contractul încheiat între părți la data de 01 iulie 2003, documentația ce stat la baza acestuia și nu a indicat cadrul legal în care s-a încheiat, încheiere care nu a fost atacată cu recurs. La data de 04 decembrie 2013, reclamantul Ministerul Fondurilor Europene a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, anexând traducerea legalizată în limba română a contractului de lucrări și documentația care a stat la baza acestuia.

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire sau orice altă formă de reformare sau de revocare se perima de drept, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de 1 an. Curtea de Apel a reținut că potrivit art. 248 alin. (3) C. proc. civ. - în vigoare la momentul formulării cererii de arbitrare (26 iulie 2010), în materie comercială, termenul de perimare este de 6 luni. În stabilirea termenului de perimare aplicabil în cauză s-a reținut că deși alin. (3) al art. 248 C. proc. civ. a fost abrogat prin art. 219 din Legea nr. 71/2011 (în vigoare de la 01 octombrie 2011), Curtea a constatat aplicarea în cauză a dispozițiilor tranzitorii din art. 223 din Legea nr. 71/2011, conform cărora procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a C. civ.

se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite. Pentru a stabili normele de procedură în materia perimării aplicabile în cauză trebuie identificat momentul când a fost pornit procesul arbitrai. Curtea de Apel a reținut că acest moment este data de 26 iulie 2010, când T.E. S.p.A. a depus cererea de arbitrare, întrucât procesul arbitral debutează cu sesizarea tribunalului prin cererea de arbitrare. Ca urmare, în speță s-a aplicat termenul de perimare de 6 luni, prevăzut de legea de procedură în vigoare la momentul formulării cererii de arbitrare, iar nu cel de 1 an prevăzut de legea în vigoare la momentul formulării acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale.

Verificând actele dosarului, Curtea a constatat că de la data la care a fost suspendată judecata - 22 aprilie 2013 și până la formularea cererii de repunere pe rol - 04 decembrie 2013, au trecut mai mult de șase luni, fără ca părțile să fi făcut vreun act de procedură în vederea judecării procesului, pricina rămânând în nelucrare din vina reclamantului. Față de cele reținute, cererea de repunere pe rol a fost formulată de reclamant după împlinirea termenului de perimare, astfel că în baza art. 248 și 252 C. proc. civ., Curtea a admis excepția de perimare și a constatat perimată acțiunea în anulare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Instrumente Financiare Nerambursabile, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței recurate și respingerea excepției perimării. Recurentul consideră că hotărârea curții de apel a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii pentru următoarele motive: Arată recurentul că acțiunea în anulare a fost formulată la data de 2 noiembrie 2012, iar suspendarea judecății s-a produs la data de 22 aprilie 2013, acesta fiind momentul la care a început să curgă termenul de perimare. Mai arată și faptul că prin art. 219 pct. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., intrată în vigoare la data de 01 octombrie 2011 au fost abrogate în mod expres dispozițiile art. 248 alin. (3) care prevedeau că în materie comercială termenul de perimare este de șase luni.

Astfel, începând cu data de 1 octombrie 2011, termenul de perimare este de un an, indiferent de obiectul cauzei, civil sau comercial. Recurentul susține că nu are nicio relevantă în cauză data la care a fost pornit litigiul arbitral și că singura ipoteză în care o astfel de analiză ar fi prezentat importanță, ar fi fost situația în care norma de procedură ar fi fost modificată după începerea litigiului având ca obiect acțiunea în anulare. Doar în această situație s-ar fi putut pune problema ce normă de procedură este incidență în cauză, cea în vigoare la data formulării acțiunii, sau cea intrată în vigoare pe parcursul derulării litigiului.

Consideră că în speță, pe de-o parte, a fost abrogat în mod expres textul de lege care prevedea un termen de perimare de 6 luni, iar pe de alta, acțiunea în anulare a fost formulată la un an după abrogarea acestuia, astfel că în mod eronat instanța a făcut aplicarea ultraactivă a dispozițiilor art. 248 alin. (3). Astfel, suspendarea judecății s-a produs în data de 22 aprilie 2013, iar cererea de repunere pe rol a fost formulată în data de 04 decembrie 2013, deci în interiorul termenului de un an prevăzut de lege. Problema de drept ce formează obiectul prezentei cauze, este stabilirea actului normativ care este incident în speță, respectiv forma pe care o avea acesta la data când a început să curgă termenul de perimare.

Consideră că un argument în plus îl reprezintă dispozițiile art. 6 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora „Termenele procedurale prevăzute de legile speciale, aflate în curs la data intrării în vigoare a C. proc. civ., rămân supuse legii în vigoare la data la care au început să curgă". Recurentul arată că până la data de 01 octombrie 2011 nu a fost dispusă o suspendare a judecății (nici nu era formulată acțiunea în anulare), fapt ce evident nu putea să determine începerea unui termen de perimare de 6 luni. Prin urmare, termenul de perimare a început să curgă la data de 22 aprilie 2013, iar la această dată singurul termen de perimare care era în vigoare, era cel de un an, cel de 6 luni fiind abrogat.

Analizând sentința recurată din perspectiva criticilor reclamantului Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Instrumente Financiare Nerambursabile, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Conform art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a C. civ. se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.

Acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale are o natură duală, pe de o parte este o cale de atac în anulare pentru motive de nelegalitate, iar pe de altă parte este o acțiune de primă instanță pentru situația admiterii și anulării hotărârii arbitrale. Este adevărat că acțiunea în anulare este o instituție juridică de sine-stătătoare, însă procesul nu demarează cu acțiunea în anulare, ci cu cererea adresară tribunalului arbitral. Fie arbitrajul și o justiție privată, legea aplicabilă se determină în funcție de momentul formulării cererii de arbitraj, acțiunea în anulare neputând fi calificată ca o cerere de chemare în judecată, fiind o continuare a litigiului demarat în fața tribunalului arbitral.

Având în vedere momentul declanșării procedurii arbitrale, respectiv data de 26 iulie 2010, curtea de apel a apreciat, în mod judicios, că legea de procedură care guvernează litigiul privind anularea hotărârii arbitrale se aplică raportat la această împrejurare. Prin urmare, acest moment nu este supus termenului de perimare de un an menționat de Legea nr. 71/2011, ci rămâne supus termenului de perimare în vigoare la momentul la care procesul a fost pornit, respectiv termenul de șase luni. Astfel, în speță este lipsit de relevanță faptul că dispozițiile art. 248 alin. (3) C. proc. civ. au fost abrogate, ulterior demarării procedurii arbitrale. Totodată, având în vedere că Legea nr. 71/2011 nu prevede o normă cu caracter de excepție în reglementarea termenului de perimare, curtea de apel în mod legal și temeinic a reținut că nu suntem în prezența unor norme derogatorii și a aplicat dispozițiile legii procesuale de la momentul formulării cererii de arbitrare.

Trimiterea făcută de recurent la prevederile art. 6 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (care se referă la termenele reglementate prin legi speciale) nu are legătură cu prezenta cauză, întrucât nu se pune problema unei succesiuni de legi în timp între C. proc. civ. de la 1865 și noul C. proc. civ., iar termenul de perimare de 1 an fusese abrogat de un alt act normative, având propriile dispoziții tranzitorii. În consecință, Curtea de Apel a constatat în mod corect că termenul de perimare aplicabil era cel de 6 luni prevăzut de dispozițiile art. 248 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data începerii procesului arbitral. De asemenea, în mod judicios Curtea a reținut că termenul de perimare a început să curgă de la momentul suspendării cauzei prin încheierea de ședință din data de 22 aprilie 2013 în temeiul art. 155 1 alin. (1) C. proc.

civ. deoarece reclamantul nu și-a respectat obligațiile procesuale instituite în sarcina sa, pe care acesta a înțeles să și le îndeplinească abia la data de 04 decembrie 2013 când a solicitat repunerea pe rol a cauzei, cu depășirea termenului de 6 luni. Așa fiind, Înalta Curte constatând legalitatea deciziei recurate sub aspectul criticilor formulate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Instrumente Financiare Nerambursabile împotriva sentinței civile nr. 15/2014 din 25 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2014.