ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1645/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Constată

că, prin acțiunea înregistrată sub nr. 4219/2 din 13 mai 2010, reclamantul

MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – OFICIUL DE PLĂȚI ȘI CONTRACTARE PHARE a

solicitat anularea hotărârii arbitrale pronunțată de arbitrul unic în dosarul

nr. 16182/GZ constituit la Curtea Internațională de Arbitraj ICC Paris, în

contradictoriu cu pârâta J.V.A.B.G.M.B.H.T. ROMANIA SRL.

Prin

întâmpinarea depusă la data de 2 septembrie 2010, pârâta J.V.A.B.G.M.B.H.T. ROMANIA

SRL a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în anulare în raport de

regulile speciale de procedură ale Curții Internaționale de Arbitraj de la

Paris care instituie caracterul obligatoriu pentru părți al hotărârii

pronunțate de arbitru.

Prin

sentința nr. 127 din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă

acțiunea în anulare, formulată împotriva hotărârii arbitrale pronunțată de

arbitrul unic constituit la Curtea Internațională de Arbitraj ICC Paris.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 137 C. proc.

civ. și a reținut următoarele:

Reclamanta,

recunoscută ca fiind asocierea în participațiune formată din A.B.G.M.B.H. și T.

ROMANIA SRL a inițiat procedura de arbitraj în temeiul clauzelor de arbitraj

cuprinse în contractul semnat de părți la 3 octombrie 2007 pentru proiectarea

și construirea unei stații de tratare a apelor reziduale în Drobeta Turnu

Severin, respectiv sub-clauza 20.6 a Condițiilor generale ale contractului și

sub-clauza 20.6 a Condițiilor speciale ale contractului.

În

condițiile în care părțile au recunoscut competența de soluționare a cauzei de

către Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de

Comerț, prima instanță a considerat acestea au înțeles să se supună regulilor

de procedură specifice acestei curți, respectiv dispozițiilor art. 28 alin. (6)

din Regulile ICC, care stabilesc caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale

pronunțate și faptul că se va considera că părțile au renunțat la dreptul la

orice cale de recurs (contestare) împotriva acesteia.

De

asemenea, s-a avut în vedere că acest aspect nu a fost contestat de reclamantă,

aceasta neformulând concluzii cu privire la excepție, iar respectarea forței

obligatorii a clauzei compromisorii, inclusiv cu privire la efectele alegerii

competenței în favoarea unei asemenea instituții de arbitraj, nu poate fi

considerată ca încălcând ordinea publică de drept intern sau internațional.

Împotriva

acestei sentințe, Ministerul Finanțelor Publice – Oficiul de Plăți și

Contractare „Phare” a declarat recurs pe care l-a întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia a adus următoarele

argumente:

I.

Sentința este nelegală pentru că instanța nu a ținut cont de sub-clauzele 1.4

și 20.6 din Condițiile speciale ale contractului, la care se face trimitere la

punctul 11 și 13 din hotărârea arbitrală, prin care părțile au convenit că

soluționarea prezentului litigiu în fața instanței arbitrale, nu exclude

sesizarea ulterioară de către părțile litigante a instanțelor judecătorești.

Recurentul

consideră că prima instanță a făcut abstracție de aceste prevederi, care

demonstrează fără putință de tăgadă că nu a renunțat nici tacit și nici expres

la dreptul de a se prevala de sesizarea instanței judecătorești competente cu o

eventuală acțiune în anulare (denumită greșit în cerere „contestație în

anulare”).

-

Soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în anulare s-a bazat pe art. 28

alin. (6) din Regulile speciale de procedură ale Curții Internaționale de

Arbitraj de la Paris, prevederi ce se referă la caracterul executoriu al

sentinței arbitrale, în sensul că părțile sunt prezumate că se angajează să

execute în mod voluntar și fără întârziere hotărârea arbitrală, prezumție ce

are caracter relativ ce poate fi răsturnată prin proba contrară, aceasta fiind

chiar promovarea acțiunii în anulare.

În

acest sens se arată că, din actele de la dosar rezultă fără echivoc că nu a

existat nicio renunțare expresă sau tacită ori prezumată, care să fie

rezultatul unei stări de pasivitate, în ceea ce privește renunțarea la căile de

atac împotriva hotărârii arbitrale.

De

asemenea, recurentul învederează că potrivit sub-clauzei de la 1.4 din

contract, părțile au convenit, iar arbitrul unic a judecat cauza potrivit legii

române, ca lege aplicabilă litigiului.

Recurenta

mai susține că prezumția instituită prin art. 28 alin. (6) din Regulile

speciale de procedură ale Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris este

operabilă numai în ipoteza în care „părțile pot renunța în mod legal la toate

căile de atac” or, potrivit art. 364 C. proc. civ., părțile nu pot renunța prin

convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva

hotărârii arbitrale, deoarece nu se poate renunța la un drept procedural

înainte de nașterea lui, ci eventual numai după pronunțarea hotărârii.

II.

Pe fondul cauzei, recurenta susține, în esență, că hotărârea arbitrală încalcă

prevederile Memorandumului de finanțare și cele ale contractului încheiat între

părți.

De

asemenea, se susține și încălcarea art. 358 C. proc. civ., în contextul în care

arbitrul unic și-a întemeiat soluția pe un document care nu a făcut obiectul

dezbaterilor, nefiind pus în discuția părților, situație ce denotă că au fost

încălcate principiile contradictorialității și al dreptului la apărare.

Intimata

a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea

sentinței primei instanțe.

Analizând

sentința atacată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, Înalta

Curte constată că recursul este fondat pentru motivele și în limitele ce se vor

arăta în continuare:

Prima

instanță, sesizată cu acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale pronunțată de

arbitrul unic, în dosarul nr. 16182/GZ, constituit la Curtea Internațională de

Arbitraj ICC Paris a considerat că acțiunea este inadmisibilă, fundamentându-și

soluția pe dispozițiile art. 28 alin. (6) din Regulile ICC, apreciind că

„acestea stabilesc caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale și faptul că

se va considera că părțile au renunțat la dreptul la orice cale de recurs

(contestare) împotriva acesteia”, aceasta reprezentând de fapt singura motivare

a instanței.

Raționamentul

instanței este total eronat pentru următoarele considerente:

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (6) din Regulile speciale de procedură ale

Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris, cuprinse în secțiunea

„Notificarea, comunicarea și caracterul executoriu al sentinței” – orice

sentință arbitrală are caracter obligatoriu pentru părți, iar prin supunerea

soluționării litigiului dispozițiilor regulamentului, părțile se angajează să

execute fără întârziere sentința ce va fi pronunțată și sunt prezumate a fi

renunțat la toate căile de recurs (contestare) la care pot renunța în mod

legal.

Din

prevederile enunțate rezultă în mod incontestabil caracterul executoriu al

sentinței arbitrale și faptul că părțile își asumă obligația de a executa în

mod voluntar hotărârea arbitrală.

De

asemenea, normele în discuție instituie și o prezumție potrivit cu care - prin

executarea voluntară a hotărârii arbitrale - se consideră că părțile au renunțat

la orice cale de atac la care pot renunța în mod legal.

Ceea

ce este esențial de reținut este faptul că prezumția stabilită prin aceste

norme, aceea că prin executarea de bună voie a sentinței arbitrale se consideră

că partea a renunțat la orice cale de contestare a acesteia, nu este una

absolută, ci relativă, fiind necesar ca partea să fi putut renunța în mod legal

la dreptul de a contesta hotărârea arbitrală.

Pe

de altă parte, este evident că atâta timp cât partea nu execută hotărârea ori

procedează la contestarea acesteia, prezumția este răsturnată, devenind

neoperantă.

În

cauza dedusă judecății, din actele de la dosar nu rezultă că s-ar fi produs o

renunțare la dreptul de a contesta hotărârea arbitrală astfel încât să poată fi

atrasă inadmisibilitatea acțiunii în anulare, iar prezumția să devină operantă.

În

concluzie, sensul normelor pe care prima instanță și-a fundamentat soluția nu

este cel reținut de aceasta, ele reglementând caracterul executoriu al

hotărârii arbitrale date conform Regulamentului ICC, iar atâta timp cât partea

adversă nu a produs o dovadă că a existat o renunțare expresă la dreptul de a

contesta hotărârea arbitrală, renunțare care să fi fost făcută cu respectarea

legii, instanța sesizată cu soluționarea acțiunii în anulare nu avea a respinge

acțiunea ca inadmisibilă.

De

asemenea, având în vedere și că prezumția instituită de art. 28 alin. (6) din

Regulamentul ICC are caracter relativ și că a fost răsturnată prin refuzul

executării voluntare a hotărârii arbitrale, precum și prin promovarea acțiunii

în anulare a acesteia, Înalta Curte constată nelegalitatea sentinței atacate,

motiv pentru care va admite recursul ca fondat.

Având

în vedere că instanța a soluționat cauza pe cale de excepție, fără a intra în

cercetarea fondului pricinii, instanța va da eficiență prevederilor art. 312

alin. (3) C. proc. civ. și va casa sentința atacată cu consecința trimiterii

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, fiind de prisos analizarea

celorlalte critici.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamantul

MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - OFICIUL DE PLĂȚI ȘI CONTRACTARE „PHARE”

București împotriva sentinței comerciale nr. 124 din 07 octombrie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Casează sentința

recurată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru soluționarea acțiunii în

anulare.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

18 aprilie 2011.