ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1645/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Constată că, prin acțiunea înregistrată sub nr. 4219/2 din 13 mai 2010, reclamantul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – OFICIUL DE PLĂȚI ȘI CONTRACTARE PHARE a solicitat anularea hotărârii arbitrale pronunțată de arbitrul unic în dosarul nr. 16182/GZ constituit la Curtea Internațională de Arbitraj ICC Paris, în contradictoriu cu pârâta J.V.A.B.G.M.B.H.T. ROMANIA SRL. Prin întâmpinarea depusă la data de 2 septembrie 2010, pârâta J.V.A.B.G.M.B.H.T. ROMANIA SRL a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în anulare în raport de regulile speciale de procedură ale Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris care instituie caracterul obligatoriu pentru părți al hotărârii pronunțate de arbitru.

Prin sentința nr. 127 din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă acțiunea în anulare, formulată împotriva hotărârii arbitrale pronunțată de arbitrul unic constituit la Curtea Internațională de Arbitraj ICC Paris. Pentru a se pronunța astfel, instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. și a reținut următoarele: Reclamanta, recunoscută ca fiind asocierea în participațiune formată din A.B.G.M.B.H. și T. ROMANIA SRL a inițiat procedura de arbitraj în temeiul clauzelor de arbitraj cuprinse în contractul semnat de părți la 3 octombrie 2007 pentru proiectarea și construirea unei stații de tratare a apelor reziduale în Drobeta Turnu Severin, respectiv sub-clauza 20.6 a Condițiilor generale ale contractului și sub-clauza 20.6 a Condițiilor speciale ale contractului.

În condițiile în care părțile au recunoscut competența de soluționare a cauzei de către Curtea Internațională de Arbitraj de pe lângă Camera Internațională de Comerț, prima instanță a considerat acestea au înțeles să se supună regulilor de procedură specifice acestei curți, respectiv dispozițiilor art. 28 alin. (6) din Regulile ICC, care stabilesc caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale pronunțate și faptul că se va considera că părțile au renunțat la dreptul la orice cale de recurs (contestare) împotriva acesteia. De asemenea, s-a avut în vedere că acest aspect nu a fost contestat de reclamantă, aceasta neformulând concluzii cu privire la excepție, iar respectarea forței obligatorii a clauzei compromisorii, inclusiv cu privire la efectele alegerii competenței în favoarea unei asemenea instituții de arbitraj, nu poate fi considerată ca încălcând ordinea publică de drept intern sau internațional.

Împotriva acestei sentințe, Ministerul Finanțelor Publice – Oficiul de Plăți și Contractare „Phare” a declarat recurs pe care l-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia a adus următoarele argumente: I. Sentința este nelegală pentru că instanța nu a ținut cont de sub-clauzele 1.4 și 20.6 din Condițiile speciale ale contractului, la care se face trimitere la punctul 11 și 13 din hotărârea arbitrală, prin care părțile au convenit că soluționarea prezentului litigiu în fața instanței arbitrale, nu exclude sesizarea ulterioară de către părțile litigante a instanțelor judecătorești. Recurentul consideră că prima instanță a făcut abstracție de aceste prevederi, care demonstrează fără putință de tăgadă că nu a renunțat nici tacit și nici expres la dreptul de a se prevala de sesizarea instanței judecătorești competente cu o eventuală acțiune în anulare (denumită greșit în cerere „contestație în anulare”).

- Soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în anulare s-a bazat pe art. 28 alin. (6) din Regulile speciale de procedură ale Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris, prevederi ce se referă la caracterul executoriu al sentinței arbitrale, în sensul că părțile sunt prezumate că se angajează să execute în mod voluntar și fără întârziere hotărârea arbitrală, prezumție ce are caracter relativ ce poate fi răsturnată prin proba contrară, aceasta fiind chiar promovarea acțiunii în anulare. În acest sens se arată că, din actele de la dosar rezultă fără echivoc că nu a existat nicio renunțare expresă sau tacită ori prezumată, care să fie rezultatul unei stări de pasivitate, în ceea ce privește renunțarea la căile de atac împotriva hotărârii arbitrale.

De asemenea, recurentul învederează că potrivit sub-clauzei de la 1.4 din contract, părțile au convenit, iar arbitrul unic a judecat cauza potrivit legii române, ca lege aplicabilă litigiului. Recurenta mai susține că prezumția instituită prin art. 28 alin. (6) din Regulile speciale de procedură ale Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris este operabilă numai în ipoteza în care „părțile pot renunța în mod legal la toate căile de atac” or, potrivit art. 364 C. proc. civ., părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale, deoarece nu se poate renunța la un drept procedural înainte de nașterea lui, ci eventual numai după pronunțarea hotărârii.

II. Pe fondul cauzei, recurenta susține, în esență, că hotărârea arbitrală încalcă prevederile Memorandumului de finanțare și cele ale contractului încheiat între părți. De asemenea, se susține și încălcarea art. 358 C. proc. civ., în contextul în care arbitrul unic și-a întemeiat soluția pe un document care nu a făcut obiectul dezbaterilor, nefiind pus în discuția părților, situație ce denotă că au fost încălcate principiile contradictorialității și al dreptului la apărare. Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței primei instanțe.

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru motivele și în limitele ce se vor arăta în continuare: Prima instanță, sesizată cu acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale pronunțată de arbitrul unic, în dosarul nr. 16182/GZ, constituit la Curtea Internațională de Arbitraj ICC Paris a considerat că acțiunea este inadmisibilă, fundamentându-și soluția pe dispozițiile art. 28 alin. (6) din Regulile ICC, apreciind că „acestea stabilesc caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale și faptul că se va considera că părțile au renunțat la dreptul la orice cale de recurs (contestare) împotriva acesteia”, aceasta reprezentând de fapt singura motivare a instanței.

Raționamentul instanței este total eronat pentru următoarele considerente: Astfel, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (6) din Regulile speciale de procedură ale Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris, cuprinse în secțiunea „Notificarea, comunicarea și caracterul executoriu al sentinței” – orice sentință arbitrală are caracter obligatoriu pentru părți, iar prin supunerea soluționării litigiului dispozițiilor regulamentului, părțile se angajează să execute fără întârziere sentința ce va fi pronunțată și sunt prezumate a fi renunțat la toate căile de recurs (contestare) la care pot renunța în mod legal. Din prevederile enunțate rezultă în mod incontestabil caracterul executoriu al sentinței arbitrale și faptul că părțile își asumă obligația de a executa în mod voluntar hotărârea arbitrală.

De asemenea, normele în discuție instituie și o prezumție potrivit cu care - prin executarea voluntară a hotărârii arbitrale - se consideră că părțile au renunțat la orice cale de atac la care pot renunța în mod legal. Ceea ce este esențial de reținut este faptul că prezumția stabilită prin aceste norme, aceea că prin executarea de bună voie a sentinței arbitrale se consideră că partea a renunțat la orice cale de contestare a acesteia, nu este una absolută, ci relativă, fiind necesar ca partea să fi putut renunța în mod legal la dreptul de a contesta hotărârea arbitrală. Pe de altă parte, este evident că atâta timp cât partea nu execută hotărârea ori procedează la contestarea acesteia, prezumția este răsturnată, devenind neoperantă.

În cauza dedusă judecății, din actele de la dosar nu rezultă că s-ar fi produs o renunțare la dreptul de a contesta hotărârea arbitrală astfel încât să poată fi atrasă inadmisibilitatea acțiunii în anulare, iar prezumția să devină operantă. În concluzie, sensul normelor pe care prima instanță și-a fundamentat soluția nu este cel reținut de aceasta, ele reglementând caracterul executoriu al hotărârii arbitrale date conform Regulamentului ICC, iar atâta timp cât partea adversă nu a produs o dovadă că a existat o renunțare expresă la dreptul de a contesta hotărârea arbitrală, renunțare care să fi fost făcută cu respectarea legii, instanța sesizată cu soluționarea acțiunii în anulare nu avea a respinge acțiunea ca inadmisibilă.

De asemenea, având în vedere și că prezumția instituită de art. 28 alin. (6) din Regulamentul ICC are caracter relativ și că a fost răsturnată prin refuzul executării voluntare a hotărârii arbitrale, precum și prin promovarea acțiunii în anulare a acesteia, Înalta Curte constată nelegalitatea sentinței atacate, motiv pentru care va admite recursul ca fondat. Având în vedere că instanța a soluționat cauza pe cale de excepție, fără a intra în cercetarea fondului pricinii, instanța va da eficiență prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și va casa sentința atacată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, fiind de prisos analizarea celorlalte critici.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul

MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - OFICIUL DE PLĂȚI ȘI CONTRACTARE „PHARE”

București împotriva sentinței comerciale nr. 124 din 07 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează sentința recurată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru soluționarea acțiunii în anulare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2011.