ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2171/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2020, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, pârâții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 3049 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 10 februarie 2020 și repartizat aleatoriu spre soluționare completului de filtru CF x.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, urmând ca instanța să procedeze la administrarea de probatorii, astfel cum au fost solicitate și respinse, în mod nelegal, de către instanță.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au susținut că, referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că acțiunea a fost introdusă la data de 31 august 2017, în interiorul termenului de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., fără însă a se pronunța dacă admite sau respinge această excepție.

Astfel, recurenții au învederat că, în mod greșit, s-a reținut că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în termenul de prescripție de 3 ani și că ultima plată a fost făcută la data de 15 noiembrie 2014, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripție.

În susținerea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că hotărârea atacată nu cuprinde o motivare proprie a instanței de apel, ci o preluare a susținerilor intimatului-reclamant, fără a face o analiză a obiectului dedus judecății, prin raportare și la susținerile pârâților, sens în care au fost încălcate dispozițiile art. 5 C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și principiul legalității procesului civil și accesul liber la justiție.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că din probele administrate rezultă că sumele în RON nu au fost achitate în contul împrumutului, întrucât, așa cum s-a menționat în cele două contracte de împrumut, dar și cum s-a reținut prin sentința nr. 556 din 7 martie 2019, sumele împrumutate trebuiau restituite în aceeași monedă, respectiv în euro; angajamentul de plată de care s-a prevalat intimatul a fost încheiat și semnat la solicitarea acestuia și li s-a impus pârâților ca, la momentul restituirii sumelor împrumutate, moneda să fie aceeași.

Astfel, recurenții au subliniat că sumele respective nu reprezintă părți parțiale ale împrumutului, ci au fost achitate cu o altă destinație, motiv pentru care, în mod greșit, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție a fost întrerupt la data de 15 noiembrie 2014, deoarece plățile au fost efectuate de pârâta B. și nu de către A., semnatar al angajamentului de plată a sumelor în euro.

În continuare, recurenții au considerat că decizia atacată este nelegală prin raportare la probatoriul administrat în cauză, pe care atât instanța de fond, cât și cea din apel l-au înlăturat fără a aduce o motivare în acest sens.

Conchizând, recurenții au învederat că cele două contracte de împrumut au fost încheiate la data de 8 iulie 2011, cu scadență la 8 iulie 2012, respectiv la data de 29 iulie 2011, cu scadență la 29 iulie 2012, iar, în cauză, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. s-a împlinit la 8 iulie 2015, respectiv la 29 iulie 2015; în raport de data introducerii acțiunii - 31 august 2017, recurenții au arătat că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată și că nu a operat întreruperea cursului prescripției.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant C., la data de 19 februarie 2020.

Intimatul a depus întâmpinare în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reținut că, în opinia raportorului, părțile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei atacate, recursul este declarat în termenul legal, îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) din C. proc. civ., iar recurenții au fost scutiți de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 6009 RON, prin încheierea din 1 aprilie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, prin care a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de petenții A. și B., aceștia având de achitat diferența de taxă judiciară de timbru în cuantum de 79,58 RON.

Totodată, s-a reținut că, în temeiul dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează să dispună asupra admisibilității în principiu a recursului, precum și cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurenții-pârâți în motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 4 iunie 2020.

Părțile nu au depus puncte de vedere asupra raportului.

Recurenții-pârâți au făcut dovada achitării diferenței taxei judiciare de timbru, în cuantum de 80 RON, potrivit chitanței seria x/2020 nr. 9997 din 11 iunie 2020, aflată la dosar.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția nulității recursului reținută prin raport, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În cauză, prin decizia nr. 3049 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții A. și B. sentinței civile nr. 556 din 7 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, reținându-se, în esență, că reclamantul a făcut dovada existenței contractului de împrumut, sub aspectul încheierii acordului de voință și al remiterii efective a sumei de bani, aspect recunoscut de pârâți, care nu au restituit în totalitate împrumutul, în temeiul art. 1584 C. civ.

Prin motivele de recurs, recurenții nu formulat critici de nelegalitate prin care să combată raționamentul Curții de Apel Ploiești în pronunțarea soluției de respingere, ca nefondat, a apelului, ci au reiterat, în principal, aspecte cu privire la soluția de respingere a excepției prescripției extinctive.

Înalta Curte constată că, la instanța de fond, pârâții au invocat, prin întâmpinare, excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că termenul de prescripție este de 3 ani, conform art. 2517 C. civ., și că a început să curgă la 08 iulie 2012, iar acțiunea a fost depusă la data de 31 august 2017, termenul de prescripție împlinându-se la 08 iulie 2015.

Tribunalul Prahova, secția I civilă, prin sentința nr. 556 din 7 martie 2019, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții A. și B. și a admis acțiunea formulată de reclamantul C., obligând pe pârâți să îi plătescă reclamantului suma de 182.400 euro, în echivalent în RON, din suma totală de 185.000 euro, acordată acestora prin contractele de împrumut încheiate la 08 iulie 2011 și la 29 iulie 2011.

Prin cererea de apel, pârâții au criticat modul de soluționare a excepției prescripției extinctive de către instanța de fond, iar prin decizia recurată, Curtea de Apel Ploiești a reținut că ultima plată a fost efectuată la data de 15 noiembrie 2014, dată de la care curge un nou termen de prescripție, întrucât un act de executare întrerupe cursul acesteia conform art. 2537 C. civ., iar acțiunea a fost introdusă la data de 31 august 2017, în interiorul termenului de 3 ani, conform art. 2517 C. civ.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că deși recurenții-pârâți susțin o pretinsă omisiune a instanței de apel de a se pronunța asupra excepției prescipției, argumentele acestora nu relevă o ipoteză în care instanța de apel nu ar fi soluționat excepția menționată, analiza acestor susțineri neputând face abstracție de modalitatea în care a fost învestită instanța de apel. Astfel, trebuie observat că excepția prescripției a fost invocată în fața primei instanțe, prin motivele de apel, recurenții criticând soluția adoptată în privința acestei excepții prin sentința civilă apelată, caz în care, instanța de apel a procedat conform prevederilor art. 480 alin. (1) din C. proc. civ., dispunând respingerea acestei căi de atac.

În realitate, argumentele care susțin recursul, relevă nemulțumirea recurenților față de modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și de faptul că plata efectuată la data de 15 noiembrie 2014 a fost considerată act întreruptiv de precripție, învederând că hotărârea recurată este nelegală prin raportare la probatoriul administrat, pe care instanțele de fond l-au înlăturat, fără a motiva acest aspect.

Înalta Curte reține că interpretarea probelor administrate de instanțele de fond este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate, respectiv înscrisuri, răspunsurile la interogatoriu, declarațiile martorilor audiați în cauză.

Referitor la susținerea recurenților în sensul că hotărârea atacată nu cuprinde o motivare proprie a instanței de apel, ci o preluare a susținerilor intimatului-reclamant, fără a face o analiză a obiectului dedus judecății, prin raportare și la susținerile pârâților, fiind încălcate dispozițiile art. 5 și art. 6 C. proc. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, precum și principiul legalității procesului civil și accesul liber la justiție, Înalta Curte constată că recurenții au invocat aceste dispoziții legale pur formal, din perspectiva aprecierii probelor de către instanțele de fond, și nu au dezvoltat critici de nelegalitate care să combată raționamentul instanței de apel în susținerea soluției pronunțate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că, din probele administrate, rezultă că sumele în RON nu au fost achitate în contul împrumutului, ci au fost achitate cu o altă destinație, Înalta Curte reține că recurenții au ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greșita aplicare a legii de către instanța de apel și au dedus judecății aspecte care privesc modalitatea de apreciere a probatoriului, invocând formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și nesocotind reglementarea și conținutul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., care permit controlul de legalitate al hotărârii atacate în limite precis determinate.

Având în vedere că recurenții nu au arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâții A. și B. împotriva deciziei nr. 3049 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Având în vedere că prin încheierea din 1 aprilie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de petenții A. și B., aceștia fiind scutiți de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 6009 RON, Înalta Curte reține că, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 6009 RON, rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâții A. și B. împotriva deciziei nr. 3049 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.