ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1756/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 1497 din data de 14 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea formulată de petentul A. privind strămutarea pricinii ce formează obiectul dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel Constanța.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare petentul A..

În motivarea contestației în anulare, întemeiate pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul a susținut că soluția de respingere a cererii de strămutare a dosarului nr. x/2019 este netemeinică și nelegală, raportat la argumentele prezentate în cuprinsul cererii de strămutare și la probatoriul atașat, iar instanța a respins cererea de strămutare fără a a cerceta fondul cauzei, fiind astfel îndeplinite condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare.

La termenul din 23 septembrie 2020, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității contestației în anulare formulate de contestatorul A..

Examinând cererea în raport cu excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 503 C. proc. civ., "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. (3) Dispozițiile alin. (2) pct. 1, 2 și 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

În cauză, contestatorul A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., împotriva încheierii nr. 1497 din data de 14 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, prin care a fost respinsă cererea de strămutarea a dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul Curții de Apel Constanța.

Înalta Curte reține că cererea de contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) Cod procedură și formulată împotriva unei încheieri prin care s-a soluționat o cerere de strămutare, nu pot fi primită, deoarece acest text legal are în vedere ipoteza ca hotărârea contestată să fie pronunțată de o instanță de recurs sau de o instanță de apel (în acest ultim caz, numai dacă hotărârea instanței de apel nu poate fi atacată, potrivit legii, cu recurs).

În raport de particularitățile cererii de strămutare, care constituie un incident procedural, rezultă că hotărârea dată în strămutare nu se încadrează în ipoteza hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs sau de apel, astfel că motivele prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. nu pot fi analizate în raport cu încheierea pronunțată asupra cererii de strămutare.

De altfel, dispozițiile art. 144 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și este definitivă" au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate, iar, prin Decizia nr. 46 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 404 din 30 mai 2017, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 144 alin. (2) din C. proc. civ. și a reținut că strămutarea este un incident procedural cu privire la instanța sesizată, care urmărește asigurarea unor condiții optime pentru desfășurarea activității de judecată, înlăturând orice suspiciune legată de nepărtinire și obiectivitate în soluționarea cauzelor deduse judecății. Ca atare, pronunțarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât, în vederea împiedicării tergiversării soluționării aspectelor ce privesc drepturile și obligațiile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecății, legiuitorul a instituit o procedură simplificată de judecată, ce implică judecarea cererii de strămutare în camera de consiliu, cu citarea părților, dând expresie în acest fel principiului contradictorialității și al respectării dreptului la apărare [a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 617 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 12 ianuarie 2017, paragraful 14, cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 40 alin. (4) teza întâi din C. proc. civ. din 1865 potrivit cărora "Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare (...)"].

Instanța de contencios constituțional a mai reținut că, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili mijloacele prin care se asigură o bună administrare a justiției, prin instituirea unor reglementări care să prevină abuzurile în exercitarea drepturilor procesuale, în vederea asigurării judecării procesului în mod echitabil și într-un termen rezonabil. De asemenea, potrivit jurisprudenței sale, Curtea a reținut că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite.

Astfel, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare a pricinii este definitivă, în considerarea faptului că este un act de bună administrare a justiției și nu privește fondul cauzei.

De altfel, Curtea Constituțională a observat că hotărârea pronunțată asupra strămutării este susceptibilă de a fi atacată prin căile extraordinare de retractare, respectiv poate fi formulată contestația în anulare, pentru motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) ori, după caz, revizuirea, în condițiile art. 509 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., fiind astfel constituite garanții suplimentare pentru realizarea accesului la justiție.

Cum în cauză, motivul de contestație în anulare prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi primit pentru motivele anterior menționate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată contestatorul A. împotriva încheierii nr. 1497 din 14 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva încheierii nr. 1497 din 14 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2020.