Decizia nr. 1748/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 160 a Tribunalului Arad

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 28 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Centrala Electrică de Termoficare Arad S.A. a chemat în judecată pe pârâtul BEJ A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 288.820,65 RON reprezentând onorariu încasat, deși instanța de executare a dispus reducererea onorariului la suma de 10.000 RON. În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 194 și ale art. 723 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 160/04 iulie 2019, Tribunalul Arad, secția I civilă a admis acțiunea reclamantei Centrala Electrică de Termoficare Arad S.A. (CET ARAD SA) - în insolvență, prin administrator special B. și administrator judiciar CITR Filiala Timiș SPRL, împotriva pârâtului Biroul Executorului Judecătoresc A. și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 288.820,65 RON, reprezentând diferență onorariu redus, precum și suma de 8.330 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 273 din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul-pârât BEJ A. împotriva sentinței civile nr. 160 din 04 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Arad, și a fost schimbată, în tot, hotărârea apelată în sensul că cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

Cererea de recurs Împotriva acestei decizii a formulat recurs, la data de 11 iunie 2020, recurenta-reclamantă Centrala Electrică de Termoficare Arad S.A., cale de atac cu a a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 15 iunie 2020 și repartizat aleatoriu completului nr.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea, în tot, a deciziei atacate. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că acțiunea este inadmisibilă, întrucât mijlocul procesual de care trebuia să uzeze în vederea recuperării prejudiciului era cel stabilit de dispozițiile art. 657 alin. (3) C. proc. civ., în sensul formulării unei contestații la executare prin care să se solicite reducerea onorariului executorului judecătoresc, astfel cum a procedat și debitoarea. Instanța de apel a reținut că hotărârea judecătorească prin care a fost modificată încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare nu este aplicabilă executorului judecătoresc, potrivit principiului relativității hotărârii judecătorești consacrat de art. 429-435 C. proc. civ., acesta fiind un terț interesat care are interesul de a se prevala de efectele unei hotărâri judecătorești favorabile sau de a înlătura față de el efectele unei judecăți care îl prejudiciază, cum este cazul de față, și este îi este opozabilă doar până la limita la care produce efecte asupra patrimoniului său. Curtea de apel a apreciat că dispozițiile art. 720 alin. (4) și (5) C. proc. civ., cu privire la obligativitatea conformării impuse executorului judecătoresc, nu operează și față de acesta, ci doar în raporturile dintre creditor și debitor. Recurenta a învederat că instanța de apel a făcut referire, în motivare, la art. 719 alin. (5) C. proc. civ., care nu are legătură cu cauza pentru că se referă la suspendarea distribuirii prețului în cazul în care bunurile urmărite sunt supuse degradării, pieirii, alterării sau deprecierii. De asemenea, a arătat că în mod greșit s-a reținut că, fiind decăzută din dreptul de a mai formula contestație la executare, nu mai poate formula nici acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză; cu toate acestea, instanța a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză pe considerentul absenței cauzei legitime a măririi patrimoniului și absența altui mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite. S-a mai reținut în decizia recurată că sunt aplicabile dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că, deși creditorul este obligat să recurgă la serviciile unui executor judecătoresc pentru demararea executării silite, acesta are libertatea de a alege executorul judecătoresc căruia i se adresează, însă este inadmisibil ca debitorul să fie afectat de alegerea de către creditor a unui executor judecătoresc mai oneros. Recurenta a arătat că textele de lege pe care instanța de apel s-a întemeiat în argumentarea soluției pronunțate, respectiv art. 657 alin. (3), art. 429 - 435, art. 451 alin. (2) și art. 720 alin. (4) și (5) C. proc. civ., reprezintă doar interpretări unilaterale, care adaugă la lege, fiind încălcat principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Conform principiilor generale care guverneză executarea silită, legiuitorul a stabilit că debitorul trebuie să suporte cheltuielile de executare silită, potrivit art. 670 alin. (2) C. proc. civ., ca o sancțiune aplicată pentru neexecutarea de bunăvoie a obligațiilor cuprinse în titlul executoriu, și chiar dacă creditorul avansează o parte din cheltuielile de executare, sarcina suportării acestora nu se transferă creditorului. Or, instanța de apel nu a arătat care este motivul pentru care a înlăturat principiul stabilit de legiuitor, potrivit căruia se sancționează neexecutarea de bunăvoie a hotărârilor judecătorești și, fără a face referire la textul de lege indicat de reclamantă, nu a motivat de ce s-a creat o situație avantajoasă debitorului culpabil și executorului judecătoresc, în defavoarea reclamantei-creditoare. S-a mai învederat că textele de lege avute în vedere de instanța de apel la pronunțarea soluției au fost greșit aplicate, întrucât în materia executării silite există norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, pe care executorii judecătorești trebuie să le respecte; în acest sens, Curtea de Apel Timișoara a reținut fără temei legal că, la stabilirea onorariului, executorul judecătoresc nu îndeplinește un serviciu public, fără a indica un text de lege care să susțină acest raționament. Instanța de apel a mai arătat că reducerea onorariului putea fi făcută doar pe calea contestației la executare, însă reclamanta nu a solicitat reducerea onorariului, pentru că acest aspect a făcut anterior obiectul verificării instanței, ci, prin acțiunea introductivă, a solicitat reglementarea situației create ca urmare a reducerii onorariului. Recurenta a mai arătat că, potrivit art. 670 alin. (6) C. proc. civ., încheierea privind stabilirea cheltuielilor de executare constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât și pentru executorul judecătoresc, iar argumentele instanței de apel, în sensul că titlul executoriu nu este aplicabil executorului judecătoresc pentru că este terț față de hotărârea de modificare a încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, nu pot fi luate în considerare, atât timp cât textul legal prevede expres contrariul. Astfel, sunt incidente dispozițiile art. 720 C. proc. civ., ignorate de instanța de apel, care stabilesc efectele soluționării contestației, alin. (4) și (5) ale acestui articol prevăzând expres că hotărârea definitivă este comunicată, din oficiu, executorului, care are obligația să se conformeze. Executorii judecătorești realizează un serviciu public și nu sunt terți față de actele pe care ei înșiși le întocmesc în dosarele de executare silită, iar onorariul executorului judecătoresc se stabilește în mod unilateral, fără a exista un contract care să cuprindă acordul creditorului cu privire la valoarea prestațiilor executorului judecătoresc. Controlul activității executorului judecătoresc și a modului de stabilire a onorariului se face de către instanța de executare, neavând importanță partea care sesizează instanța de executare prin formularea cererii de diminuare a onorariului, relevant fiind titlul executoriu și valoarea înscrisă în acesta; instanța de apel nu a indicat niciun text de lege derogatoriu de la dispozițiile art. 670 și art. 720 C. proc. civ., apreciind greșit că patrimoniul executorului nu trebuie afectat, întrucât nu a fost parte în proces. În opinia recurentei, executorul judecătoresc nu înregistrează niciun prejudiciu patrimonial întrucât munca sa a fost cuantificată legal de instanță, potrivit criteriilor stabilite de legiuitor și muncii efectiv depuse, fiind injust ca reclamanta, în calitate de creditor, care nu are nicio culpă în desfășurarea executării silite, să suporte un onorariu extrem de oneros și constatat a fi nelegal stabilit, în condițiile în care niciun text de lege nu impune obligativitatea suportării acestui onorariu de către creditor. Recurenta a învederat că nu pot fi reținute în cauză dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., deoarece situația executorului judecătoresc nu este comparabilă cu cea a avocatului, care este un liber profesionist, iar instanța nu poate interveni în cadrul relațiilor dintre avocat și clientul său. În ceea ce privește argumentul expus în considerentele hotărârii atacate potrivit căruia creditorul are libertatea de a alege un executor mai puțin oneros, recurenta a considerat că acesta contravine dispozițiilor art. 652 C. proc. civ., care stabilesc competența executorilor judecătorești; prin urmare, legiuitorul nu a lăsat creditorului posibilitatea de a alege. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a expus considerente contradictorii și străine de natura pricinii, prin referirea la dispozițiile art. 719 alin. (5) C. proc. civ., care nu au legătură cu prezenta cauză. A învederat că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 670 alin. (2) C. proc. civ., care stabilesc obligația debitorului de a suporta cheltuielile de executare silită, și a susținut doar poziția executorului, apreciind că patrimoniul acestuia nu poate fi afectat, fără a analiza și interesul reclamantei în promovarea unei asemenea acțiuni. Recurenta a mai arătat că, întrucât debitorul este cel care suportă cheltuielile de executare, creditoarea nu are niciun interes în modificarea acestor cheltuieli stabilite de executor; până la momentul la care i se solicită să suporte această reducere, interesul creditoarei nu este născut sau actual, ci dreptul reclamantei-creditoare se naște în momentul în care constată o însărăcire a patrimoniului său prin suportarea diferenței dintre onorariul legal și cel stabilit de executorul judecătoresc, concomitent cu îmbogățirea executorului. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 369/05 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Arad, prin care a fost modificat titlul executoriu constând în încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită, inclusiv onorariul executorului judecătoresc, motivând că această hotărâre nu îi este opozabilă executorului judecătoresc. Conchizând, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. 5. Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul BEJ A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta Centrala Electrică de Termoficare Arad S.A., ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce vor succede: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Centrala Electrică de Termoficare Arad S.A. a solicitat obligarea pârâtului BEJ A. la plata sumei de 288.820,65 RON reprezentând onorariu încasat, deși instanța de executare a dispus reducererea onorariului la suma de 10.000 RON. În motivare, reclamanta a arătat că, la data de 08 iunie 2017, a înregistrat la BEJ A. o cerere de executare silită împotriva debitoarei S.C. CET Hidrocarburi S.A., în vederea recuperării sumei de 35.829.629,16 RON, în baza titlului executoriu constând în sentința civilă nr. 211/14 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 832 din 10 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, și sentința civilă nr. 341/25 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 822/A din 09 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, fiind format dosarul de executare silită nr. x/2017. Prin încheierea din data de 13 iunie 2017, au fost stabilite cheltuielile de executare în sumă de 298.820,65 RON, cheltuieli care au fost reținute de BEJ A., astfel cum rezultă din încheierea din data de 20 iunie 2017. Debitoarea S.C. CET Hidrocarburi S.A. a formulat contestație la executare la data de 28 iunie 2017, solicitând, printre altele, reducerea cheltuielilor de executare în dosarul de executare nr. 206/2017. Prin încheierea civilă nr. 4886 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Judecătoria Arad, în dosarul nr. x/2016, au fost reduse cheltuielile de executare, de la suma stabilită inițial, la suma de 182.648,17 RON. În raport de soluția primei instanțe, debitoarea CET Hidrocarburi S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, modificarea sentinței atacate în sensul diminuării onorariului executorului la minimul prevăzut de lege, anularea actelor de executare silită și încetarea executării silite, precum și întoarcerea executării pentru sumele reținute/executate de BEJ A. în dosarul execuțional nr. x/2017. Prin decizia civilă nr. 369/05 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul declarat de apelanta-contestatoare CET Hidrocarburi S.A. împotriva încheierii civile nr. 4886 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Judecătoria Arad, și a fost schimbată, în parte, hotărârea atacată, în sensul că au fost reduse cheltuielile de executare silită (reprezentate de onorariul executorului judecătoresc) de la 182.648,17 RON, la suma de 10.000 RON; prin aceeași decizie, instanța a dispus și întoarcerea executării cu privire la cheltuielile de executare încasate peste suma de 10.000 RON. În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 194 și ale art. 723 C. proc. civ. La judecata în primă instanță reclamanta a precizat că fundamentul juridic al cererii îl reprezintă plata nedatorată. Cu prilejul dezbaterilor, prima instanță a pus în discuție natura juridică a cererii de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantă, apreciind că a fost învestită cu o acțiune în îmbogățire fără justă cauză, iar nu cu o acțiune în restituirea plății nedatorate. În acest sens a reținut în sentință că: "prin refuzul executorului de a restitui diferența, care s-a stabilit definitiv că nu i se cuvenea, s-a produs în patrimoniul reclamantei o însărăcire, cu îmbogățirea corespunzătoare a patrimoniului pârâtului, fară ca pentru aceasta să existe o justă cauză; în drept, instanța observă prevederile art. 1345 C. civ., potrivit cărora cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia, este obligat să restituie, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei îmbogățiri". A conchis Tribunalul Arad că "(...) raportul juridic dintre părți este acela specific instituției îmbogățirii fără justă cauză, și nu al plății nedatorate, în cauză nefiind vorba de o plată efectuată din eroare de către reclamantă în favoarea executorului". Calificarea juridică a cererii de chemare în judecată nu constituie obiectul criticilor de recurs. În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă în considerarea caracterului subsidiar al acțiunii întemeiate pe faptul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, reținând existența unui mecanism specific executării silite, prevăzut de art. 657 alin. (3) C. proc. civ., respectiv contestația la executare împotriva încheierii executorului judecătoresc. Criticile nu sunt fondate. Astfel, Înalta Curte reține că în mod corect curtea de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată nu poate fi primită, având în vedere caracterul subsidiar al acțiunii în îmbogățire fără justă cauză și dispozițiile coroborate ale art. 670 alin. (4) și 657 C. proc. civ. Astfel, art. 670 alin. (4) C. proc. civ. dispune în sensul că: "Sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea contestației la executare formulate de partea interesată și ținând seama de probele administrate de aceasta. Dispozițiile art. 451 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător, iar suspendarea executării în privința acestor cheltuieli de executare nu este condiționată de plata unei cauțiuni". Textul legal enunțat prevede, așadar, o cale de atac specifică ce poate fi exercitată în faza executării silite în scopul cenzurării cuantumului cheltuielilor de executare, și anume contestația la executare, care poate fi exercitată de partea interesată, în condițiile legii. Recurenta-reclamantă a susținut că nu justifica interesul de a formula contestație la executare întrucât, în speță, onorariul executorului judecătoresc fusese redus prin decizia civilă nr. 369/05 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2017, la suma de 10.000 RON; de asemenea, recurenta a arătat că această hotărâre i se opune executorului judecătoresc în temeiul dispozițiilor art. 720 alin. (4) și (5) C. proc. civ. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 670 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd o limitare a persoanelor care pot exercita acest tip de acțiune civilă, prin urmare, nu se poate aprecia că recurenta-creditoare nu s-ar situa în sfera persoanelor care ar putea să justifice un interes în cenzurarea cheltuielilor de executare constând în onorariul executorului judecătoresc. Este real că, potrivit art. 670 alin. (2) C. proc. civ., ca regulă, debitorul este cel care suportă cheltuielile ocazionate de executarea silită, însă textul legal menționat cuprinse o serie de excepții de la această regulă. Recurenta-reclamantă susține în mod eronat că singura ipoteză în care creditorul va suporta cheltuielile de executare este aceea în care se renunță la executare, deoarece art. 670 alin. (2) C. proc. civ. face trimitere și la alte cazuri în care prin lege se derogă de la norma generală. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 670 alin. (1) C. proc. civ.: "partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activitățile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor". Din coroborarea dispozițiilor cuprinse în alin. (1) și (2) ale art. 670 C. proc. civ. rezultă că declanșarea executării silite implică avansarea cheltuielilor de executare de către creditor, precum și că există situații de excepție în care debitorul nu va suporta (în tot sau în parte) cheltuielile de executare. Or, într-o asemenea situație, cheltuielile de executare nu vor rămâne în sarcina executorului judecătoresc, ci în sarcina creditorului care a declanșat executarea silită, având în vedere că, potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, executorii judecătorești au dreptul, pentru serviciul prestat, la plata unui onorariu, onorariu care trebuie să se încadreze în limitele onorariilor minimale și maximale stabilite de ministrul justiției, cu consultarea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești. În considerarea acestor argumente, Înalta Curte reține că recurenta-creditoare justifica un interes în a solicita cenzurarea cuantumului cheltuielilor de executare, în măsura în care aprecia că este nejustificat, pentru a evita riscul suportării în tot sau în parte a onorariului executorului judecătoresc. Pe cale de consecință, nu sunt fondate susținerile prin care recurenta a arătat că până la momentul la care i s-a solicitat să suporte această reducere, interesul său nu era născut sau actual, respectiv că dreptul său s-a născut în momentul în care "a constatat o însărăcire a patrimoniului său prin suportarea diferenței de onorariu, concomitent cu îmbogățirea executorului judecătoresc". Pentru considerentele expuse și văzând dispozițiile art. 657 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, dacă prin lege nu se dispune altfel, încheierile executorului judecătoresc se dau fără citarea părților, se comunică acestora, sunt executorii de drept și pot fi atacate numai cu contestație la executare, Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente prevederile art. 1348 C. civ., conform cărora cererea de restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză nu poate fi admisă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat. Cu referire la reducerea prin hotărârea judecătorească a onorariului executorului judecătoresc, la cererea debitoarei (la suma de 10.000 RON), Înalta Curte reține că, așa cum s-a arătat, art. 670 alin. (4) C. proc. civ. dispune în sensul că dispozițiile art. 451 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător. Art. 451 alin. (2) și (3) C. proc. civ. prevede că: "(2) Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. (3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experților judiciari și a specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3)." Aplicarea în mod corespunzător a prevederilor menționate cu prilejul soluționării contestației la executare întemeiată pe dispozițiile art. 670 alin. (4) C. proc. civ. permite reducerea onorariului executorului judecătoresc, fără ca această măsură să aducă atingere raporturilor dintre creditor și executorul judecătoresc. În acest sens Înalta Curte menționează că, potrivit art. 435 C. proc. civ., hotărârea pronunțată în contestația la executare formulată de debitoare, prin care s-a solicitat cenzurarea cuantumului cheltuielilor de executare este obligatorie și produce efecte între părțile din dosarul nr. x/2017, fiind opozabilă executorului judecătoresc. În ceea ce privește considerentele instanței de apel referitoare la dreptul de opțiune al creditorului în alegerea executorului judecătoresc și criticile formulate sub acest aspect, Înalta Curte reține că, deși există limitări determinate de normele care reglementează competența executorilor judecătorești, creditorul este cel care alege executorul judecătoresc; onorariul cuvenit acestuia este reglementat legal sub forma unor limite minime și maxime. Din această perspectivă, alegerea făcută de creditor are implicații asupra costurilor procedurii executării silite, implicații pe care debitorul le poate surmonta uzând de dispozițiile art. 670 alin. (4) C. proc. civ. Este real că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, executorii judecătorești sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public, însă, văzând și dispozițiile art. 39 din același act normativ, acesta este un argument suplimentar care justifică plata diferenței onorariului executorului judecătoresc de către creditor, atunci când numai debitorul a solicitat și a obținut reducerea cuantumului cheltuielilor de executare. Sub un alt aspect, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă susține în mod eronat că instanța de apel a făcut în speță o interpretare unilaterală, care adaugă la lege, a dispozițiilor art. 720 alin. (4) și (5) și ale art. 429 - 435 C. proc. civ. În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod corect că executorul judecătoresc nu este parte în raportul execuțional, acesta fiind un participant, conform dispozițiilor art. 644 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că o hotărâre judecătorească pronunțată în urma tranșării unui litigiu în care acesta nu a fost parte, nu poate produce efecte juridice asupra patrimoniului acestuia. Dispozițiile art. 429-435 din C. proc. civ. reglementează efectele hotărârii judecătorești, iar cele ale art. 720 alin. (4) și (5) C. proc. civ. dispun în sensul că: "Hotărârea de admitere sau de respingere a contestației, rămasă definitivă, va fi comunicată, din oficiu și de îndată, și executorului judecătoresc. (5) Dacă contestația este admisă, executorul judecătoresc este obligat să se conformeze măsurilor luate sau dispuse de instanță." Criticile recurentei-reclamante privitoare la interpretarea și aplicarea în speță a acestor dispoziții nu pot fi primite, și aceasta deoarece în virtutea art. 435 C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora. Împrejurarea că, potrivit art. 720 alin. (4) și (5) C. proc. civ., hotărârea judecătorească de admitere sau de respingere a contestației, rămasă definitivă, se comunică executorului judecătoresc, care, în ipoteza în care contestația a fost admisă, trebuie să se conformeze măsurilor luate sau dispuse de instanță, este o consecință a faptului că executorul judecătoresc nu este parte în contestația la executare, însă trebuie să aibă cunoștință de măsurile dispuse de instanță cu privire la actele de executare silită, măsuri pe care este obligat să le aducă la îndeplinire în calitatea sa de participant la executarea silită. Dar, așa cum s-a arătat, în lipsa formulării unei contestații la executare prin care să solicite reducerea cheltuielilor de executare constând în onorariul executorului judecătoresc, creditoarea nu se poate prevala de efectul obligatoriu al hotărârii judecătorești prin care debitoarea a fost obligată să plătească cu titlu de cheltuieli de executare o sumă mai mică decât cea stabilită prin încheierea executorului judecăroresc. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt nefondate atât criticile fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a expus considerente contradictorii și străine de natura pricinii, prin referirea la dispozițiile art. 719 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în forma actuală, acest text legal reglementează suspendarea distribuirii prețului obținut din valorificarea unor bunurilor supuse pieirii, degradării, alterării sau deprecierii. Acest text legal a fost evocat de curtea de apel cu referire la o opinie doctrinară publicată în anul 2012; aceasta viza cheltuielile de executare în reglementarea noului C. proc. civ. care, în forma examinată de autorul articolului, prevedea la art. 719 alin. (5) că, dacă contestația este admisă, executorul judecătoresc este obligat să se conformeze măsurilor luate sau dispuse de instanță; în prezent, această dispoziție se regăsește în cuprinsul alin. (5) al art. 720 din C. proc. civ., care este incident în cauză. Prin urmare, decizia care face obiectul controlului judiciar nu cuprinde considerente contradictorii și străine de natura pricinii, ci face referire la un text legal renumerotat cu prilejul republicării C. proc. civ., Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 369/5 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul Arad, prin care a fost modificat titlul executoriu constând în încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită, inclusiv onorariul executorului judecătoresc, motivând că această hotărâre nu este opozabilă executorului judecătoresc, Înalta Curte reține că este nefondat. Astfel, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, executorul judecătoresc nu este parte în raportul execuțional, acesta având statutul de participant; prin urmare, o hotărâre judecătorească pronunțată în urma tranșării unui litigiu în care acesta nu a fost parte nu poate produce efecte juridice asupra patrimoniului acestuia. Dispozițiile art. 429-435 din C. proc. civ. reglementează efectele procesuale ale hotărârii judecătorești, respectiv dezinvestirea instanței, autoritatea de lucru judecat, puterea executorie și valoarea probantă de înscris autentic. Obligativitatea hotărârii judecătorești operează inter partes și este relativă, în vreme ce opozabilitatea operează erga omnes și are caracter general. Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare. Pentru considerentele expuse, constatând că dispozițiile art. 657 alin. (3), art. 429 - 435, art. 451 alin. (2) și art. 720 alin. (4) și (5) C. proc. civ. au fost corect interpretate și aplicate în speță, nefiind incidente motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata către intimatul-pârât Biroul Executor Judecătoresc A. a sumei de 6144,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat și cheltuieli de cazare și transport, conform înscrisurilor aflate la filele x, cheltuieli care au fost reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în considerarea circumstanțelor cauzei și a activității desfășurate în concret de avocatul intimatei.