ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4595/2019

Ședința publică din data de 10 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, anularea Procesului-verbal nr. x/25.09.2015 și a Deciziei nr. 48299/23.12.2015 de soluționare a contestației formulate împotriva acestui act, emise de pârâtă.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1304 din 11 aprilie 2017, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și, totodată, acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a reluat situația de fapt expusă în fața primei instanțe, susținând, în esență, că din cele șapte critici deduse judecății prima instanță a analizat doar pe cea care privea condiția eligibilității, prevăzută la punctul 1.5 din fișa de eligibilitate, iar hotărârea atacată nu este motivată în fapt și în drept.

O primă critică se referă la faptul că prima instanță a apreciat, în plus față de cele reținute de autoritatea pârâtă, că îndeplinirea condiției de eligibilitate trebuia probată cu "existența unei dovezi, ori cel puțin a unui început de dovadă, din care să reiasă că reclamantul a lucrat efectiv la stupina din Vărbilău, iar nu numai din punct de vedere teoretic ar fi avut posibilitatea să lucreze în acel loc".

Astfel, cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil referitoare la contradictorialitate și la rolul judecătorului în aflarea adevărului, prevăzute de art. 14 alin. (6) și art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., prima instanță a reținut că se impunea, pe lângă declarația pe proprie răspundere, să existe la dosar și un înscris complementar, respectiv adeverința conducătorului exploatației agricole în care a lucrat reprezentantul.

Or, în cauză nu s-a solicitat depunerea la dosar a respectivului înscris, iar valoarea sa probatorie nu a fost pusă în discuția părților, așa încât soluția pronunțată a avut la bază o împrejurare asupra cărora părțile sau cel puțin reclamantul nu a avut posibilitatea legală să își expună un punct de vedere, partea fiind lipsită astfel de dreptul la apărare.

O altă critică privește faptul că hotărârea atacată nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, prima instanță s-a pronunțat numai asupra uneia dintre criticile aduse procesului-verbal de control atacat, reținând, fără nici un temei legal, că celelalte aspecte identificate nu se mai impun a fi analizate, întrucât țin de executarea contractului de finanțare, reclamantul neîndeplinind o condiție de eligibilitate.

Pe fond, recurentul a arătat că, în susținerea acțiunii, au fost depuse la dosar declarația pe propria răspundere și înscrisuri eliberate de către Inspecția Muncii.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Prin întâmpinările formulate, intimații-pârâți Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale au solicitat respingerea recursului ca nefondat, Ministerul reiterând excepțiile invocate în prima fază procesuală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În prealabil, Înalta Curte observă că intimatul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu a declarat recurs împotriva sentinței primei instanțe, așa încât reiterarea, pe calea întâmpinării, a excepției lipsei calității sale procesuale pasive sau a faptului că prima instanță ar fi omis să se pronunțe în privința excepției inadmisibilității acțiunii nu pot fi luate în discuție.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimați și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Procesului-verbal nr. x/25.09.2015 și a Deciziei nr. 48299/23.12.2015, emise de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, reținând că actele atacate sunt legale.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, se apreciază că nu poate fi primit.

În cauză, nu se poate reține încălcarea principiilor contradictorialității, dreptului la apărare sau al rolului judecătorului în aflarea adevărului prin faptul că prima instanță a apreciat că acțiunea dedusă judecății nu este dovedită, arătând motivele care au condus la soluția pronunțată.

Prima instanță a reținut că "elementul esențial în rezolvarea chestiunii îl reprezintă standardul probator".

Din această perspectivă, sunt relevante dispozițiile art. 249 din C. proc. civ., potrivit căruia, "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", și ale art. 250 din același Cod, care prevăd că, "Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri (...)".

În cauză, din actele dosarului nu reiese că recurentul ar fi propus probe în condițiile art. 194 lit. e) din C. proc. civ., respectiv prin acte procedurale adecvate și cu indicarea tezei probatorii, iar instanța nu le-ar fi pus în discuția părților.

Propunerea probelor intră în conținutul unui drept procesual care aparține celui care face o susținere în cursul procesului și care are o componentă obligațională corespunzătoare sarcinii probei, impusă de art. 249 din C. proc. civ.

Prin urmare, nu există temeiuri pentru a reproșa primei instanțe că ar fi încălcat principiile prevăzute de art. 13, 14 sau art. 22 din C. proc. civ.

1.2. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia recurentul a arătat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor formulate, se constată că nu poate fi primit.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare, ceea ce nu se regăsește în cauză, nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată nu se poate încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de textul de lege invocat.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, respectând astfel cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, a reținut că reclamantul nu a îndeplinit o condiție de eligibilitate, situație în care a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte critici întrucât țin de executarea contractului de finanțare.

Faptul că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

1.3. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, de asemenea, se constată că nu este întemeiat.

În cauză, se reține că între reclamantul A., Întreprindere Individuală, în calitate de beneficiar, și pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, în calitate de autoritate contractantă, a fost încheiat Contractul de finanțare nr. x/16.12.2014, având ca obiect acordarea unei finanțări nerambursabile de către autoritatea contractantă pentru punerea în aplicare a proiectului cu titlul "Instalarea tânărului fermier A. pentru prima dată în exploatația apicolă din comuna Aluniș, sat Aluniș, Județul Prahova".

În baza contractului menționat, pârâta s-a angajat să acorde un sprijin financiar nerambursabil 100%, sub formă de primă pentru instalarea tinerilor fermieri, de maxim 24.000 euro, echivalentul a maxim 107.304 RON, Agenția efectuând plăți în valoare de 64.382 RON (14.400 euro - 60%).

Ca urmare a controlului efectuat cu privire la modul de obținere și utilizare a finanțării nerambursabile, s-a emis procesul-verbal contestat, prin care s-a reținut, printre altele, că "Beneficiarul A. I.I. nu este eligibil și nu respectă prevederile Ghidului solicitantului aferent Măsurii 112 referitoare la documentul 9.2.", avându-se în vedere perioada 26.07.2011-27.07.2012 când a fost salariat al firmei S.C. B. S.R.L. cu sediul în Alexandria, județul Teleorman.

Recurentul a arătat că, în susținerea acțiunii, au fost depuse la dosar declarația pe propria răspundere și înscrisuri eliberate de către Inspecția Muncii.

Cu privire la condiția prevăzută la pct. 1.5 din fișa de eligibilitate, s-a reținut că reclamantul trebuia să probeze că este membru al unei familii de fermieri, care a lucrat mai mult de 50% din timpul său de lucru în cadrul fermei (nu neapărat în ferma familiei de fermier) cu cel puțin 12 luni înaintea instalării sale pe cont propriu".

Reclamantul a declarat pe propria răspundere că a lucrat cu cel puțin 12 luni înaintea instalării pe cont propriu (22.07.2014), în perioada 26.07.2011-27.07.2012, în cadrul fermei deținute de către C., identificat în Registrul exploatațiilor agricole DSVSA cu nr. x, un număr de 4 ore pe zi.

Potrivit datelor transmise de Inspecția Muncii, s-a stabilit, cu ocazia verificărilor efectuate, că reclamantul este angajat cu contract individual de muncă pe perioada nedeterminată, cu normă întreaga (8 ore/zi), începând cu data de 02.04.2010, la societatea B., cu sediul in Alexandria, județul Teleorman.

Astfel, s-a apreciat că cele 4 ore/zi despre care beneficiarul a declarat că le-ar fi lucrat în exploatația deținută de C. în localitatea Vărbilău (Declarație depusă la cererea de finanțare pentru dovedirea îndeplinirii criteriului de eligibilitate privitor la apartenența la o familie de fermieri și experiența anterioară avută în domeniul agricol) nu reprezintă cel puțin 50% din timpul său de lucru în situația în care beneficiarul lucra 8 ore pe zi în cadrul societății B., rezultă că cel puțin 50% din timpul de lucru petrecut în activități agricole ar fi trebuit să reprezinte minim alte 8 ore/zi.

Înalta Curte are în vedere prevederile Ghidul Solicitantului care, la pct. 9.2, impun, pe lângă declarația pe proprie răspundere, și o declarație a conducătorului exploatației agricole în care a lucrat reprezentantul.

Înalta Curte constată, în legătură cu îndeplinirea condiției de eligibilitate în discuție, că în mod corect prima instanță a reținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada sau cel puțin un început de dovadă, din care să rezulte că reclamantul a lucrat efectiv la stupina din Vărbilău, nu doar că, din punct de vedere teoretic, ar fi avut posibilitatea să lucreze în acel loc.

Așadar, cum din datele existente rezultă că reclamantul nu a fost în măsură să lucreze 50% din timpul său de lucru în fermă, declarația acestuia, în calitate de solicitant, nu este suficientă, câtă vreme rezultă că are un alt loc de muncă cu normă întreagă la o altă societate.

În concluzie, în mod legal prima instanță a reținut că neregula privind nerespectarea condiției de eligibilitate, în raport cu dispozițiile din Ghidul Solicitantului pentru accesarea Măsurii 112 aplicabil la data depunerii cererii de finanțare, a fost reținută în mod corect.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1304 din 11 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2019.