ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3598/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 24.07.2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad, a solicitat următoarele:

- anularea acordului privind încetarea contractului de concesiune nr. x/1999, formulat prin adresa ANSVSA nr. x/05.02.2018, ca fiind netemeinic și nelegal;

- anularea Deciziei nr. 6788/18.05.2018 a Directorului executiv al DSVSA Arad, emisă în baza acordului ANSVSA formulat prin adresa nr. x/05.02.2018, ca nelegală și fiind emisă de către o persoană lipsită de calitate;

- obligarea pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor să încheie actul adițional la contractul de concesiune nr. x/15.10.1999, de constatare a schimbării formei de organizare a medicului veterinar de liberă practică titular al contractului de concesiune, modificare intervenită de drept în data de 02.04.2018, conform certificatului de înregistrare în Registrul Unic al Cabinetelor Medicale veterinare cu sau fără personalitate juridică nr. 10383/02.04.2018, modificare notificată DSVSA Arad în data de 04.04.2018;

- suspendarea executării Deciziei nr. 6788/18.05.2018 a Directorului executiv al DSVSA Arad, până la pronunțarea instanței de fond, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004;

- obligarea în solidar a pârâtelor la plata de despăgubiri în valoare de 10.000 RON pe lună, constând în beneficiul nerealizat de la data încetării contractului de concesiune, respectiv de la data de 01.06.2018 și până la pronunțarea hotărârii definitive de anulare a actelor administrative atacate și încheierea actului adițional la contractul de concesiune nr. x/15.10.1999, cu obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 897 din 11 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepția necompetenței materiale a instanței și excepția inadmisibilității acțiunii, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad, a anulat Decizia nr. 6788/18.05.2018, a obligat pârâta Autoritatea Națională Sanitară și pentru Siguranța Alimentelor să încheie actul adițional la contractul de concesiune nr. x/15.10.1999 și a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 897 din data de 11 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad.

3.1 Reclamantul A. a declarat recurs împotriva soluției primei instanțe, de respingere a cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 6788/18.05.2018, emisă de Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, casarea, în parte, a sentinței recurate și în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ.

În susținerea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2 lit. ș) și art. 14 din Legea nr. 554/2004, precum și prevederile Recomandărilor nr. R(89).8/1989 și nr. 16/2003 a Comitetului de Miniștri, considerând că nu existe probe care să-i formeze convingerea în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior.

Cu privire la îndeplinirea condiției vizând existența unui prejudiciu iminent, recurentul-reclamant a învederat că a dovedit prejudiciul material viitor, arătând că acesta este previzibil și chiar produs în mare parte.

Astfel, a susținut că este prejudiciat datorită lipsei veniturilor din executarea contractului și că a avut dificultăți în păstrarea angajaților din cauza imposibilității plății salariilor, arătând că a probat aceste susțineri cu înscrisurile depuse la dosar.

Recurentul-reclamant a mai precizat că valabilitatea contractului de concesiune, încetat în mod abuziv prin Decizia nr. 6788/2018, era până la data de 14.04.2022, astfel că în situația în care nu se va suspenda executarea acestei decizii și hotărârea instanței de fond va rămâne definitivă în anul 2022, această sentință nu va mai avea niciun efect juridic.

De asemenea, recurentul-reclamant a afirmat că anterior încetării contractului de concesiune, a achiziționat vaccinuri și produse pentru deparazitarea animalelor, astel cum rezultă din facturile depuse la dosar, întrucât a anticipat că va efectua acțiunile sanitare veterinare care făceau obiectul contractului, la termenele și în condițiile stabilite prin Ordinul Președintelui ANSVSA nr. 35/2016.

Totodată, recurentul a susținut că exista riscul ca acțiunile sanitare veterinare de interes național să fie atribuite unui alt operator economic pentru o perioadă de 4 ani, în temeiul Legii nr. 98/2016, fapt ce ar fi condus la prejudicierea sa gravă.

3.2. Reclamantul A. a declarat recurs și împotriva soluției primei instanțe, de respingere a capătului de cerere privind obligarea în solidar a pârâtelor la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate de emiterea Deciziei nr. 6788/18.05.2018, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea, în parte, a sentinței recurate și în rejudecarea cauzei, admiterea acestui capăt de cerere.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum și ale art. 1350, art. 1357 și art. 1385 din C. civ., formulând, în esență, următoarele critici:

Instanța de fond a avut în vedere elemente care țin de executarea contractului de concesiune, deși, în speță, izvorul despăgubirilor constă în reparațiile cuvenite persoanei prejudiciate de emiterea de către pârâte a unui act administrativ cu nerespectarea prevederilor legale, fiind astfel incidente prevederile răspunderii civile delictuale, care completează normele speciale din Legea nr. 554/2004.

În condițiile în care prima instanță a recunoscut atât fapta ilicită, constând în emiterea Deciziei nr. 6788/2018, prin care s-a dispus încetarea contractului de concesiune, cât și vinovăția emitentului actului administrativ, iar răspunderea era una delictuală și nu contractuală, instanța trebuia să rețină și efectele în plan patrimonial produse de actul administrativ anulat, fără să condiționeze stabilirea prejudiciului de modul în care urma să fie îndeplinite obligațiile contractuale.

La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri din care rezultă că reclamantul își desfășoară activitatea într-un cadru organizat, nefiind suspendat, precum și că este apt de muncă, fapt dovedit prin adeverința medicală din 14.02.2018 și declarația din data de 03.04.2018, elemente de natură să convingă instanța de fond că era gata să efectueze activitățile care făceau obiectul contractului de concesiune.

Totodată, începând cu data de 02.05.2018, reclamantul, organizat ca și persoană juridică în cadrul S.C. B. S.R.L., a încheiat un nou contract de muncă cu tehnicianul veterinar și în luna mai 2018, a achiziționat vaccinuri și produse pentru deparazitarea animalelor necesare întregului an 2018, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

În ceea ce privește greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 1385 din C. civ., din înscrisurile existente la dosarul primei instanțe rezultă caracterul cert al câștigului nerealizat, atât în ceea ce privește existența acestuia, cât și posibilitatea de evaluare a prejudiciului.

Cu privire la posibilitatea de evaluare a câștigului nerealizat, au fost depuse înscrisuri din care rezultă veniturile obținute din contractul de concesiune, evaluarea veniturilor fiind determinată sau cel puțin determinabilă pe baza facturilor și a jurnalului de încasări și plăți, fiind suficient doar un simplu calcul matematic de adunare a sumelor aferente fiecărui an, stabilirea veniturilor lunare și calcularea veniturilor nerealizate ulterior încetării contractului.

În cazul în care cuantumul prejudiciului solicitat nu era corect stabilit, instanța de judecată avea dreptul să calculeze ea însăși întinderea acestuia, iar dacă avea nevoie ca acest calcul să fie efectuat de un expert, avea posibilitatea de a pune în discuție, din oficiu, efectuarea unei expertize tehnice contabile.

3.3. Împotriva sentinței civile nr. 897 din data de 11 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii, în totalitate, a acțiunii formulate de reclamant.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta-pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici în ceea ce privește soluția primei instanțe de obligare a autorității publice centrale la încheierea actului adițional la contractul de concesiune nr. x/1999:

Instanța de fond s-a limitat să analizeze incidența în speță a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. e) din contract, în situația în care clauza contractuală acută în vedere la rezilierea contractului este prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. c) din contractul de concesiune.

O analiză pertinentă a legalității deciziei de reziliere a contractului presupunea examinarea îndeplinirii/neîndeplinirii în cauză a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din convenție, în sensul de a se verifica dacă reclamantul și-a respectat sau nu obligațiile contractuale.

Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad a depus la dosar Fișa de inspecție privind activitatea medicilor veterinari de liberă practică împuterniciți nr. 764/03.04.2018, întocmită în urma unui control efectuat de inspectorii din cadrul autorității publice locale, din care rezultă că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau prin contract.

În condițiile în care instanța de fond a reținut că acordul de reziliere a contractului de concesiune apare ca fiind legal, este neîntemeiată și contradictorie reținerea primei instanțe în sensul că cele două pârâte au dat eficiență celor constatate în cuprinsul primei adeverințe medicale, ceea ce nu poate intra în marja de aprecierea a acestora. În lipsa unei expertize de specialitate, o astfel de constatare nu poate intra în marja de apreciere a instanței de judecată.

În consecință, sentința recurată cuprinde motive contradictorii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Mai mult decât atât, prima instanță, prin dispozitivul sentinței, a obligat autoritatea publică centrală să încheie actul adițional la contractul de concesiune nr. x/1999, fără să precizeze care este obiectul acestui act adițional, în condițiile în care, la acest contract a fost încheiat Actul adițional nr. x/21.08.2014, prin care s-a prelungit durata contractului cu 7 ani și 6 luni, și având în vedere că un act adițional poate să completeze sau să modifice contractul sub mai multe aspecte.

3.4. Împotriva sentinței civile nr. 897 din data de 11 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinței atacate și în rejudecarea cauzei, respingerea, ca neîntemeiate, a capetelor de cerere privind anularea Deciziei nr. 6788/2018 și obligarea pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor să încheie actul adițional la contractul de concesiune nr. x/1999.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., republicat, recurenta-pârâtă a învederat că susține excepția de necompetență materială a instanței, invocată în privința petitelor 2, 4 și 5 ale acțiunii, apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 99 alin. (1) C. proc. civ., astfel că pentru petitul 2 al acțiunii, competența de soluționare revine Tribunalului Arad, secția contencios administrativ și fiscal.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond nu a lămurit pe deplin situația de fapt a cauzei, considerentele sentinței făcând imposibilă examinarea legalității soluției pronunțate.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, recurenta-pârâtă a formulat, în esență, următoarele critici:

Referitor la excepția inadmisibilității petitului 1 al acțiunii, în mod greșit prima instanță a respins-o ca neîntemeiată, întrucât acordul exprimat de Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor nu reprezintă un act administrativ, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a învederat că în mod greșit prima instanță a reținut că este culpa Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Arad pentru înaintarea unei documentații incomplete autorității centrale, respectiv, pentru faptul că nu a lămurit pe deplin situația medicală a reclamantului, anterior formulării oricărei solicitări.

Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad avea obligația de a comunica concedentului solicitarea reclamantului, fapt care rezultă din adresa ANSVSA nr. x/29.12.2017, prin care se solicită ca reclamantul să depună certificat medical cu recomandarea medicală de a nu mai continua activitatea concesionată, respectiv o adeverință medicală în care să se precizeze expres că reclamantul este în imposibilitate/inapt să își desfășoare activitatea, din motive medicale.

Prin adresa înregistrată la registratura autorității publice locale sub nr. x/14.02.2018, reclamantul a anexat adeverința medicală nr. 72/14.02.2018, din care reiese că este apt de muncă din punct de vedere medical și că dorește să continue activitatea sanitară veterinară prevăzută în contractul de concesiune.

Acordul manifestat prin adresa nr. x/05.02.2018, nu reprezintă un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, activitatea reclamantului desfășurându-se ulterior emiterii acestui acord în baza Ordinului nr. 101/2005, emis de Președintele ANSVSA.

În mod greșit instanța de fond a reținut că manifestarea de voință a concesionarului apare ca fiind esențială pentru încetarea contractului de concesiune în lumina prevederilor art. 9 alin. (1) lit. e) din convenție, fără a face referire la revenirea acestuia cu adeverința medicală nr. 72/14.02.2018, din care reiese că este apt de muncă din punct de vedere medical.

Susținerile primei instanțe în sensul că imposibilitatea obiectivă de exploatare a obiectului concesiunii nu a fost dovedită și că autoritățile s-au limitat a constata această contradicție, apreciind fără o justificare pertinentă că se impune a se da eficiență celor constatate în cuprinsul primei adeverințe, sunt combătute de Fișa de inspecție privind activitatea medicilor veterinari de liberă practică împuterniciți, de unde rezultă fără echivoc faptul că s-au constatat deficiențe în activitatea desfășurată de reclamant.

Totodată, instanța de fond a constatat că Decizia nr. 6788/18.05.2018 a fost emisă în mod nelegal, fără a se pronunța cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor de la punctul 10.2, Capitolul 10, din Ordinul nr. 101/2005, emis de Președintele ANSVSA.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurentul-reclamant a invocat, în temeiul art. 489 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., republicat, excepția nulității în privința recursului declarat de pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, precum și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, și pe cale de consecință, excepția lipsei semnăturii reprezentantului legal al acestei instituții, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a susținut că nu există nici unact administrativ reprezentat de vreo decizie de reziliere a contractului de concesiune, astfel încât instanța de fond să se poată pronunța cu privire la legalitatea acestuia.

Totodată, în mod corect s-a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la încheierea actului adițional la contractul de concesiune, având ca obiect schimbarea formei de organizare a concesionarului din Persoana Fizică Autorizată "Cabinet medical veterinar Dr. A." în persoană juridică "S.C. B. S.R.L."

4.2. Prin întâmpinările formulate în cauză, pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a solicitat respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de reclamant împotriva soluției de respingere a cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 6788/2018, precum și împotriva soluției de respingere a capătului de cerere privind obligarea în solidar a pârâtelor la despăgubiri.

Recurenta-pârâtă a învederat, în esență, că, în speță, nu se poate reține o culpă a acestei autorități, de natură să atragă vreo formă de răspundere (delictuală sau contractuală) iar instanța de fond nu a condiționat acordarea despăgubirilor, ci a aplicat în mod corect dispozițiile legale care prevăd, în cazul ambelor categorii de răspundere, că prejudiciul viitor trebuie să fie cert, ceea ce presupune, printre altele, și posibilitatea de a se stabili întinderea lui.

În speță, nu poate fi pusă în discuție "existența prejudiciului", atâta timp cât recurentul-reclamant însuși, din proprie inițiativă, a solicitat încetarea contractului de concesiune pe motive de vârstă înaintată și de boală.

4.3. Prin întâmpinările depuse la dosar, recurenta-pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad a solicitat respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de reclamant împotriva soluției de respingere a cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 6788/2018, precum și împotriva soluției de respingere a capătului de cerere privind obligarea în solidar a pârâtelor la despăgubiri.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în cauză, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, invocat de către reclamant, precizând că acesta nu numai că a formulat o acțiune raportat la exigențele Legii nr. 554/2004, dar nici nu a făcut dovada unei eventuale pagube.

Decizia de reziliere a contractului de concesiune a fost emisă de Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad, cu acordul autorității publice centrale și la solicitarea reclamantului, pentru motive de sănătate și vârstă înaintată, astfel încât nu se poate reține o vinovăție a celor două pârâte iar reclamantul nu este îndreptățit la acordarea beneficiului nerealizat.

4.4. Totodată, prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta-pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad a solicitat admiterea recursului declarat de pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, achiesând la criticile formulate de această pârâtă cu privire la soluția de obligare la încheierea actului adițional la contractul de concesiune nr. x/1999.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de recurenți, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește soluția primei instanțe, de respingere a cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 6788/18.05.2108, emisă de Directorul executiv al Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Arad, analizând, cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, excepția lipsei de interes în susținerea recursului, Înalta Curte apreciază că este întemeiată, pentru motivele ce succed.

Conform dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării căilor de atac.

Cum în cauză, prin prezenta decizie se soluționează definitiv acțiunea în anulare a Deciziei nr. 6788/18.05.2018, nu mai subzistă interesul pentru exercitarea recursului împotriva soluției prin care s-a respins cererea de suspendare a executării acestui act administrativ, formulată în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, soluția criticată încetându-și efectele la data soluționării prezentei căi de atac.

Pentru considerentele expuse, constatând că este întemeiată excepția lipsei de interes în susținerea recursului, Înalta Curte o va admite, cu consecința respingerii recursului declarat de reclamant împotriva soluției de respingere a cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 6788/18.05.2018, ca fiind lipsit de interes.

Față de soluția dată excepției în discuție, nu se mai impune examinarea criticilor formulate de recurent, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

Referitor la soluția dată capătului de cerere al acțiunii având ca obiect obligarea în solidar a pârâtelor la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate de emiterea Deciziei nr. 6788/18.05.2018, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este nefondat.

Criticile recurentului-reclamant conform cărora instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum și ale art. 1350, art. 1357 și art. 1385 din C. civ., sunt neîntemeiate.

Prin Decizia nr. 6788/18.05.2018, emisă de Directorul executiv al Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Arad, contestată în cauză și anulată de către instanța de fond, s-a dispus încetarea Contractului de concesiune nr. x/15.10.1999, încheiat între reclamantul A. și Ministerul Agriculturii și Alimentației, începând cu data de 01.06.2018, datorită imposibilității obiective a concesionarului de a continua activitatea, determinată de motive medicale, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. e) din contractul de concesiune.

Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța va hotărâri asupra despăgubirilor pentru daunele materiale cauzate de actul administrativ în măsura în care acesta a fost anulat, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

Întrucât în cauză, prin decizia anulată s-a dispus în privința un contract sinalagmatic cu executare succesivă, caracterizat prin reciprocitatea și interdependența obligațiilor, în mod corect prima instanță a reținut că sunt aplicabile regulile răspunderii contractuale, reglementate de art. 1350 din C. civ.

Conținutul acestei norme legale sintetizează aspectele esențiale care definesc instituția răspunderii contractuale, în ansamblul său, cele patru condiții necesare pentru angajarea răspunderii fiind prejudiciul, fapta ilicită, existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu și culpa contractuală.

Deși atât răspunderea delictuală, cât și răspunderea contractuală, ca forme ale răspunderii civile, presupun existența acelorași elemente esențiale, în speță, față de conținutul raportului juridic dedus judecății, nu poate fi generată o răspundere civilă cu caracter delictual.

Aceasta întrucât situația de fapt care a reprezentat temeiul solicitării de despăgubiri o reprezintă emiterea deciziei de încetare a contractului de concesiune, care a avut drept consecință neîndeplinirea de către reclamant a obligațiilor contractuale, context în care, acestuia îi revenea obligația de a proba că era gata să efectueze activitățile sanitare veterinare care făceau obiectul contractului de concesiune, astfel cum acesta a fost modificat prin actul adițional, aspect pe care reclamantul nu l-a dovedit.

Contrar susținerii recurentului, adeverința medicală nr. 72/14.02.2018, în care se menționează că acesta este clinic sănătos, fiind apt de muncă, și declarația din data de 03.04.2018, nu pot fi valorificate drept elemente în dovedirea împrejurării că era gata să efectueze activitățile prevăzute în contractul de concesiune, în condițiile în care, mențiunile înscrise în adeverința respectivă sunt în contradicție cu cele reținute prin adeverința medicală eliberată la data de 22.11.2017, în care se arată că reclamantul este suferind de hipertensiune arterială stadiul II în tratament și se recomandă evitarea efortului fizic și psihic, ambele adeverințe fiind eliberate de către același medic.

Procedând, în continuare, la analizarea condițiilor necesare pentru obținerea reparării prejudiciului, în mod judicios prima instanță a constatat că autorul acestuia este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv, dar și câștigul nerealizat, acesta din urmă trebuind să fie cert, fiind astfel imperios necesar să existe elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea.

În cauză, această condiție nu este îndeplinită, reținându-se, în acord cu judecătorul fondului, că recurentul-reclamant s-a limitat la o simplă indicare a sumei solicitate și a unei modalități proprii de calcul a acesteia, depunând la dosar înscrisuri privind veniturile obținute din exploatarea contractului de concesiune în anii 2016 și 2017, respectiv parțial în anul 2018, înscrisuri care însă nu probează întinderea prejudiciului produs în patrimoniul său.

Înalta Curte va înlătura, ca neîntemeiate, afirmațiile recurentului în sensul că evaluarea veniturilor obținute din contractul de concesiune se putea determina pe baza facturilor și a jurnalului de încasări și plăți, printr-un simplu calcul matematic de adunare a tuturor sumelor aferente fiecărui an, stabilindu-se veniturile lunare ca medie și calculându-se în acest mod veniturile nerealizate.

În dezacord cu afirmațiile recurentului, înscrisurile depuse la dosarul instanței de fond nu reprezintă elemente suficiente pentru stabilirea în concret a întinderii prejudiciului, întrucât nu probează caracterul cert al câștigului nerealizat, condiție care trebuie îndeplinită atât sub aspectul existenței în sine a acestuia, cât și a posibilității de evaluare a prejudiciului.

Aceeași concluzie se impune și în privința înscrisurilor depuse de recurent la dosar în etapa procesuală a recursului, reținându-se că aceste înscrisuri nu constituie elemente îndestulătoare pentru determinarea întinderii daunelor produse în patrimoniul reclamantului, astfel încât, nu li se poate acorda eficiență în dovedirea caracterului cert al câștigului nerealizat.

În legătură cu aspectul criticat, este de menționat că în cadrul probatoriului administrat în primă instanță, reclamantul nu a solicitat proba cu expertiză tehnică contabilă, deși potrivit dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ., republicat, acestuia îi revenea obligația de a propune și de a administra probe în susținerea cererii de despăgubiri.

În aceeași ordine de idei, în cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către prima instanță a prevederilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, judecătorul fondului analizând fiecare pretenție și apărare, formulate pe parcursul procesului, și încuviințând probele solicitate de părți, pe care le-a apreciat concludente și necesare pentru judecarea cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 237 alin. (2) pct. 7 din C. proc. civ., republicat.

Pentru motivele arătate, în ceea ce privește soluția dată capătului de cerere având ca obiect obligarea în solidar a pârâtelor la despăgubiri, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

Referitor la soluția de respingere a excepției de necompetență materială a instanței cu privire la petitele 2, 4 și 5 ale acțiunii deduse judecății, examinând criticile recurentei-pârâte Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

În mod corect prima instanță a reținut că, în speță, sunt incidente prevederile art. 99 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, având în vedere că reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu mai multe capete de cerere aflate în strânsă legătură, printr-o unică cerere de chemare în judecată.

Astfel, Decizia nr. 6788/18.05.2018, prin care s-a dispus încetarea Contractului de concesiune nr. x/15.10.1999, are în vedere acordul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor exprimat prin adresa nr. x/05.02.2018, iar prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a solicitat anularea acordului mai sus menționat, a Deciziei nr. 6788/18.05.2018, emisă de Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad, obligarea autorității publice centrale la încheierea unui act aditional la contractul de concesiune și obligarea în solidar a ambelor pârâte la plata de despăgubiri.

Între aceste petite ale acțiunii există, în mod evident, o strânsă legătură, iar competența materială de soluționare în privința capetelor de cerere 1 și 5 aparține Curții de Apel București, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 99 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, competența de soluționare a cauzei se stabilește în funcția de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.

Prin urmare, nu se poate reține că în privința petitelor 2, 4 și 5 ale prezentei acțiuni competența materială a instanței se stabilește exclusiv în raport de emitentul Deciziei nr. 6788/18.05.2018, ci făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 99 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că, în speță, competența materială de soluționare a cauzei revine curții de apel.

Cu titlu preliminar examinării motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, deși cele două pârâte au exercitat cereri de recurs distincte, având în vedere criticile similare formulate de pârâte, care se circumscriu motivele de casare mai sus menționate, instanța de control judiciar va trata unitar aceste critici.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, este nefondat.

Hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele sentinței regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată, fiind examinate în mod efectiv problemele esențiale ridicate de către părți.

Judecătorul fondului a lămurit pe deplin situația de fapt dedusă judecății, judecătorul fondului prezentând argumentele care l-au determinat să respingă excepțiile invocate de pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad și să admită, în parte, acțiunea formulată de reclamant, aceste argumente raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

De asemenea, din perspectiva soluțiilor criticate, sentința recurată nu cuprinde motive contradictorii, prima instanță expunând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere la adoptarea fiecărei soluții și analizând în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri.

În contextul arătat, faptul că recurentele-pârâte nu împărtășesc raționamentul logico-juridic care a fundamentat capetele de cerere recurate, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

În ceea ce privește soluția de respingere a excepției inadmisibilității primului petit al acțiunii, criticile recurentei-pârâte Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Procedând la calificarea naturii juridice a acordului exprimat de Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor cu privire la încetarea contractului de concesiune, în mod corect instanța de fond a reținut că acordul în discuție nu constituie un act administrativ în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În conformitate cu dispozițiile legale mai sus enunțate, în analiza naturii juridice a unui act administrativ, esențiale sunt efectele juridice pe care le produce și natura măsurilor dispuse în conținutul actului, iar nu forma sau denumirea actului.

În speță, în acord cu opinia primei instanțe, Înalta Curte constată că acordul exprimat de autoritatea publică centrală în sensul încetării contractului de concesiune, nu constituie un act producător de efecte juridice prin el însuși, ci prin raportare la Decizia nr. 6788/18.05.2018.

Ca atare, dat fiind specificul acțiunii în contencios administrativ deduse judecății, în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în exercitarea controlului de legalitate asupra Deciziei nr. 6788/18.05.2018, instanța de contencios administrativ este competentă să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii deciziei contestate, inclusiv acordul exprimat prin adresa nr. x/05.02.2018.

Referitor la soluțiile de anulare a Deciziei nr. 6788/18.05.2018, emisă de pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad, și de obligare a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la încheierea actului adițional la Contractul de concesiune nr. x/15.10.1999, criticile recurentelor-pârâte circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Fără a relua întreg contextul faptic care a condus la emiterea Deciziei nr. 6788/18.05.2018, expus pe larg în cuprinsul sentinței recurate, Înalta Curte împărtășește constatările instanței de fond, reținând că Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad a transmis autorității publice centrale cererea nr. x/19.01.2018, înregistrată la aceasta din urmă sub nr. x/19.01.2018, prin care a solicitat acordul cu privire la încetarea contractului de concesiune nr. x/15.10.1999, din cauza imposibilității obiective a concesionarului de a continua activitatea din motive medicale, în condițiile în care, anterior, prin cererea înregistrată la Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad sub nr. x/09.01.2018, reclamantul a învederat că își retrage solicitarea nr. x/06.12.2017, prin care a dorit încetarea contractului de concesiune.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că, urmare a solicitării reclamantului înregistrată sub nr. x/09.01.2018, Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad a emis către acesta la data de 19.01.2018, adresa nr. x/2018, prin care i-a solicitat să precizeze expres, dacă raportat la adeverința medicală eliberată la 22.11.2017, este apt să efectueze activitățile sanitare veterinare prevăzute în contractul de concesiune, și tot la aceeași dată, respectiv, 19.01.2018, pârâta a înaintat autorității publice centrale solicitarea privind obținerea acordului pentru încetarea contractului de concesiune.

Drept răspuns la solicitarea Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Arad, reclamantul a depus cererea înregistrată sub nr. x/23.01.2018, prin care a precizat că este apt de muncă din punct de vedere medical pentru a efectua activitățile sanitare veterinare prevăzute în contractul de concesiune, iar la data de 14.02.2018, a depus cererea nr. x, prin care a arătat că a atașat adeverința medicală nr. 72/14.02.2018, din care rezultă că este apt de muncă, și a precizat că doreste să-și continue activitatea care face obiectul contractului.

În contextul reliefat, este corectă constatarea instanței de fond în sensul că la data înaintării către Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a cererii pentru obținerea acordului cu privire la încetarea contractului de concesiune, documentația transmisă acestei autorități era incompletă, în sensul că i-a fost comunicată doar cererea reclamantului cu nr. x/06.12.2017, culpa aparținând Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Arad, care a procedat la transmiterea solicitării în discuție fără a lămuri corespunzător situația medicală a reclamantului, aspect care rezultă cu certitudine din corespondența pe care a purtat-o cu acesta din urmă, inclusiv ulterior înaintării către autoritatea centrală a solicitării de încetare a contractului de concesiune.

Referitor la acordul exprimat de Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor prin adresa nr. x/05.02.2018, după cum s-a argumentat în cuprinsul prezentei decizii, instanța de control judiciar achiesează la opinia exprimată de judecătorul fondului în ceea ce privește natura juridică a acordului în discuție, reținând că până la data emiterii Deciziei nr. 6788/18.05.2018, acest acord nu a produs niciun efect juridic.

Ulterior emiterii acordului cu privire la încetarea contractului de concesiune, activitatea reclamantului s-a desfășurat în temeiul acestui contract iar nu în baza Ordinului nr. 101/2005, emis de Președintele Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, astfel că, aplicarea în cauză a dispozițiilor de la pct. 10.2, Capitolul 10, din ordinul menționat, nu face obiectul analizei instanței de contencios administrativ învestite cu judecarea litigiului.

Instanța de control judiciar constată că Decizia nr. 6788/18.05.2018 a fost emisă în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. e) din contractul de concesiune, respectiv renunțarea concesionarului de a exploata contractul urmare a unei imposibilități obiective de a-și îndeplini obligațiile, această cauză de încetare a contractului presupunând două condiții cumulative, și anume: o renunțare a concesionarului la exploatarea contractului și dovedirea imposibilității obiective a exploatării.

Întrucât la art. 9 alin. (1) lit. e) din contractul de concesiune se menționează în mod expres despre încetarea contractului prin renunțare, această manifestare de voință a concesionarului reprezintă condiția primordială care se impune a fi îndeplinită pentru încetarea contractului, condiție care odată dispărură, face inutilă examinarea celei de-a doua condiții.

În speță, la solicitarea și obținerea acordului autorității publice centrale pentru încetarea contractului de concesiune, s-a avut în vedere exclusiv cererea reclamantului cu nr. x/06.12.2017, prin care a solicitat încetarea contractului pe motive de sănătate și vârstă înaintată, însoțită de adeverința medicală eliberată la data de 22.11.2017, prin care se menționează că este suferind de hipertensiune arterială stadiul II în tratament și se recomandă evitarea efortului fizic și psihic.

Pe cale de consecință, cauza de încetare a contractului de concesiune prin Decizia nr. 6788/18.05.2018, a constituit-o renunțarea reclamantului la exploatarea contractului, ca urmare a unei imposibilități obiective de a-și îndeplini obligațiile, respectiv din motive medicale.

În acord cu judecătorul fondului, se constată că sunt nelegale aspectele reținute în preambulul Deciziei nr. 6788/18.05.2018, referitoare la Fișa de inspecție nr. 764/03.04.2018 privind activitatea medicilor veterinari de liberă practică împuterniciți, care face trimitere la deficiențele constatate în activitatea reclamantului.

Această constatare se întemeiază pe argumentele prezentate anterior, în sensul că s-a obținut acordul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor privind încetarea contractului de concesiune în temeiul prevederilor art. 9 alin. (1) lit. e) din contract, context în care, legalitatea Deciziei nr. 6788/18.05.2018 poate fi analizată numai prin raportare la cauza de încetare a contractului instituită de această prevedere contractuală, iar nu în raport de nerespectarea obligațiilor contractuale de către concesionar, prin reziliere, cauză de încetare a contractului care este prevăzută în mod distinct la art. 9 alin. (1) lit. c) din contract.

Rezultă că în mod corect prima instanță a procedat la analiza incidenței în speță a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. e) din contractul de concesiune nr. x/1999, întrucât motivul pentru care s-a dispus încetarea contractului nu l-a constituit nerespectarea obligațiilor contractuale, iar Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor nu a exprimat un acord de reziliere în acest sens, ci a exprimat un acord de încetare a contractului, având în vedere renunțarea reclamantului la exploatarea contractului, ca urmare a unei imposibilități obiective de a-și îndeplini obligațiile.

Astfel, constatând că nu s-a obținut un acord al concedentului pentru încetarea contractului de concesiune în baza art. 9 alin. (1) lit. c) din contract, în mod întemeiat instanța de fond a respins apărările pârâtelor vizând neîndeplinirea de către reclamant a obligațiilor asumate prin contractul de concesiune, reținând că sunt nelegale cele consemnate în preambulul Deciziei nr. 6788/18.05.2018, care fac trimitere la Fișa de inspecție întocmită în urma controlului efectuat de Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad.

Totodată, apreciind a fi contradictorii mențiunile referitoare la starea de sănătate a reclamantului, consemnate prin cele două adeverințe medicale eliberate de către același medic specialist, în mod judicios prima instanță a reținut că autoritățile pârâte s-au limitat la a constata această contradicție și fără o justificare pertinentă, au dau eficiență celor constatate în cuprinsul primei adeverințe, ceea ce nu poate intra în marja de apreciere a acestora.

Contrar susținerilor recurentelor-pârâte, concluzia primei instanțe nu denotă încălcarea marjei de apreciere de către instanța de judecată, ci reflectă constatarea judecătorului fondului cu privire la modul de îndeplinire a celei de-a doua condiții pe care o presupune cauza de încetare a contractului de concesiune prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. e) din contract, în sensul nedovedirii imposibilității obiective de exploatare a obiectului concesiunii, concluzie care este rezultatul coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză.

Împrejurarea că prima instanță a constatat caracterul legal al acordului exprimat de Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor pentru încetarea contractului de concesiune în conformitate cu art. art. 9 alin. (1) lit. e) din contract, nu întră în contradicție cu concluzia sa anterioară, ci se întemeiază pe analizarea celor condiții cumulative pe care le presupune încetarea contractului de concesiune în temeiul prevederilor contractuale mai sus menționate, în raport de documentația transmisă autorității publice centrale pentru obținerea acordului în discuție.

Așa cum s-a argumentat în cuprinsul prezentei decizii, la solicitarea și obținerea acordului autorității publice centrale pentru încetarea contractului de concesiune, s-a avut în vedere exclusiv cererea reclamantului cu nr. x/06.12.2017, prin care acesta a solicitat încetarea contractului pe motive de sănătate și vârstă înaintată, însoțită de adeverința medicală eliberată la data de 22.11.2017.

Deși cererea reclamantului, prin care a învederat că își retrage solicitarea de încetare a contractului de concesiune, a fost înregistrată la Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad sub nr. x/09.01.2018, din actele dosarului rezultă că autorității centrale i-a fost transmisă doar cererea reclamantului din data de 06.12.2017, fapt datorat culpei Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Arad.

Din această perspectivă, criticile recurentelor-pârâte nu se circumscriu nici motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, neputându-se reține că sentința recurată cuprinde contradictorii în privința aspectului analizat.

De asemenea, având în vedere situația de fapt reținută în cauză pe baza materialului probator administrat, raportat la prevederile art. 31 și art. 32 din Legea nr. 160/1998, în mod corect instanța de fond a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la încheierea actului adițional la contractul de concesiune nr. x/1999, în considerentele sentinței fiind prezentate, într-o manieră clară, argumentele care au îndreptățit judecătorul fondului la a dispune în acest sens, din parcurgerea considerentelor sentinței rezultând, cu evidență, că obiectul actului adițional la contractul de concesiune îl constituie schimbarea formei de organizare a reclamantului, medic veterinar de liberă practică, din Persoană Fizică Autorizată "Cabinet medical veterinar Dr. A." în persoana juridică "S.C. B. S.R.L."

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței recurate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva soluției de respingere a cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 6788/18.05.2018, ca fiind lipsit de interes, și va respinge recursurile declarate de reclamant și de pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad împotriva sentinței atacate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva soluției de respingere a cererii de suspendare a executării pronunțate prin sentința nr. 897 din data de 11 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind lipsit de interes.

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Arad, împotriva sentinței nr. 897 din data de 11 martie 2019, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iulie 2020.