ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3483/2019

Ședința publică din data de 20 iunie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția de Administare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice Brașov solicită:

Obligarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Direcția Generală De Administrare A Marilor Contribuabili - Activitatea de inspecție fiscală ca în temeiul prevederilor cuprinse în Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 2202/2015 să întocmească și să transmită către compartimentul cu atribuții de evidență pe plătitori lista cu obligațiile fiscale ce fac obiectul anulării, conform prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale;

Obligarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională A Finanțelor Publice Brașov ca, în temeiul prevederilor art. 2 alin. (1) raportat la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța în prezenta cauză, să emită și să comunice decizia de anulare a obligațiilor fiscale constând în contribuții sociale obligatorii și accesorii aferente, stabilite prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/23.10.2014, emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală. Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili -Activitatea de inspecție fiscală, în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/23.10.2014, în cuantum total de 29.347.529 RON din care suma de 16.451.816 RON cu titlu de contribuții sociale obligatorii si suma de 12.895.713 RON cu titlu de accesorii

Prin sentința civilă nr. 1009 din 23 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională De Administrare Fiscală-Direcția de Administare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice Brașov, ca rămasă fără obiect și a obligat pârâta ANAF-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 6.750,02, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței civile nr. 1009 din 23 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba și Direcția de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea recursului, pârâtele au susținut, în esență, că nu s-a reținut în sarcina lor vreo culpă care să justifice acordarea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește obligarea la plata către reclamantă a sumei de 6750,02 RON reprezentând cheltuieli de judecată, solicită să se constate că aceste cheltuieli sunt neobișnuit de mari în raport de valoarea pricinii și de proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus pentru pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea dificultatea sau noutatea litigiului.

Se arată că judecătorul are posibilitatea sa dispună reducerea cheltuielilor de judecata in raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea depusa de avocat, aceasta soluție fiind conforma prevederilor art. 6 din Convenția europeana a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un proces echitabil implica si o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecata.

Fata de acest aspect, critică hotărârea instanței de fond care, în conformitate cu art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., trebuia să constate nepotrivit de mare cuantumul sumei solicitate de reclamanta și pe cale de consecință sa micșoreze onorariul avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale.

In opinia recurentei Direcția de Administrare a Marilor Contribuabili, art. 453 din C. proc. civ. nu a fost conceput ca un mijloc de pedepsire abuziva și nelimitata a pârâților care pierd procesele, ci o modalitate justă de reparație pentru persoanele care se văd chemați în judecată în mod nefondat.

Astfel partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli (in temeiul art. 453 din C. proc. civ.) decât in măsura in care se constată că, în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar ți rezonabil au fost plătite de către partea care a câștigat procesul în timpul și în legătură cu acel litigiu.

Având in vedere textele citate, instanța de fond nu ar fi trebuit sa acorde suma de 6750,02 RON reprezentând cheltuieli de judecata, aceasta suma nefiind justificata.

Cheltuielile privind angajarea unui apărător, cele privind administrarea probatoriului, sunt cheltuieli obișnuite si nu se pot imputa pârtii adverse, așa cum s-a subliniat și în practica judiciară: " când o parte provoacă prin apărarea sa cheltuieli deosebite, ele urmează a fi suportate numai de ea, dacă cade în pretenții" - Tribunalul Suprem, secția civila decizia nr. 1410/1976; Tratatul teoretic și practic de procedura civila, V.M. Ciobanu.

Se arată că Înalta Curte de Casație și Justiției, prin Decizia nr. 4930 din data de 25.09.2001, a statuat că " onorariile avocaților sunt negociabile și se stabilesc prin contract de asistenta juridică, însă acest contract nu este opozabil terților din proces, și ca atare, în raport de natura litigiului și după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța poate majora sau micșora nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include in cheltuielile de judecata cu titlu de onorariu de avocat."

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 8 septembrie 2016, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate excepția tardivității recursului formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că această excepție este fondată, recursul fiind tardiv formulat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.

De asemenea, potrivit art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Înalta Curte reține că sentința recurată a fost comunicată recurentei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba - la data de 19.07.2016, conform dovezii de înmânare aflată la dosarul instanței de fond. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată și motivată calea de atac a recursului, începea să curgă de la acest moment și se împlinea la data de 04.08.2016, potrivit dispozițiilor art. 181, raportat la art. 184 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, că recursul înregistrat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba la data de 05.08.2016, a fost declarat și motivat cu depășirea termenului de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, se reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., în sensul că nu există motive de casare de ordine publică ce pot fi ridicate din oficiu de către instanță.

În ceea ce privește recursul formulat de Direcția de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Analizând sentința atacată în raport de criticile aduse, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., față de prevederile legale aplicabile din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a atrage casarea hotărârii recurate.

Instanța de fond a fost învestită, la data de 11.11.2015, cu o acțiune prin care reclamanta a solicitat obligarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov la emiterea și comunicarea deciziei de anulare a obligațiilor fiscale constând în contribuții sociale obligatorii și accesorii aferente, stabilite prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/23.10.2014, emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală. Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de inspecție fiscală, în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/23.10.2014, în cuantum total de 29.347.529 RON din care suma de 16.451.816 RON cu titlu de contribuții sociale obligatorii si suma de 12.895.713 RON cu titlu de accesorii.

La termenul din 23.03.2016, reclamanta prin apărător a depus la dosarul cauzei Decizia de anulare a obligațiilor fiscale nr. 1502/18.01.2016 și Decizia de anulare din oficiu nr. 2311/28.01.2016, emise după introducerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1009 din 23 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea reclamantei a rămasă fără obiect și a dispus obligarea pârâtei ANAF-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 6.750,02, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte apreciază că instanța de fond, temeinic și legal, a reținut că este fondată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat și taxa de timbru, având în vedere momentul îndeplinirii obligației de către pârâtă.

Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 451 C. proc. civ., potrivit cărora: judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Dispozițiile art. 451 C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare.

Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și jurisprudență și a apreciat corect că, dată fiind emiterea Deciziei nr. 1502/18.01.2016 și a Deciziei nr. 2311/28.01.2016, după introducerea acțiunii, se impune obligarea pârâtei care a determinat pornirea procesului, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

În ceea ce privește criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul avocațial și taxa de timbru, Înalta Curte reține că aceste critici nu sunt fondate având în vedere că aceste cheltuieli au fost solicitate și acordate în conformitate cu prevederile art. 452 din C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Este adevărat că potrivit prevederilor art. 451 alin. (2) "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei", însă în cauză, nu cheltuielile de judecată nu sunt nejustificat de mari.

Câtă vreme reclamanta sau apărătorul său nu puteau să anticipeze atitudinea procesuală a celeilalte părți, susținerile recurentei referitoare la complexitatea redusă a litigiului sunt fără fundament juridic, astfel că în mod corect prima instanță a apreciat că suma de 6750,02 RON reprezentând cheltuieli de judecata, este justificată și proporțională cu activitatea desfășurată de avocat.

Pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba este tardiv, iar recursul formulat de Direcția de Administrare a Marilor Contribuabili este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba împotriva sentinței civile nr. 1009 din 23 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul formulat de Direcția de Administrare a Marilor Contribuabili și împotriva sentinței civile nr. 1009 din 23 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2019.