ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 79/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019 reclamanta Societatea A. SRL în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Brașov prin AJFP Brașov și AJFP Brașov a învestit instanța cu acțiune având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 2 iunie 2015 privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, emisă de pârâtă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 2 iunie 2015 până la soluționarea pe fond a cererii de anulare a acestor acte; respectiv constatarea și confirmarea existenței suspendării Deciziei de impunere nr. x din 2 iunie 2015 privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, emisă în baza raportului de inspecție fiscala nr. x din 2 iunie 2015 până la soluționarea pe fond a cererii de anulare a acestui act pronunțată prin Sentința nr. 88 din 23 septembrie 2015 de Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. x/2015 (sentința rămasă definitivă prin Decizia nr. 428 din 7 februarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2015).

Prin Sentința civilă nr. 50 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Societatea A. SRL în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Brașov prin AJFP Brașov și AJFP Brașov.

A suspendat executarea Dispoziției de impunere x nr. 267 din 2 iunie 2015 emisă de DGRFP Brașov - AJFP Brașov până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anularea actului.

A respins cererea având ca obiect constatarea și confirmarea existenței suspendării Deciziei de impune nr. 267 din 2 iunie 2015 pronunțată prin Sentința nr. 88 din 23 septembrie 2015 de Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. x/2015.

Împotriva Sentinței civile nr. 50 din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta AJFP Brașov, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul respingerii cererii de suspendare a actului administrativ-fiscal.

Recurenta-pârâtă a precizat că prezentul recurs vizează numai soluția de admitere a cererii de suspendare a executării Deciziei 267 din 2 iunie 2015 emisa de AJFP Brașov, soluție cu care nu este de acord.

În susținerea motivelor de casare invocate, a arătat, în esență, că reținerile instanței de fond care au condus-o pe aceasta la pronunțarea hotărârii recurate sunt neîntemeiate și nelegale, reținându-se doar pe scurt, fără o analiză clară și concretă, ca fiind îndeplinite doar condițiile referitoare la formularea plângerii prealabile și achitarea cauțiunii. Consideră că instanța de fond a avut în vedere prevederile legale aplicabile în speță însă nu a avut în vedere faptul că, până la pronunțarea în procedura prealabilă respectiv de către o instanță de judecată învestită cu anularea actelor administrativ-fiscală acestea se presupune că au fost legal și corect emise în sarcina reclamantei. Consideră că instanța de fond a avut în vedere numai apărările intimatei-reclamante și raportat numai la îndeplinirea celor două condiții (existența unui caz bine justificat și iminenta producerii unei pagube) și, pe lângă existența contestației împotriva actului administrativ fiscal și depunerea cauțiunii, consideră că nu a avut în vedere motivele invocate prin întâmpinarea formulată, dispozițiile legale aplicabile în materie fiscală, chiar dacă acestea au fost redate în hotărâre, considerând că se impune admiterea cererii și suspendare a executării actelor administrativ-fiscale.

A învederat că actele administrativ fiscale a căror suspendare la executare s-a admis de către instanța de fond au fost emise în conformitate și cu respectarea dispozițiilor legale, nefiind făcuta dovada anularii acestora. Prin actul administrativ-fiscal a cărui suspendare la executare s-a solicitat în prezenta cauză, admisă de către instanța de fond, organele fiscale au stabilit obligații fiscale de plată, cu respectarea dispozițiilor reglementate de Codul fiscal, Codul de procedură fiscală. La emiterea acestui act administrativ fiscal a cărui suspendare la executare a fost admisa de către instanța de fond, organele fiscale au avut în vedere toate reglementările legale aplicabile, nefiind vorba despre nelegalitatea acestuia, iar în ceea ce privește amnistia fiscală, pentru reclamantă aceasta a fost aplicată de către organele fiscale așa cum a menționat și cum de altfel se afirmă de către reclamantă și s-a reținut și de către instanța de fond. Astfel, consideră și solicită a se constata că, cererea de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale nu este întemeiată, intimata-reclamanta nu a probat în concret motivul pentru care a formulat o astfel de cerere.

Astfel, fără a intra în analizarea legalității deciziei de impunere respectiv al modului de stabilire a obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina reclamantei, învederează instanței de judecata că, în speță, nu poate fi vorba despre executarea silită a reclamantei cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile în materia executării silite. Reclamanta consideră neîntemeiat și nejustificat ca, raportat la decizia de impunere emisa în sarcina acesteia, inspectorii fiscali au interpretat greșit dispoziții legale, respectiv aceștia au aplicat discreționar prevederi legale. Solicită instanței de judecata să retină, în principal ca, deși reclamanta consideră că, motivele invocate nu antamează analiza chestiunilor de legalitate deduse judecații în contestația formulata în procedura prealabila, așa cum a menționat mai sus, reclamanta își motivează cererea de suspendare tocmai prin motive ce țin de fondul cauzei.

Învederează că instanța sesizată cu cererea de suspendare a deciziei de impunere nu poate să rețină, în soluționarea cererii de suspendare, situații ipotetice/probabile, aceasta urmând a analiza dacă actele administrativ fiscale emise în sarcina reclamantei produc reclamantei o pagubă iminentă. Sintagma pagubă iminentă se referă la prejudiciul material viitor și previzibil sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Ori, cererea reclamantei nu conține nicio mențiune clară, respectiv aceasta nu menționează în mod distinct cu privire la dreptul vătămat interesul legitim vătămat, cazul bine justificat și prejudiciul iminent ca și cerințe legale pe care le presupune o cerere întemeiata pe art. 14 din Legea nr. 554/2004. Având în vedere starea de fapt și de drept, este evident că nu se confirmă situația de a se fi creat o îndoială serioasă în privința legalității actelor reprezentate de deciziile de reverificare, respectiv prin decizia de impunere nu s-a cauzat o paguba reclamantei, reclamanta nu probează care este paguba creată prin emiterea acestei decizii.

De asemenea, să se constate că din actele depuse de către reclamanta la cererea de chemare în judecata nu rezultă pericolul care ar duce la producerea unei pagube iminente de natură să justifice suspendarea executării deciziei de impunere, luarea unei astfel de măsuri ar fi o soluție nelegală și netemeinică.

Prin înscrisul denumit "întâmpinare" și depus la dosarul cauzei la data de 20 iunie 2019 recurenta-pârâtă invocă motive noi de recurs legate în esență de legala citare de la fond și de cadrul procesual.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 15 iulie 2019, intimata-reclamantă Societatea A. SRL a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și să se mențină sentința civilă recurată ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat.

Cu titlu prealabil Înalta Curte reține faptul că nu poate avea în vedere la soluționarea recursului motivele noi de recurs invocate în cauză de către recurenta-pârâtă prin înscrisul denumit "întâmpinare" înregistrat pe rolul instanței la data de 20 iunie 2019, în condițiile în care termenul de declarare și de motivare a recursului a fost cu mult depășit.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurenta-pârâtă este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Deși s-ar putea invoca ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanță pentru respingerea acțiunii ar fi succintă, Înalta Curte constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este și el nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Reclamanta-intimată Societatea A. SRL a solicitat, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere nr. x din 2 iunie 2015 privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, emisă de pârâtă în baza raportului de inspecție fiscala nr. x din 2 iunie 2015 până la soluționarea pe fond a cererii de anulare a acestor acte.

Este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege.

Aceste condiții se analizează în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

În raport cu circumstanțele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor dosarului și a împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de reclamant, îndeplinirea cumulativă a celor două condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost corect reținută.

Criticile aduse hotărârii, grefate în principal pe inexistența unui caz bine justificat, motivat de susținerea în sensul că decizia de impunere atacată a fost emis cu respectarea prevederilor legale în vigoare, nu este de natură a impune o altă concluzie în prezenta cauză, în care nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a realizat o corectă interpretare a probatoriilor administrate în cadrul acestei proceduri sumare reținând existența unei îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ atacat față de calificarea corectă de către reclamantă a stării de drept, respectiv aplicarea în speță a Legii de amnistie fiscală nr. 209/2015. Înalta Curte are în vedere și împrejurarea că în situația în care demersul legal al reclamantei nu va avea succes, aceasta va suporta consecințele impuse prin măsurile asiguratorii instituite, fiind aplicat sechestrul asigurător pentru bunuri imobile aflate în proprietatea reclamantei în sumă de 13.109.098 RON, o sumă dublă față de suma de 6.328.156 RON pe care recurenta o pretindea intimatei la momentul introducerii prezentei acțiuni.

Înalta Curte reține că prima instanță în mod just a stabilit că și cerința pagubei iminente este întrunită în situația concretă a intimatei-reclamante, prejudiciul constatat prin actul atacat fiind unul material, viitor și previzibil.

De asemenea, din perspectiva prevederilor Recomandării nr. (89) 8/1983 a Consiliului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, la care de altfel a făcut referire și instanța de fond, astfel de măsuri de protecție provizorie pot fi acordate atunci când executarea actului administrativ este de natură a cauza pagube și când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia.

În aceste condiții, se constată că susținerile cu caracter general ale recurentei-pârâte nu își regăsesc un fundament în cele relevate din înscrisurile depuse la dosar, motiv pentru care nu sunt capabile să determine instanța de control judiciar a aprecia că în speță nu ar fi îndeplinită condiția cazului bine justificat, fiind identificate împrejurări vădite de fapt și/sau de drept de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva Sentinței nr. 50/2019 din 19 aprilie 2019 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - LM