ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 43/2020

Ședința publică din data de 9 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal sub numărul de dosar x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, suspendarea executării actului administrativ reprezentat de Decizia de impunere nr. x/25.04.2019, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/25.04.2019.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ.

Prin sentința civilă nr. . nr. 76 din 24 iunie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/25.04.2019 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov - Activitatea de inspecție fiscală, cerere formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov.

Împotriva sentinței civile recurate a formulat recurs reclamanata criticând-o pentru nelegalitate, invocând cazurile prev. de art. 488 pct. 6,8 C. proc. civ.

În principal, recurenta a solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Brașov.

În subsidiar a solicitat casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de suspendare așa cum a fost formulată.

A solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată este succintă și lacunară, lipsind aproape cu desăvârșire motivarea soluției pronunțate, față de absența unui examen judiciar concret asupra condițiilor de admisibilitate a suspendării actului administrativ emis față de recurentă, cu nescotirea exigențelor art. 397 alin. (1) teza I C. proc. civ., care impun cercetarea procesului sub toate aspectele deduse judecății.

A mai susținut recurenta că întreaga motivare a hotărrii se regăsește interal la pag. 3 în cadrul căreia instanța a analizat atât condiția cazului bine justificat cât și aceea a pagubei iminente.

Referitor la condiția cazului bine justificat, instanța a analizat in concreto doar argumentele legate de depășirea termenului de inspecție fiscală și nemotivarea actului administrativ, deși recurenta a invocat și multe alte argumente de vădită nelegalitate, care însă nu au făcut obiectul niciunei analize.

Situația este similară și cu privire la condiția pagubei iminente, în sensul că instanța de fond a făcut doar o scurtă motivare teoretică și abstractă a acestei condiții, reținând că nu sunt necesare probe concrete din care să rezulte paguba, fără însă a face nici cea mai mică referire la motivele concrete invocate de reclamantă și probele administrate.

Față de aceste împrejurări, în condițiile în care sentința recurată cuprinde exclusiv o analiză generică, pur formală, fără legătură cu situația de fapt dedusă judecății și fără a se proceda la o verificare temeinică a îndeplinirii condiție existenței calității procesuale active, este pe deplin inicdent motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În mod greșit instanța a considerat că depășirea termenului de efectuare a inspecției fiscale nu este un caz bine justificat, acesta fiind, de altfel, singurul motiv analizat de instanța de fond, deși oricum foarte sumar.

Astfel, deși reclamanta a arătat că inspecția fiscală s-a derulat în total pe o perioadă de 381 de zile, în condițiile în care termeul maxim de decădere este de 360 de zile, instanța de fond a reținut că acest motiv nu reprezintă un caz bine justificat, având în vedere că în primul rând depășirea duratei reprezintă un caz de nulitate relativă iar reclamanta nu a dovedit prejudiciul, iar în al doilea rând că în perioada respectivă nu sunt incluse perioadele de suspendare.

Or, a arătat recurenta că prejudiciul rezultă din faptul că din cauza prelungirii duratei inspecției, a fost decalat și termenul de emitere a deciziei de impunere, ceea ce a dus la calculul unor accesorii pentru sumele stabilite în plus (dobânzi și penalități) pentru o perioadă mai lungă de timp, având în vedere că acestea se calculează retroactiv și nu doar de la data emiterii deciziei.

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că în mod greșit instanța a considerat că depășirea termenului de efectuare a inspecției fiscale nu este un caz bine justificat .

De asemenea, instanța de fond a aplicat în mod greșit prev. art. 2 alin. (1) lit. t) și lit. ș) și art. 14 din Legea 554/2004.

Chiar și din motivarea extrem de scurtă a hotărârii instanței de fond, se poate observa că aceasta s-a abătut în mod semnificativ, atât de la practica instanțelor naționale cât și de la cea a instanțelor internaționale.

Astfel la pag. 3 paragraful 3 din hotărârea atacată, instanța de fond reține că pentru dovedirea cazului bine justificat, petentul trebuie să ofere și unele elemente probatorii din care să rezulte vădita nelegalitate a actului administrativ, concluzie care este în contradicție cu jurisprudența Înaltei Curți, potrivit căreia nu este necesar a se prezenta probe concrete, condiția cazului bine justificat putând fi desprinsă chiar și din analiza doar a împrejurărilor de fapt sau de drept prezentate în cadrul cererii de suspendare.

Recurenta a făcut referire la nelegalitatea constatată de către organele fiscale cu privire la plățile efectuate de reclamantă către societățile B. și C., arătând că între acestea și reclamantă u există niciun fel de relație de afiliere sau de control, nici direct și nici indirect, toate fiind societăți independente și care acționează pe piața liberă a produselor farmaceutice.

În ceea ce privește relația reclamantei cu D., instanța de fond nu a oferit niciun fel de motivare, susținând că pentru vânzarea unui unui fond de comerț, reclamanta a angajat un comisionar din Cipru, iar în viziunea intimatei, valoarea comisionului era prea mare prin raportare la prețul obținut din vânzarea intermediară de comisionar.

A mai susținut recurenta că hotărârea instanței de fond nu este motivată niic în ceea ce privește condiția pagubei iminente. A arătat în fața instanței de fond că are obligații lunare de plată ca urmare a încheierii unor contracte de credit bancare în valoare de 4.700.000 ron și în valoare de 8.000.000 ron, credite a căror valoare este mai mare decât sumele stabilite prin decizia de impunere, și au fost garantate prin încheierea de contracte de garanție asupra principalelor active imobiliare deținute de recurenta-reclamantă. Astfel o eventuală executare silită pornită de ANAF ar duce la imposibilitatea achitării ratelor lunare, ceea ce în final va duce la executarea garanțiilor de către bancă și stoparea producției.

De asemenea, recurenta a prezentat un plan de afaceri prin care a realizat o strategie de expansiune cu mai multe obiective pentru care au fost antrenate deja o parte semnificativă din resursele societății, unele din acestea fiind în stadiul avansat de implementare.

Or, în situația în care recurenta va fi obligată să plătească toată suma impusă de organele fiscale, întregul plan de afaceri ar fi prejudiciat iremediabil, prejudiciu care în mod evident că nu va mai putea fi niciodată remediat.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca netemeinic și nelegal.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursurile formulate de pârâte raportat la hotărârea instanței de fond și la probele administrate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate având în vedere următoarele considerente:

Cu privire la cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenta, Înalta Curte constată că nu este fondat

Potrivit dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea este elementul esențial al unei hotărâri judecătorești, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești reprezintă o condiție a procesului echitabil, exigență prevăzută atât de Constituția României (art. 21 alin. (3) cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 paragraf 1).

Sunt neîntemeiate susținerile recurentei, întrucât prin considerentele sentinței sunt examinate toate motivele în baza cărora s-a solicitat suspendarea actelor administrative.

Împrejurarea că motivarea sentinței instanței de fond nu cuprinde considerente ample nu poate atrage nulitatea hotărârii atâta vreme cât instanța a răspuns tuturor argumentelor susținute de reclamantă prin acțiunea formulată.

De asemenea, nu se poate reține vreo omisiune a instanței de fond de a cerceta și analiza în mod efectiv cererea de chemare în judecată, raportat la obiectul acesteia, hotărârea permite instanței de control judiciar analiza acesteia în recurs, fiind îndeplinite exigențele desfășurării unui proces echitabil.

Prin urmare, nu se poate reține nici că instanța de fond a pronunțat o hotărâre în baza unor motive străine de natura cauzei, criticile recurentei sunt nefondate și nu atrag incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține că obiectul cauzei îl constituie suspendarea suspendarea executării actului administrativ reprezentat de Decizia de impunere nr. x/25.04.2019, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/25.04.2019.

În fapt, prin Decizia de impunere nr. x/25.04.2019 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/25.04.2019, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale în cuantum de 4.964.482 de RON.

Definiția existenei cazului bine justificat se referă la împrejurări legate de stări de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administraitv. Recunta-recalamntă nu a probat existența unui motiv întemeiat privind nelegalitatea vădită a actului administrativ contestat, nefiind evidențiate împrejurări de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

În cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Astfel, în cadrul cererii de suspendare instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actelor administrative, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anularea actelor administrative.

a). Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorului, sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să existe o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a actului.

Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut suficiente argumente care să conducă la inexistența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat.

Critica recurentei în susținerea îndeplinirii cerinței cazului bine justificat a constat în aceea că durata inspecției fiscale a depășit cu mult termenul de decădere de 360 de zile prevăzut de Codul de procedură fiscală.

Însă, în mod corect a reținut prima instanță că, dispozițiile art. 127 alin. (7) din Codul de procedură fiscală prevede că perioadele în care inspecția fiscală este suspendată nu sunt incluse în calculul acesteia. Prin urmare, în cauză nu pot fi incluse în calculul inspecției fiscale perioadele când aceasta a fost suspendată, astfel că termenul de 360 de zile, la care se referă reclamanta nu a fost depășit.

Pe de altă parte, depășirea duratei inspecției fiscale nu este unul din motivele care atrag nulitatea absolută a actelor administrativ-fiscale, motive prevăzute limitativ de art. 49 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

Așadar, în situația invocată de reclamantă nu există un caz de nulitate absolută, în care vătămarea este prezumată în favoarea contribuabilului care o invocă, ci este vorba de o nulitate relativă, caz în care este necesar ca cel care o invocă să probeze existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului administrativ-fiscal. O astfel de vătămare nu a fost probată în cauză.

Referitor la criticile recurentei-reclamante cu privire la pretinsa nemotivare a actelor administrativ-fiscale, în mod corect a reținut prima instanță că acestea sunt motivate pe larg, atât în fapt, cât și în drept, astfel că aceste critici ale reclamantei sunt vădit nefondate. Faptul că motivele prezentate de organul fiscal în cuprinsul acestor acte nu sunt în favoarea recurentei, nu echivalează cu nemotivarea actelor.

Astfel, se reține că nu s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat, care să înfrângă principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu, cazul bine justificat presupunând existența unei îndoieli asupra temeiniciei actelor administrativ fiscale, împrejurare care nu a fost dovedită.

Prin urmare, în analizarea condiției prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, asupra actului administrativ a cărui suspendare se solicită, rezultă că nu există indicii vădite care să conducă la aparența unei nelegalități a acestuia.

b).De asemenea, instanța de control judiciar constată că nici cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt astfel cum a fost constatată de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ nu este de natură a crea pagube care pot avea consecințe grave în patrimoniul recurentei-reclamante.

Această a doua condiție este legată de condiția cazului bine justificat, condiție care nu este îndeplinită în cauză, așa cum s-a reținut mai sus, astfel că nici condiția pagubei iminente nu este întrunită. Chiar dacă această a doua condiție ar fi îndeplinită, nu ar fi suficient pentru a se dispune suspendarea executării actelor contestate, cerințele trebuind să fie îndeplinite cumulativ.

Este suficient ca pentru respingerea cererii de suspendare a executării unui act administrtiv să nu fe îndeplinită una din cele două condiții impuse de Legea nr. 554/2004.

În analizarea acestei condiții, în mod corect a reținut prima instanță Recomandarea nr. R (89) 8 din 13.09.1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei care a considerat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecție jurisdicțională provizorie în funcție de împrejurările concrete ale cauzei, pentru a nu cauza acestora un prejudiciu ireparabil și pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului, prejudiciu a cărui existență apreciază instanța că trebuie legată indisolubil de existența unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ, ceea ce nu este cazul în speță.

În concluzie, în cauză, nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiții necesare pentru admiterea unei cereri de suspendare a unui act administrativ, ce se desprind din prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 în mod corect a reținut prima instanță că nu este întemeiată cererea reclamantei, motiv pentru care a fost respinsă solicitarea de suspendare a executării actelor contestate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru aceste cnsiderente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 76 din 24 iunie 2019 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 ianuarie 2020.