ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3661/2019
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3661/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1.1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23 octombrie 2015, reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:
- anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/21 iulie 2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/21 iulie 2015;
- suspendarea, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare, a actelor administrative mai sus menționate.
La data de 9 decembrie 2015, reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată prin care a arătat că înțelege să solicite și anularea Deciziei nr. 417 din 30 octombrie 2015 privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrativ fiscale contestate prin cererea sa inițială. Față de completarea cererii de chemare în judecată în sensul indicat, reclamanta a solicitat respingerea excepției inadmisibilității invocată prin întâmpinare de pârâta ANAF.
La data de 15 ianuarie 2016, reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere de renunțare la pretenția de suspendare a actelor administrativ fiscale contestate, respectiv Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/21 iulie 2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/21 iulie 2015, renunțare formulată și oral în ședința publică din data de 12 ianuarie 2016.
În ședința publică din data de 10 martie 2016, Curtea a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, față de completarea cererii de chemare în judecată realizată de reclamantă, fiind respectate astfel prevederile art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală.
1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond
Prin Sentința civilă nr. 960 din 22 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:
- a fost admisă cererea principală modificată formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;
- au fost anulate Decizia nr. 417 din 30 octombrie 2015 de soluționare a contestației fiscale emisă de pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/21 iulie 2015 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/21 iulie 2015, ambele emise de pârâta ANAF - DGAMC.
1.3. Cererile de recurs
Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, fiind criticată sentința atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
1.3.1. Recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală a arătat că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța reținând în mod netemeinic că aprecierile organului fiscal au fost bazate pe o interpretare eronată a dispozițiilor legale incidente în perioada de referință - 01 octombrie 2009-30 septembrie 2011.
De asemenea, partea a susținut faptul că în mod greșit instanța a reținut că ANAF nu avea competența legală de a stabili creanțele fiscale în discuție, întrucât în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011, începând cu data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, procedurile de administrare a creanțelor reprezentând contribuțiile prevăzute la alin. (1) vor fi continuate de ANAF, care se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Sănătății - Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, în calitate de creditor bugetar, pe care le succedă de drept în această calitate.
De asemenea, recurenta a considerat că sunt aplicabile cauzei dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 94 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată.
Referitor la invocarea Deciziei nr. 2962 din 20 iunie 2014 a ÎCCJ, s-a arătat că în speța dedusă judecății în dosarul în care a fost pronunțată decizia arătată, obiectul cauzei l-a constituit anularea notificărilor emise de CNAS, iar în prezenta cauză s-a dispus anularea deciziei de impunere, a Raportul de Inspecție Fiscală și a Deciziei de soluționare a contestației.
S-a arătat că intimata - reclamantă a primit de la CNAS următoarele notificări: - Notificarea x/4 noiembrie 2010 privind suma de plată pentru trimestrul II 2010; Notificarea x/10 august 2011 privind nivelul procentului de contribuție pentru trimestrul II 2010; Notificarea x/10 august 2011 privind nivelul procentului de contribuție pentru trimestrul I 2010; Notificarea x/15 noiembrie 2011 privind atât nivelul procentului de contribuție pentru trimestrul II 2010, cât și suma estimată de plată.
S-a arătat că Notificarea x/15 noiembrie 2011 privind atât nivelul procentului de contribuție pentru trimestrul II 2010, cât și suma estimată de plată a fost contestată de intimata-reclamantă, iar Curtea de Apel București, prin Sentința civilă nr. 3119 din 11 mai 2012, a dispus anularea Notificării arătate.
Recurenta a menționat că organele de inspecție fiscală au calculat contribuția trimestrială datorată, potrivit art. 363
1
din Legea nr. 95/2006, prin aplicarea cotei de 8% în trim. IV 2009 - trim. I 2010, trim. III 2010, trim. III 2011 și de 9% pentru trim. II 2010, trim. IV 2010 - trim. II 2011, asupra valorii vânzărilor de medicamente, stabilind un debit suplimentar de 19.048.387 RON. S-a arătat că pentru debitul suplimentar neachitat s-a stabilit că societatea datorează majorări de întârziere/dobânzi în sumă de 11.849.093 RON și penalități în sumă de 2.857.258 RON, calculate până la data de 07 iulie 2015.
Recurenta a arătat că sunt aplicabile cauzei prevederile art. 363
1
din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în vigoare începând cu data de 7 octombrie 2009, din care rezultă că această contribuție este datorată de deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor în raport cu veniturile obținute din comercializarea în România a medicamentelor.
S-a considerat că, în acest cadru legal, baza de impozitare o reprezintă valoarea totală a vânzărilor de medicamente înregistrate într-un trimestru de contribuabilii enumerați de lege, astfel încât este netemeinică reținerea instanței de fond cu privire la faptul că organele de inspecție fiscală au interpretat eronat dispozițiile legale incidente.
Recurenta a susținut că organele de inspecție fiscală nu au stabilit obligații suplimentare prin raportare la notificări, ci în conformitate cu prevederile art. 363
1
din Legea nr. 95/2006, ca diferență între suma legal datorată cu titlu de taxă și suma declarată de contribuabil în perioada supusă inspecției fiscale.
1.3.2. Recurenta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, instituție publică cu personalitate juridică, care a preluat atribuțiile și activitatea corespunzătoare din cadrul ANAF, conform H.G. nr. 816/2015, a criticat hotărârea instanței de fond arătând că a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Recurenta a arătat că instanța a interpretat în mod greșit dispozițiile legale referitoare la competența legală a ANAF de a stabili creanțele fiscale contestate de reclamantă, respectiv cele ale art. 363
1
din Legea nr. 95/2006. În plus de aceasta, a reținut fără temei faptul că sunt aplicabile dispozițiile art. 9 alin. (2) - alin. (5), (6), (7) și (8) din O.U.G. nr. 77/2011.
Or, începând cu data de 1 octombrie 2011, data la care ANAF a preluat administrarea contribuției de clawback, organele de inspecție fiscală au exercitat atribuțiile prevăzute la art. 94 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Cu privire la cele reținute de instanța de fond, respectiv faptul că prin Deciziile nr. 2962/2014 și nr. 7097/2013 ale Înaltei Curți s-a stabilit că ANAF nu avea competența legală de a stabili în sarcina reclamantei obligații referitoare la contribuția clawback, s-a arătat că nu poate fi reținută în cauza de față această concluzie având în vedere obiectul diferit al cauzelor în care au fost pronunțate deciziile arătate, și anume anularea notificărilor emise de CNAS anterior modificării O.U.G. nr. 77/2011, precum și faptul că nu există nici tripla identitate de cauză, obiect și părți.
Recurenta a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii și pentru că instanța de fond a reținut ca motiv de nulitate al actelor atacate stabilirea greșită a bazei de calcul a contribuției clawback, organul fiscal aplicând procentul de contribuție la valoarea vânzărilor de medicamente și nu la valoarea încasărilor.
În concret, recurenta a menționat că organele de inspecție fiscală au calculat contribuția trimestrială datorată potrivit art. 363
1
din Legea nr. 95/2006 prin aplicarea cotei de 8% în trim. IV 2009 - trim. I 2010, trim. III 2010, trim. III 2011 și de 9% pentru trim. II 2010, trim. IV 2010 - trim. II 2011, asupra valorii vânzărilor de medicamente, stabilind un debit suplimentar de 19.048.387 RON. Pentru debitul suplimentar neachitat s-a stabilit că societatea datorează majorări de întârziere/dobânzi în sumă de 11.849.093 RON și penalități în sumă de 2.857.258 RON, calculate până la data de 07 iulie 2015.
Recurenta a arătat că sunt aplicabile cauzei prevederile art. 363
1
din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în vigoare începând cu data de 7 octombrie 2009, din care rezultă că această contribuție este datorată de deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor în raport cu veniturile obținute din comercializarea în România a medicamentelor. Așadar, nu poate fi acceptată motivarea instanței de fond potrivit căreia procentul pentru taxa clawback trebuia stabilit pe baza valorii vânzărilor în condițiile în care baza impozabilă era constituită din sumele efectiv încasate, astfel încât nu există temei legal pentru stabilirea contribuției prin raportare doar la volumul vânzărilor.
Recurenta a criticat soluția instanței de fond și cu privire la reținerea și aplicarea dispozițiilor Ordinului comun al Ministerului Sănătății și Președintelui CNAS nr. 928/591/2010 pentru aprobarea Normelor privind organizarea evidenței pe plătitori, declararea, constatarea și controlul contribuțiilor prevăzute la art. 363
1
alin. (1) și (2) din Legea nr. 95/2006, arătând că prin aplicarea acestor dispoziții ar fi golite de conținut dispozițiile actului normativ de rang superior, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.
II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție
2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, precum și a cadrului normativ aplicabil, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Așa cum s-a precizat la pct. 1 din prezenta decizie, controlul judiciar declanșat de intimata-reclamantă A. SA, în temeiul dispozițiilor art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 205 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, are ca obiect verificarea legalității:
- Raportului de inspecție fiscală nr. x/21 iulie 2015, Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/21 iulie 2015 prin care ANAF - DGAMC au stabilit în sarcina intimatei un debit suplimentar în sumă de 19.048.387 RON, reprezentând contribuția la FNUASS și accesorii aferente acesteia;
- Deciziei nr. 417 din 30 octombrie 2015 prin care ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a respins contestația administrativă formulată împotriva actelor de impunere anterior nominalizate, întrucât a apreciat că în mod corect organul de impunere a calculat contribuția trimestrială datorată de intimată, potrivit prevederilor art. 363
1
din Legea nr. 95/2006, prin aplicarea cotei de 8% în trimestrul IV 2009 - trimestrul I 2010, trimestrul III 2010, trimestrul III 2011 și de 9% pentru trimestrul II 2010, trimestrul IV 2010 - trimestrul II 2011 asupra valorii vânzărilor de medicamente.
Prima instanță a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, și a anulat actele administrative deduse judecății, apreciind ca fiind întemeiate următoarele motive de nelegalitate invocate de reclamantă:
- baza de calcul a contribuției se raportează în funcție de încasări, iar nu de vânzări;
- Agenția Națională de Administrare Fiscală nu avea competența de a stabili creanța fiscală aflată în discuție, întrucât aceasta aparține Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.
Înalta Curte împărtășește soluția pronunțată de prima instanță.
Reevaluând materialul probator administrat în cauză, pentru a răspunde la criticile prezentate în cadrul celor două memorii de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de control judiciar reține:
2.1.1. Referitor la competența de emitere a actului de impunere
Ambele recurente au susținut faptul că Agenția Națională de Administrare Fiscală avea competența de a stabili creanța fiscală analizată, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele ale art. 94 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală.
Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentelor.
După cum a reținut judecătorul fondului cauzei, intimata a făcut obiectul unei inspecții fiscale derulate în perioada 25 noiembrie 2014 - 8 iulie 2015, organul fiscal de inspecție indicând în Raportul de inspecție fiscală nr. x/21 iulie 2015 ca și temei juridic al inspecției fiscale Titlul VII din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, iar ca și bază legală a constatărilor fiscale Legea nr. 95/2006, O.U.G. nr. 104/2009 de modificare și completare a Legii nr. 95/2006, Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 3055/2009, O.G. nr. 92/2003, O.U.G. nr. 77/2011.
Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011, începând cu data de 1 octombrie 2011, când acestea au intrat în vigoare, procedurile de administrare a creanțelor reprezentând contribuția clawback vor fi continuate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și, în consecință, subrogarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală intervine numai pentru procedurile de administrare a creanțelor, iar nu și în ceea ce privește stabilirea acestora anterior datei respective, pentru care competența aparținea Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.
În mod indiscutabil, noțiunea de "administrare a creanței", avută în vedere de prevederile art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 77/2011, se referă numai la procedura de încasare și de executare silită a creanțelor deja stabilite și nu poate fi extinsă pentru operațiunile juridice premergătoare de constatare a existenței și întinderii creanței care au ca obiect individualizarea procentului de contribuție, a bazei de calcul, respectiv calcularea efectivă a sumei datorate cu titlu de taxă de clawback și comunicarea acesteia către debitor, acestea din urmă fiind atribuții exclusive ale Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.
Această concluzie se impune față de reglementarea cuprinsă în art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, în care se precizează în mod expres faptul că: "Pentru medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, pentru medicamentele de care beneficiază asigurații în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, și pentru medicamentele de care beneficiază asigurații în tratamentul spitalicesc, vândute anterior intrării în vigoare a prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, contribuția datorată potrivit art. 363
1
din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, se stabilește de Casa Națională de Asigurări de Sănătate și se plătește conform reglementărilor legale în vigoare la data vânzării acestora."
Așadar, pentru medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, vândute anterior intrării în vigoare a prevederilor ordonanței aflate în discuție, Casa Națională de Asigurări de Sănătate are competența de a stabili contribuția reglementată de dispozițiile art. 363
1
din Legea nr. 95/2006.
De altfel, faptul că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu are decât contribuții de administrare a creanțelor rezultă cu evidență și din prevederile art. 9 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011 (citate de prima instanță).
Ca atare, nu sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, nominalizate de recurente, deoarece există o normă cu caracter special care reglementează competența emitentului, normă care se aplică cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant.
Față de considerentele de fapt și de drept anterior expuse, Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că Agenția Națională de Administrare Fiscală a devenit competentă numai cu privire la administrarea creanțelor ce reprezintă contribuția clawback, creanțe care, însă, rămân a fi stabilite în continuare de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
Pe acest aspect, se cuvine a menționa și faptul că practica judiciară nominalizată în sentința contestată este relevantă.
2.1.2. Referitor la modalitatea de stabilire a bazei de calcul a contribuției clawback
Ambele recurente au considerat că, în raport de prevederile art. 363
1
din Legea nr. 95/2006, contribuția clawback trebuie calculată în raport de volumul vânzărilor de medicamente, iar nu în raport de volumul încasărilor, după cum a statuat prima instanță.
Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentelor.
Nelegalitatea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/21 iulie 2015 prin care ANAF - DGAMC a stabilit în sarcina intimatei un debit suplimentar în sumă de 19.048.387 RON, reprezentând contribuția la FNUASS și accesorii aferente acesteia, a fost corect constatată de judecătorul fondului cauzei. Astfel, aceasta a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor legale care au fost nominalizate drept temei juridic și care erau în vigoare la momentul faptului juridic generator al obligației de plată pentru contribuția clawback: art. 363
1
din Legea nr. 95/2006, art. 4 și 5 din Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui CNAS nr. 928/591/2010 (modificat și completat prin Ordinul comun nr. 351/464/2011 emis de aceleași autorități publice).
Taxa clawback a fost reglementată prin dispozițiile art. 363
1
din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora, pentru finanțarea unor cheltuieli de sănătate, deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor, pentru medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, pentru medicamentele de care beneficiază asigurații în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate și pentru medicamentele de care beneficiază asigurații în tratamentul spitalicesc, care realizează încasări din comercializarea în România a medicamentelor respective, participă, după deducerea taxei pe valoarea adăugată, cu o contribuție trimestrială din valoarea acestor încasări, stabilită în funcție de volumul vânzărilor, conform grilei privind contribuția trimestrială datorată pentru veniturile obținute, prevăzută în anexa nr. 14 a legii.
În art. 4 alin. (1) din Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui CNAS nr. 928/591/2010 (modificat și completat prin Ordinul comun nr. 351/464/2011) s-a prevăzut faptul că, procentul contribuției se determină, din total venituri obținute trimestrial, în funcție de volumul vânzărilor de medicamente, stabilit pe baza declarațiilor 2a și 2b, care cuprind lista medicamentelor vândute în sistemul de asigurări de sănătate, pentru tratamentul ambulatoriu ori pentru unități sanitare cu paturi.
Norma în discuție a prevăzut la alin. (2) faptul că valoarea contribuției trimestriale se determină prin aplicarea procentului de contribuție asupra totalului de venituri obținute trimestrial, definit în art. 1 lit. b) din prevederea respectivă ca fiind valoarea încasată într-un trimestru, după deducerea taxei pe valoarea adăugată, în urma comercializării întregii cantități de medicamente incluse în programele naționale de sănătate.
În scopul clarificării distincției dintre baza de calcul a procentului de contribuție și baza de calcul pentru valoarea contribuției datorate, prin Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui CNAS nr. 351/464/2011 de modificare și completare Ordinul comun al Ministrului Sănătății și al Președintelui CNAS nr. 928/591/2010 s-a menționat obligația plătitorilor de taxă de a declara atât valoarea vânzărilor cât și valoarea încasărilor efective, depunând pentru fiecare trimestru declarațiile 2a și 2b privind valoarea vânzărilor pentru stabilirea procentului de contribuție trimestrială, precum și declarațiile 2a
1
și 2b
1
privind valoarea încasărilor efectiv realizate din comercializarea medicamentelor în tratamentul ambulatoriu sau către unitățile sanitare cu paturi pentru a se stabili contribuția datorată cu titlu de taxă clawback în trimestrul de referință.
După cum a evidențiat judecătorul fondului în sentința atacată, prin Decizia de impunere contestată în cauza de față, având la bază raportul inspecției fiscale, ANAF - DGAMC a stabilit atât procentul de contribuție, cât și suma de plată reprezentând contribuția datorată suplimentar (și, implicit, baza de calcul pentru contribuție) prin raportare la declarațiile depuse de intimată aferente perioadei de referință și pentru care aceasta a depus declarații referitoare la volumul vânzărilor (corespunzătoare declarațiilor 2a și 2b).
Pentru trimestrele nominalizate în decizia de impunere dedusă judecății, intimata nu a depus declarațiile 2a
1
și 2b
1
aferente aceleiași perioade de referință sau le-a depus pe acestea din urmă cu valoarea "0", motivând că realizează numai vânzări directe către distribuitorii de medicamente astfel că nu are posibilitatea să cunoască destinația finală a produselor vândute și valoarea încasărilor efectiv realizate din vânzarea medicamentelor utilizate în tratamentul ambulatoriu și a celor utilizate în unitățile sanitare cu paturi.
Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că, în condițiile în care singurele declarații la care s-a raportat emitenta deciziei de impunere pentru stabilirea contribuției stabilită suplimentar de plată în sarcina intimatei au fost cele privind volumul vânzărilor, au fost încălcate prevederile art. 5 alin. (4) din Normele aprobate prin Ordinul aflat în discuție, potrivit cărora contribuția datorată se stabilește în funcție de datele raportate prin declarațiile 2a
1
și 2b
1
(privind încasările realizate din vânzarea de medicamente).
Cu alte cuvinte, fără a se contesta existența obligației legale a intimatei de a depune declarațiile 2a
1
și 2b
1
, chiar în cazul în care nu există date, urmând a se completa cu "0" câmpurile obligatorii, conform dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Ordinul în discuție, instanța de control judiciar consideră că nu există temei legal pentru stabilirea contribuției clawback aferentă trimestrelor nominalizate în decizia de impunere contestată în cauză pe baza volumului vânzărilor raportate la declarațiile 2a și 2b, care, după cum s-a arătat anterior, reprezintă baza de calcul pentru determinarea procentului de contribuție trimestrială.
Așadar, omisiunea depunerii declarațiilor 2a
1
și 2b
1
nu are drept consecință stabilirea contribuției prin raportare la volumul vânzărilor, deoarece în legislația incidentă în cauza de față nu este prevăzută o astfel de sancțiune pentru plătitorii de taxă clawback.
Pe cale de consecință, fiind întocmită prin raportare la o altă bază de calcul decât cea prevăzută de lege și în lipsa unor elemente concrete cu privire la suma datorată de către intimată cu titlu de contribuție clawback, actele administrative deduse judecății au fost în mod corect anulate prin sentința contestată.
Ca atare, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat.
2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinței civile nr. 960 din 22 martie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2019.