ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4588/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei nr. 441/28.10.2019 privind soluționarea contestației înregistrate cu nr. A-SLP 1469/10.07.2015, prin care s-a respins contestația formulată de către reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/14.05.2015.

Totodată, a solicitat anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare pe plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/14.05.2015, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/14.05.2015, și, pe cale de consecința a Raportului de inspecție fiscală nr. x/14.05.2015.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1366 din 9 decembrie 2020, a respins proba cu expertiza judiciară ca nepertinentă.

Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a anulat Raportul de inspecție fiscală nr. x/14.05.2015 și Decizia de impunere nr. x/14.05.2015, emise de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum și Decizia nr. 441/28.10.2019 de soluționare a contestației, emisă de pârâta Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocând, fiecare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în timp ce motivul de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu a fost dezvoltat.

3.1. Recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală

Prima critică privește soluția prin care s-a constatat intervenită prescripția dreptului organelor de inspecție fiscală de a stabili impozit pe profit suplimentar pentru anul 2008, recurenta-pârâtă arătând că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - RIL nr. 21/2020 nu produce efecte în prezenta cauză.

În conformitate cu principiul constituțional al neretroactivității legii civile consacrat de disp. art. 15 alin. (2) din Constituția României nu pot fi aplicate dispoziții legale unor raporturi juridice care s-au născut și și-au produs efectele anterior intrării în vigoare a prevederilor legale, rămânând supuse reglementării în vigoare la momentul nașterii faptului generator de impozite și taxe, prin urmare deciziile date în interpretarea legii, în conformitate cu prevederile art. 517 C. proc. civ., se aplică numai pentru viitor.

Cea de-a doua critică se referă la respingerea susținerii privind autoritatea de lucru judecat, deși aceasta a fost invocată de către reclamantă prin contestația administrativă și respinsă prin Decizia de soluționare a contestației nr. 273/17.08.2015.

Prin contestația administrativă, societatea a invocat excepția prescripției dreptului organelor fiscale de a stabili obligații fiscale pentru anul 2008, efectuarea inspecției fiscale cu depășirea termenului de 6 luni și cu încălcarea dispozițiilor art. 627 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, critici respinse prin decizia de soluționare a contestației.

Societatea a contestat această această decizie, solicitând anularea în tot a actului, iar prin sentința civilă nr. 2978/11.10.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/2016, instanța admite acțiunea, anulează Decizia nr. 273/17.08.2015 emisă de ANAF și stabilește obligația de soluționare pe fond a contestației administrative fiscale.

ANAF a formulat recurs împotriva sentinței, iar prin Decizia nr. 4525/08.10.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, hotărârile judecătorești au soluționat criticile societății cu privire la desfășurarea inspecției fiscale și au autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, potrivit disp. art. 430 C. proc. civ.

În subsidiar, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a stabili obligații fiscale pentru anul 2008 (impozitul pe profit) se solicită a se avea în vedere prevederile art. 23 alin. (1) și alin. (2), art. 91 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, momentul nașterii dreptului organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată și de la care începe să curgă termenul de prescripție, se stabilește în funcție de momentul în care se constituie baza de impunere care generează creanța fiscală și obligația fiscală corelativă.

Nașterea dreptului organului fiscal de a stabili și determina obligația fiscală datorată este nașterea dreptului la acțiune, respectiv data la care a expirat termenul legal de depunere a declarației fiscale pentru perioada respectivă.

În cazul impozitului pe profit, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale începe să curgă de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declarație privind impozitul pe profit".

Pentru impozitul pe profit aferent anului 2008, declarația anuală se depune până la data de 15 februarie 2009, iar prescripția dreptului la acțiune a organului de inspecție fiscală începe să curgă de la data de 01.01.2010.

Pe fondul raportului juridic dedus judecății, recurenta-pârâtă în privința realității tranzacțiilor, susține că s-au aplicat greșit prevederile legale referitoare la impozitul pe profit și TVA.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea primei instanțe, întrucât aceasta nu a dezvoltat un raționament logico-juridic bazat pe prevederile legale aplicabile și probele administrate, respectiv pe dispozițiile art. 11 alin. (1), art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În temeiul disp. art. 11 alin. (1) și art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, organele de inspecție fiscală nu au acceptat la deducere cheltuielile cu achizițiile de la furnizorii arătați la dosarul de recurs, în sumă de 243.712.169 RON, stabilindu-se un impozit pe profit în sumă de 38.993.947 RON și accesorii în sumă de 37.492.329 RON.

Totodată, în baza disp. art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, organele de inspecție fiscală nu au acordat drept de deducere TVA în sumă de 45.074.966 RON și s-au stabilit accesorii în sumă de 36.938.445 RON.

Din documentele aflate la dosarul cauze, din consultarea bazelor de date ANAF și din informațiile obținute ca urmare a controalelor încrucișate, recurenta-pârâtă susține că reclamanta a efectuat achiziții de la societăți cu un comportament fiscal neadecvat, întrucât anumite societăți erau declarate inactive, conform tabelului de la dosarul de recurs.

Recurenta-pârâtă susține și că societățile evidențiate la dosarul de recurs s-au sustras de la efectuarea inspecției fiscale, nu funcționează la sediul declarat, au fost formulate sesizări penale, administratorii sau asociații societăților comerciale declarate inactive care au fost furnizori ai reclamantei figurează ca administratori/acționari/asociați la un număr foarte mare de alte societăți, societățile furnizoare nu și-au depus toate declarațiile obligatorii, deconturi de TVA, declarații privind impozitul pe profit.

În materie de TVA, arată recurenta-pârâtă, este aplicabilă jurisprudența europeană prezentată în cauza C-225/02 HALIFAX și alții, conform căreia în situația în care, în urma investigațiilor fiscale, se demonstrează că o persoană impozabilă sau un grup de persoane impozabile relaționează unele cu altele într-o serie de tranzacții care dau naștere unei situații artificiale, cu scopul de a crea condițiile necesare pentru a deduce TVA, organele fiscale sunt îndreptățite să solicite plata taxei deduse în mod abuziv.

Potrivit unei decizii de speță a ICCJ - SCAF cu nr. 5679/2013, factura fiscală nu reprezintă un document justificativ care să ateste dreptul de deducere a TVA dacă nu se dovedește condiția legală de proveniență a mărfurilor care au constituit obiectul achizițiilor.

În ceea ce privește calculul impozitului pe profit, prin includerea în circuitul de aprovizionare a mărfurilor unor societăți cu comportament fiscal neadecvat care nu au declarat sediul la organele fiscale și nu au achitat TVA și impozitul pe profit, facturile emise nu au calitatea de document justificativ și nu s-a putut verifica realitatea tranzacțiilor înscrise pe acele facturi.

Răspunderea pentru întocmirea corectă a facturilor este solidară, incluzând atât furnizorul, cât și cumpărătorul, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991.

Documentele depuse de către reclamanți, respectiv notele de intrare-recepție, nu pot fi luate în considerare deoarece acestea dovedesc numai intrarea în gestiune, nu și proveniența mărfurilor.

Prin urmare, în mod legal nu s-au acceptat la deducere cheltuielile, întrucât achiziția acestora a fost efectuată doar în scopul obținerii de avantaje fiscale, constând în crearea de cheltuieli deductibile și TVA deductibilă.

3.2. Recursul formulat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili

O primă critică se referă la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului de a stabili impozit suplimentar realizat în anul 2008, susținându-se aplicarea greșită a disp. art. 23, art. 91-93 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, coroborate cu Normele metodologice din 2004 de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit acestor dispoziții legale, susține recurenta-pârâtă, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, or, în ceea ce privește impozitul pe profit, baza de impunere se constituie la data la care societatea a depus Declarația privind impozitul pe profit - Cod 101 pentru anul 2008, respectiv la data de 20.01.2009, termenul de prescripție începând să curgă de la data de 01.01.2010.

Inspecția fiscală a început în data de 24.02.2014, deoarece avizul de inspecție fiscală parțială nr. x/12.09.2012 nu a putut să fie pus în practică, ca urmare a lipsei documentelor aferente perioadei 01.01.2011 - 19.03.2012, care au fost ridicate de către DIICOT Constanța.

Prin adresa nr. x/24.03.20014 inspecția fiscală parțială a fost suspendată și reluată în data de 14.05.2014.

Inspecția fiscală a fost suspendată în perioada 26.09.2014 - 24.02.2015 în vederea efectuării unor controale încrucișate.

Data de 31.03.2015 stabilită pentru desfășurarea discuției finale a fost amânată, la cererea reclamantei pentru data de 30.04.2015.

În ceea ce privește realitatea tranzacțiilor, recurenta-pârâtă susține aplicarea greșită a disp. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Concret, recurenta-reclamantă arată că pe circuitul de aprovizionare a mărfurilor s-au interpus societăți care în evidențele ANAF erau inactive, radiate, în stare de faliment sau cu sediul social la adrese inexistente, conform tabelului prezentat la dosarul de recurs.

Rezultă astfel, contrar celor reținute de prima instanță, că nu pot fi luate în considerare tranzacțiile derulate de societatea reclamantă cu furnizorii care au dovedit un comportament fiscal inadecvat și nu pot fi considerate documente justificative facturile emise de aceștia și, prin urmare nu pot fi deduse cheltuielile și nu se acordă dreptul de deducere a TVA deductibilă, înscrisă în facturile care nu respectă prevederile art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. f), art. 146 alin. (1) lit. a), art. 153 alin. (9), art. 154 alin. (4) lit. a), art. 155 alin. (5) lit. a) și d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Documentele justificative reținute ca atare de instanța fondului nu dovedesc proveniența mărfurilor, ci atestă doar intrarea în gestiune a acestora.

Înalta Curte de Casație și Justiție a adus clarificări în materia deductibilității TVA prin Decizia nr. V/2007, cu privire la aplicarea disp. art. 21 alin. (4) lit. f) și art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991 privind Legea contabilității, potrivit căreia "taxa pe valoare adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA".

Recurenta-pârâtă susține că aparenta legalitate în care a funcționat A. S.R.L., ca ultim furnizor de legume-fructe către supermarketuri trebuia ținută pentru a intra în relație cu acestea, dar impozitele și taxele care ar fi trebuit plătite de aceasta au fost "ajustate" prin prețurile controlate de aprovizionare de la furnizorii implicați într-o rețea de evaziune fiscală care a fost cunoscută de reclamantă și la data efectuării tranzacțiilor și după aceea.

Pe lângă legislația națională, recurenta-pârâtă susține aplicarea jurisprudenței CJUE din Cauza C-255/02 Halifax și alții, dar și Decizia nr. 5679/2013 a ÎCCJ - SCAF.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analiza motivelor de casare 1. Cu privire la motivele de nelegalitate aduse de către recurentele-pârâte modului de soluționare a excepției prescripției dreptului organului fiscal se a stabili impozit pe profit suplimentar în anul 2008.

Recurentele-pârâte susțin, împreună, aplicarea greșită a disp. art. 23 alin. (1) și (2), art. 91 alin. (1) și alin. (2), art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum și disp,. art. 34 alin. (1) lit. b) și alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Recurenta-pârâtă ANAF susține și neaplicarea în cauză a Deciziei nr. 21/2020 a ÎCCJ - RIL, dar și nerespectarea disp. art. 431 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, potrivit disp. art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le guvernează și după aceleași reguli se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.

Conform disp. art. 91 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

Prevederile art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal, arată cazurile în care termenele de prescripție prevăzute la art. 91 se suspendă.

Coroborând dispozițiile legale sus-menționate, Înalta Curte reține că dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc, în cazul de față, în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează, iar termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, începând să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală.

În speță, trebuie stabilit momentul în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanța fiscală, respectiv impozitul pe profit.

Impozitul pe profit se constituie ca diferență între veniturile realizate și cheltuielile efectuate în scopul realizării veniturilor dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuieli nedeductibile, conform disp. art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Prin urmare, momentul constituirii bazei de impunere este anul fiscal în care se realizează respectivul profit impozabil, iar creanța fiscală nu poate să se nască la data depunerii declarației de impunere, care reprezintă doar un înscris declarativ.

Dispozițiile art. 34 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal au în vedere momentul declarării și plății impozitului pe venit și nu se poate confunda cu momentul prevăzut de art. 23 și art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că în speță, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, respectiv de la 01.01.2009 și s-a împlinit la 31.12.2013.

La data de 24.02.2014 când a început inspecția fiscală, termenul de prescripție era deja epuizat, astfel că sunt nefondate criticile formulate de recurentele-pârâte.

În ceea ce privește incidența Deciziei nr. 21/2020 a ÎCCJ - RIL, aceasta este obligatorie de la data publicării în M.Of. al României nr. 125/18.12.2020, Partea I, potrivit disp. art. 517 alin. (3) C. proc. civ.

Se reține că la data pronunțării sentinței de fond, decizia sus-menționată nu era publicată în M.Of. al României, din acest motiv judecătorul fondului a făcut propria analiză a argumentelor părților.

În prezent, Decizia ÎCCJ-RIL 21/2020 este obligatorie, nefiind incidente disp. art. 517 alin. (2) C. proc. civ., deoarece hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul de față nu au fost examinate cu ocazia pronunțării deciziei de recurs în interesul legii.

Referitor la încălcarea autorității de lucru judecat, se observă că hotărârile judecătorești definitive prin care s-a anulat Decizia nr. 273/17.08.2015 emisă de pârâta ANAF - DGSC și obligarea acesteia să soluționeze pe fond contestația administrativă fiscală, au avut în vedere numai decizia organului fiscal de suspendare a soluționării contestației până la soluționarea sesizării penale.

Recurentele-pârâte consideră că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile legale prevăzute la art. 11 alin. (1), art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Recurentele-pârâte susțin că societatea reclamantă a "relaționat" cu furnizorii săi în vederea creării unei situații artificiale, unui avantaj fiscal, deși tranzacțiile efectuate nu erau reale.

Nerealitatea tranzacțiilor a fost dedusă de organele fiscale din mai multe împrejurări, respectiv: unele societăți erau inactive, în stare de lichidare cu dizolvare sau radiate; nu s-a putut identifica prețul de achiziție înscris în facturile înregistrate în contabilitatea reclamanților și dacă mărfurile au fost supuse impozitării la furnizori; notele de recepție/intrare pentru deducerea cheltuielilor și a TVA nu pot fi luate în considerare întrucât acestea dovedesc doar intrarea în gestiune a mărfurilor, nu și proveniența lor.

Înalta Curte reține că realitatea/nerealitatea tranzacțiilor încheiate de societatea reclamantă cu furnizorii evidențiați prin actele de impunere este privită de recurentele-pârâte numai din perspectiva comportamentului fiscal al vânzătorilor, neinteresând că reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile legale prevăzute de lege.

Împrejurările intervenite ulterior datei la care a avut loc operațiunea impozabilă nu pot fi imputate intimatei-reclamante, cum în mod corect a reținut prima instanță.

În acest sens, se constată că societățile în cauză au devenit inactive, se aflau în procedura de insolvență sau fuseseră radiate din Registrul Comerțului ulterior încheierii tranzacțiilor, de asemenea faptul că nu mai funcționau la sediul declarat, reprezintă o situație ulterioară, fără relevanță în considerarea reclamantei ca fiind de conveniență cu aceste entități.

Recurentele-pârâte au obligația să dovedească reaua-credință a reclamantei și înțelegerea acesteia cu societățile furnizoare pentru fraudarea legii prin obținerea unui avantaj fiscal.

Din punctul de vedere al comportamentului economic și fiscal al intimatei-reclamante, organele fiscale nu au demonstrat existența unei practici/situații artificiale, toate neregulile fiind extrase ca urmare a împrejurărilor sus-arătate (societăți inactive, în insolvență, radiate sau nu funcționează la sediul declarat).

Imposibilitatea de verificare a realității prețului tranzacțiilor, datorită negăsirii furnizorilor la sediul declarat, nu se susține, deoarece există, potrivit disp. art. 11 alin. (2) din Leghea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, metode de estimare a prețului de achiziție.

Dispozițiile art. 21 alin. (1) și art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt respectate de către societatea reclamantă, toate cheltuielile au fost înregistrate în contabilitate, au la bază un document justificativ și au fost realizate în scopul realizării de venituri impozabile.

Intimata-reclamantă a respectat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, s-au depus toate declarațiile fiscale și s-au achitat taxele și impozitele aferente.

Intimata-reclamantă beneficiază de prezumția de bună-credință, sarcina răsturnării acestei prezumții revenind organelor fiscale, astfel cum se arată în hotărârea pronunțată de CJUE în Cauza C-18/13MAKS PEN FOOD, reținută și în sentința atacată.

Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-255/02 HALIFAX și alții, este incidentă în măsura în care se constată că o operațiune are ca scop să aducă un avantaj pentru deducerea TVA, ceea ce nu este îndeplinit în prezenta cauză.

Deducerea TVA nu este condiționată decât de existența unei facturi care să cuprindă toate informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și de îndeplinirea obligației de a înregistra taxa, ambele condiții fiind îndeplinite.

În mod greșit, recurentele-pârâte în loc să pornească de la prezumția de bună credință a reclamantei, au aplicat acesteia o așa-zisă prezumție de cunoaștere a comportamentului economic și fiscal inadecvat al societăților furnizoare, deși toate împrejurările relevate în acest scop au avut loc după încheierea operațiunilor comerciale.

În concluzie, Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat faptul că reclamanta cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască implicarea într-o procedură de fraudă fiscală și, în plus, soluțiile de clasare date în Dosarele penale nr. x/2017 și nr. y/2015, demonstrează neimplicarea reprezentanților legali ai societății în infracțiunea de evaziune fiscală.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborate cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

În temeiul disp. art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentele-pârâte la plata sumei de 12.370 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 1366 din 9 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 12.370 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.