ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2802/2020

Circumstanțele cauzei 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată, inițial, la data de 20.05.2016, pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 280/06.04.2016 emise de pârât. Prin sentința civilă nr. 1721 din 14 decembrie 2016, Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și calitatea pârâtului de autoritate publică centrală. 1.

Soluția primei instanțe Cererea a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 21.12.2016, sub nr. x/2016. Prin sentința nr. 78 din 11 aprilie 2017, Curtea a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată. 2. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat apel, întemeiat pe art. 470-481 C. proc. civ., solicitând admiterea apelului, completarea probelor în sensul emiterii unor adrese către Școala de Aplicație Chitila și Școala de Aplicație Buzău, schimbarea în tot a sentinței apelate și, pe fond, admiterea acțiunii cu consecința anulării Hotărârii nr. 280/2016 și constatarea stării de discriminare. A susținut apelantul că motivarea hotărârii nu este în concordanță cu probele administrate, referindu-se la criterii generale prevăzute de O.U.G. nr. 137/2000. A solicitat anularea hotărârii emise de CNCD și să se constate că a fost discriminat ca urmare a aplicării selective a dispozițiilor legale privind plata soldei de conducere în comparație cu cei încadrați în condiții identice cărora le este plătită această soldă.

Apărările intimatului Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Decizia instanței de control judiciar Analizând, cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., regularitatea învestirii sale cu apelul de față, Înalta Curte reține următoarele. 4.1. Demersul judiciar dedus judecății are ca obiect anularea Hotărârii nr. 280/06.04.2016 emise de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, încadrându-se litigiilor specifice materiei contenciosului administrativ. Art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, lege specială în materie, stabilește, derogând de la norma generală procedural civilă, că pentru hotărârile judecătorești pronunțate în prima instanță calea de atac a recursului declarat în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate. Prin sentința ce face obiectul prezentei căi de atac, instanța de fond a respins acțiunea reclamantului A., ca neîntemeiată, în cuprinsul dispozitivului hotărârii fiind menționată în mod corect, cu respectarea prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calea de atac a recursului ce poate fi exercitată în termenul legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Deși corect indicată în cuprinsul sentinței atacate, calea de atac legală a recursului, reclamantul a înțeles să declare apel în cauză. 4.2. Astfel, Înalta Curte apreciază că, prioritar, se cere a fi analizată admisibilitatea căii de atac declanșate, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., privind principiul legalității căii de atac, potrivit căruia "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". Instanța de control judiciar reține, totodată, considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 19 din 24 octombrie 2016 pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu privire la o eventuală calificare a căii de atac în recurs, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4) și art. 152 C. proc. civ., conform cărora, "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă" și, respectiv, "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.". În considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2016 date în recursul în interesul legii, care a analizat sfera de aplicare a dispozițiilor art. 457 alin. (4) C. proc. civ., în care legiuitorul vorbește expres despre recalificarea căii de atac s-au reținut următoarele: "Astfel, în viziunea codului, judecătorul, iar nu partea, este cel care dă calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, posibilitatea ca părțile prin acordul lor să determine calificarea juridică fiind reglementată special [art. 22 alin. (5) din C. proc. civ..] și fiind, astfel, de strictă aplicare. Ca atare, recalificarea căii de atac este operațiunea pe care o face instanța sesizată, prin raportare la o calificare inexactă, făcută tot de către o instanță de judecată, în cuprinsul hotărârii atacate, iar nu de către parte în cuprinsul căii de atac formulate. În acest din urmă caz nu are loc o recalificare a căii de atac, ci o calificare, prin aplicarea art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din C. proc. civ. În al doilea rând, alin. (4) trebuie interpretat în contextul articolului din care face parte, art. 457 din C. proc. civ., intitulat "Legalitatea căii de atac". Astfel, primele două alineate consacră expres principiul legalității căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziție cu eventualele mențiuni inexacte din cuprinsul hotărârii. Așa cum se reține în doctrină, prin alin. (3) al art. 457 din C. proc. civ. s-a adus un "corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greșit". Alineatul (4), introdus ulterior, nu putea reprezenta decât tot o încercare de înlăturare a unei posibile vătămări în cazul existenței unei mențiuni inexacte în dispozitivul hotărârii atacate referitor la calea de atac prevăzută de lege, o astfel de interpretare fiind concordantă cu prevederile art. 47 și 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.". Prin dispozitivul deciziei menționate, Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a decis următoarele: "Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, stabilește că: Dispozițiile art. 457 alin. (4) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate. În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate, instanța de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispozițiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.." 4.3. Decizia nr. 19/2016 este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că nu pot fi ignorate dezlegările în drept ale instanței supreme. Raportat la considerentele și la dispozitivul deciziei menționate, Înalta Curte reține că recalificarea s-ar impune numai în măsura în care s-ar fi menționat eronat calea de atac în cuprinsul hotărârii atacate, ceea ce nu este cazul, în condițiile în care în hotărârea Curții de Apel Ploiești s-a menționat în mod legal că poate fi atacată cu recurs. De asemenea, în măsura în care cererea nu conține suficiente elemente care să permită instanței să califice calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. 4.4. În consecință, urmează a se da eficiență dispozițiilor legale relevante în rezolvarea excepției inadmisibilității căii de atac a apelului declarat și a respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, procedând la verificarea modului în care această decizie este incidentă în litigiu. Examinând conținutul cererii de apel formulate de reclamant, se constată că reclamantul a invocat temeiul legal al apelului, art. 470-art. 481 C. proc. civ. și a solicitat admiterea apelului. De asemenea, din dezvoltarea criticilor aduse rezultă că acestea nu vizează aspecte de legalitate, ci de temeinicie, neputându-se decela niciun motiv de nelegalitate a sentinței atacate care să poată fi încadrat în vreunul dintre motivele de casare reglementate, expres și limitativ, ca motive de recurs la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. 4.

Prin urmare, în raport cu cele statuate prin Decizia nr. 19/2016, care a stabilit că este absolut necesar ca cererea să cuprindă suficiente elemente care să permită instanței să califice calea de atac declarată ca fiind cea prevăzută de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 457 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge apelul ca inadmisibil.