ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 99/2020

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta US Army, obligarea pârâtei la plata sumei de 7800 RON însumând plăți CASS și CAS pentru perioada 2012-2013 cu dobânzi și penalități, obligarea pârâtei la plata taxelor către Statul Român aferente unui contract individual de muncă la valoarea remunerației brute alocate de pârâtă pentru un translator în România, precum și obligarea pârâtei la îndeplinirea revendicărilor formulate în cererea de apel în dosarul x/2017

Prin sentința civilă nr. 1161 din 8 mai 2019, Tribunalul Constanța, secția I Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei US Army și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta US Army, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei US Army.

La termenul de judecată din 04 noiembrie 2019, apelanta-reclamantă a invocat excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 260/2002 pentru ratificarea Acordului dintre România și Statele Unite ale Americii privind statutul forțelor Statelor Unite ale Americii din România semnat la Washington la 30 octombrie 2001 și a Legii nr. 291/2007 privind intrarea, staționarea, desfășurarea de operațiuni sau tranzitul forțelor armate străine pe teritoriul României.

Prin decizia civilă nr. 351/CM din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I Civilă a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 din Legea nr. 260/2002 și ale Legii nr. 291/2007.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs prin care solicită admiterea recursului privind excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 260/2002 și a Legii nr. 291/2007.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă arată că, înainte de ratificarea de către Parlament a Acordului între România și Statele Unite ale Americii privind statutul forțelor Statelor Unite ale Americii în România, semnat la Washington la 30 octombrie 2001, nu s-a obținut un aviz de la Curtea Constituțională a României privind proiectul de lege pentru ratificarea Acordului prin Legea nr. 260/2002.

Susținând incompatibilitatea Acordului mai sus amintit cu normele constituționale, respectiv încălcarea art. 21, art. 16 alin. (1) și (2) ale Constituției prin dispozițiile art. 3 din Legea nr. 260/2002, recurenta menționează că obținerea unui aviz de la Curtea Constituțională a României era obligatorie față de prevederile art. 11 alin. (3) coroborat cu art. 147 alin. (3) din Constituția României.

În continuare, autoarea recursului menționează că primul articol neconstituțional al Legii nr. 260/2002 care are impact asupra soluționării cauzei aferente dosarului x/2019 este art. 3 alin. (4) din Legea nr. 260/2002 care încalcă art. 16 alin. (2) din Constituție, precizând în acest sens că, în dosarul nr. x/2019, US Army, prin membrii Organizației "B." refuzând primirea citației, refuză practic judecata, aspect ce reiese din conținutul sentinței civile nr. 1161 din 8 mai 2019 a Tribunalului Constanța, secția I Civilă.

Așadar, în opinia recurentei-reclamante, orice pronunțare a unei instanțe în favoarea acesteia, care ar obliga pârâta US Army sau membrii săi la îndeplinirea anumitor obligații poate fi lovită de nulitate și riscă să nu fie recunoscută și aplicată de pârâtă, aceasta putându-se prevala de faptul că pronunțarea instanței este nelegală, întrucât încalcă art. 3 alin. (4) din Legea nr. 260/2002 care, nefiind declarat neconstituțional la momentul pronunțării unei instanțe, produce efecte.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă susține că, prin cedarea jurisdicției penale în favoarea autorităților americane, Statul Român împiedică accesul la justiție al cetățenilor români prejudiciați de faptele membrilor Forțelor SUA în România, astfel încât, inclusiv art. 3 alin. (1) al Legii nr. 260/2002 are impact asupra cauzei sale din dosarul x/2019, prin încălcarea dreptului constituțional al românilor privind accesul liber la justiție pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime, stipulat la art. 21 din Constituția României. Așadar, recurenta arată că, prin cedarea jurisdicției penale stipulate la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 260/2002, instanțele civile române nu pot judeca acțiunile în civil pentru infracțiunile Forțelor SUA, astfel încât reclamantei îi este limitat accesul liber la justiție.

Recurenta arată că, în calitate de persoană ale cărei drepturi au fost afectate de faptele membrilor Forțelor SUA în România are o singură variantă și aceea imposibilă, respectiv posibilitatea de a acționa respectivele persoane în Statele Unite ale Americii, însă, fiind cetățean român, recurenta nu are acces la justiție întrucât Constituția americană protejează doar cetățenii americani și drepturile lor, cei străini fiind în imposibilitate de a acționa în instanțe cetățenii americani, sens în care recurenta face trimitere la diverse corespondențe purtate cu anumite case de avocatură prealabil înregistrării dosarului nr. x/2019 la Tribunalul Constanța.

Totodată, recurenta-reclamantă consideră că, față de dispozițiile art. 21 alin. (2) din Constituție care nu prevăd nicio excepție, Legea nr. 260/2002 și Legea nr. 291/2007 îngrădesc accesul la justiție al reclamantei în speța de față, aspect ce poate fi calificat drept o încălcare a respectivului articol din Constituție.

În altă ordine de idei, se arată că, tot ca urmare a cedării jurisdicției către partea americană conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 260/2002 și art. 43 alin. (1) din Legea nr. 291/2007 asistăm la încălcarea dreptului la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, recurenta amintind în acest sens durata considerabilă de timp care s-a scurs din anul 2015 de când reclamanta a formulat plângere penală în urma căreia s-a format dosarul penal x/2015, pentru fapte pentru care recurenta-reclamantă a solicitat ulterior daune în dosarul nr. x/2019.

În plus, recurenta arată că al doilea capăt de cerere din dosarul x/2019 riscă să rămână nesoluționat datorită hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2017, cauză în care instanța a reținut exclusiv competența organelor penale în cercetarea faptelor de natură infracțională care au condus la concedierea sa nelegală, pretins a fi fost săvârșite de pârâtul împotriva căruia s-a îndreptat reclamanta, rămase necercetate atât de partea română în dosarul x/2015, cât și de partea americană (din anul 2015).

Așadar, recurenta susține că anularea de către instanță a concedierii efectuate nelegal și repunerea recurentei reclamante în drepturile salariale nu s-ar putea dispune întrucât instanța nu ar putea constata nelegalitatea concedierii care survine ca urmare a faptelor penale rămase necercetate.

Cu referire la neconstituționalitatea Legii nr. 291/2007, autoarea recursului arată că acest act normativ are ca fundament Acordul româno-american (Legea 260/2002) la care se face referire în tot textul legii ca fiind document bilateral.

Se mai arată că Legea nr. 291/2007, conținând aceleași prevederi ca și Legea nr. 260/2002, nu este altceva decât o traducere a Acordului româno-american privind statutul Forțelor SUA, respectiv, o copie a Legii nr. 260/2002, care, neconstituțională fiind, atrage inclusiv neconstituționalitatea Legii nr. 291/2007 raportat la art. 21 alin. (1), alin. (2), alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție și în mod deosebit a dispozițiilor art. 43 alin. (1), art. 40 care fac referire la cedarea jurisdicției cercetării faptelor penale comise de membrii Forțelor SUA către partea americană, dar și a celorlalte articole care conțin prevederi asociate cedării de jurisdicție, pentru aceleași motive de neconstituționalitate invocate mai sus în legătură cu Legea nr. 260/2002.

În drept, recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, art. 3 din Legea nr. 260/2002, art. 43 alin. (1) teza I și art. 40 din Legea nr. 291/2007 și pe art. 21, art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție.

La data de 20 ianuarie 2020, recurenta a transmis note scrise în argumentarea solicitării de admitere a recursului privind excepția de neconstituționalitate ridicată în dosarul nr. x/2019, pentru ca, asupra neconstituționalității Legilor 260/2002 și 291/2007 să se poată pronunța Curtea Constituțională a României.

În completarea argumentelor pe care recurenta le-a expus în cuprinsul recursului declarat împotriva deciziei din 11 noiembrie 2019, aceasta menționează că, din motivarea ulterioară a deciziei recurate, reiese faptul că instanța de apel, la fel ca și Tribunalul Constanța, nu s-a pronunțat pe capetele din cerere ce conțin revendicări rezultate din faptele penale ale pârâtului rămase necercetate și nesoluționate de nicio instanță penală din România și nici de organele judiciare ale Statelor Unite ale Americii.

Se reiterează faptul că însăși nesoluționarea acestor fapte de către o instanță penală română a fost motivul pentru care recurenta a introdus acțiunea la o instanță civilă în care a invocat excepția neconstituționalității legilor 260/2002 și 291/2007 pentru ca instanța să sesizeze Curtea Constituțională a României asupra consecințelor ce decurg din cedarea jurisdicției cercetării faptelor militarilor SUA către organele americane, constând în încălcarea dreptului constituțional al oricărui cetățean român de a se adresa justiției.

Se mai arată că, în cazul invocării excepției de neconstituționalitate, instanța de apel a reținut că este abilitată să verifice în principal admisibilitatea excepției raportat la prevederile art. 29 alin. (1), (2) și 3, respectiv dacă excepția invocată are legătură cu cauza, concluzionând, în mod eronat, că excepția de neconstituționalitate nu ar avea legătură cu soluționarea cauzei pendinte datorită faptului că acesta nu este un litigiu de natură penală privind săvârșirea unor infracțiuni de către membrii forțelor armate americane pentru a se discuta în ce măsură este afectată jurisdicția instanțelor naționale.

Contrar afirmațiilor instanței, recurenta susține că textul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 260/2002 are legătură cu soluționarea cauzei din dosarul nr. x/2019, în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate, întrucât acesta este un litigiu care presupune și acordarea de daune morale ce decurg din săvârșirea unor infracțiuni de către membrii forțelor armate americane, precum și obligația de a face referitoare tot la fapte penale menționate de reclamantă prin revendicările consemnate la capătul 3 din cererea de chemare în judecată.

De asemenea, contrar concluziei instanței care a reținut că nu s-a pus problema necompetenței generale a instanțelor românești în soluționarea prezentului litigiu, reclamanta arată că rezultă din Ordonanța (de clasare) emisă în cadrul dosarului x/2015, faptul că organele de cercetare penală române nu au competența de a soluționa prezentul litigiu pentru că ele însele au declinat-o către autoritățile americane.

Astfel, recurenta susține că a transmis unei instanțe civile cererile pentru daunele rezultate din faptele penale ale Forțelor SUA, invocând art. 21 din Constituție și art. 5 Capitolul 2 din C. proc. civ., cereri formulate la capătul 3 subpunctele c-iii), c-i) pe care instanța nici nu le-a judecat, tocmai datorită faptului că nu s-a putut constitui parte civilă într-un dosar penal judecat de o instanță penală română.

În esență, recurenta susține că instanțele au primit acțiunea, dar nu au și judecat-o, dovadă fiind faptul că nu s-au pronunțat pe revendicările din acțiune, cum ar fi cele de la capătul 3 subpunctele c-iii) și c-i).

Totodată, contrar concluziilor instanței potrivit cărora nu s-ar produce niciun efect asupra litigiului de față în situația în care am fi în ipoteza declarării acestui text ca neconstituțional, recurenta susține că declararea ca neconstituțională a actelor normative menționate ar produce un efect asupra litigiului din dosarul nr. x/2019 nu numai în privința pronunțării asupra revendicărilor reclamantei ce decurg din faptele penale ale US Army, ci și asupra celorlalte revendicări, pe care instanțele nu le-au judecat.

În concluzie, recurenta susține că, dacă instanța civilă admitea cererea de sesizare a Curții Constituționale, invocând faptul că, în calitate de instanță civilă, nu se poate pronunța în dosarul nr. x/2019 până când o instanță penală nu se pronunță asupra aspectelor penale, în cazul ipotetic în care acest text (art. 3 din Legea nr. 260/2002) era declarat neconstituțional, efectul produs ar fi fost revenirea jurisdicției penale la partea română în dosarul nr. x/2015, în acord cu dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, accesul la justiție însemnând inclusiv accesul la instanțele penale pentru toate cazurile, fără nicio excepție, urmând ca, după ce instanța penală se pronunța asupra faptelor penale sesizate în dosarul nr. x/2015, instanța civilă a Curții de Apel Constanța, să se pronunțe și pe daunele rezultate din faptele penale ale membrilor US Army, solicitate la capătul 3 subpunctul c-i) din acțiune.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia."

Art. 29 alin. (5) din același act normativ arată că, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și 3, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Ca și condiție de admisibilitate, legiuitorul a prevăzut ca excepția să privească o lege sau o ordonanță ori dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, să aibă legătură cu soluționarea cauzei, să fie ridicată de părți, procuror sau instanță din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Așadar, prin aceste dispoziții legale se atribuie instanței în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate o competență specială, limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) și 3 ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, formularea excepției de neconstituționalitate obligă instanța în fața căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituțională cu soluționarea excepției.

Cum condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiții nu este îndeplinită, instanța va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate anterior evocate și, cu precădere, considerentele pentru care instanța de apel a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte reține că instanța a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată prin care reclamanta A. a solicitat, printre altele, obligarea pârâtei US Army la plata unei sume de bani reprezentând obligații de plată a contribuțiilor de asigurări sociale și de sănătate aferente serviciilor prestate pentru pârâtă în perioada 22 mai 2008 - 30 aprilie 2014, sub o altă formă decât cea a unui contract individual de muncă.

Așadar, pretenția formulată de reclamantă în fața instanțelor civile vizează plata unor sume de bani care ar fi trebuit achitate/virate Statului Român în considerarea serviciilor prestate de reclamantă pârâtei, fără ca reclamanta să facă dovada existenței unui contract individual de muncă cu forțele armate ale S.U.A.

Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a US Army cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada încheierii unui contract de muncă cu pârâta.

Cu toate acestea, reclamanta a apreciat că soluționarea acțiunii, respectiv a căii de atac depinde de invocarea și, în cele din urmă, de constatarea neconstituționalității unor acte normative ce vizează statutul forțelor armate ale Statelor Unite ale Americii pe teritoriul României, asociind obiectul acțiunii și, în cele din urmă, soluționarea acțiunii în cauză cu potențiale fapte penale ale unor membri ai acestei organizații aflate pe teritoriul României, a căror cercetare ar fi supusă unor dispoziții speciale, derogatorii de la legislația penală națională.

Prin urmare, esențial în ceea ce privește analiza îndeplinirii condiției ca excepția să aibă legătură cu cauza este ca raportarea să se realizeze la cauza pendinte, care este una civilă, iar nu la posibile cauze determinante, anterioare declanșării litigiului ce intră în sfera dreptului penal și care, prin natura lor, exced competenței instanței civile învestite cu soluționarea acțiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2019

În acest sens, Înalta Curte are în vedere și decizia Curții Constituționale nr. 385 din 4 iunie 2019, relevant fiind următorul considerentul nr. 24:

"Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Or, "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului".

Făcând o corectă aplicare a legii în analiza condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate invocate, Curtea de Apel Constanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale reținând că pretențiile reclamantei întemeiate pe un pretins contract individual de muncă încheiat cu pârâta exced jurisdicției penale.

Înalta Curte confirmă concluzia la care a ajuns instanța de apel, în sensul că, față de motivele reținute de prima instanță pentru admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, anume lipsa dovezii încheierii unui contract de muncă cu pârâta, legile criticate pentru neconstituționalitate nu au legătură cu soluționarea cauzei.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 351/CM din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, cu privire la soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 din Legea nr. 260/2002 și ale Legii nr. 291/2007.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2020.