ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 880/2020

Ședința publică din data de 27 mai 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale și 6.600 euro, reprezentând daune materiale, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Sibiu, secția I civilă, prin sentința nr. 503 din 29 iunie 2018, a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta A.; a obligat pârâta B. S.A. la plata sumei de 50.000 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății în favoarea reclamantei, cu titlu de daune morale și a respins celelalte cereri ale reclamantei.

La data de 20.08.2018 pârâta S.C. B. S.A. a formulat cerere de completare a sentinței nr. 503, pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2017 la data de 29 iunie 2018.

Prin sentința civilă nr. 632 din 02 octombrie 2018, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a respins cererea formulată de pârâta S.C. B. S.A. privind completarea sentinței civile nr. 503 din 29 iunie 2018.

Apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 632 din 02 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 887 din 13 iunie 2019.

Împotriva deciziei civile nr. 887 din 13 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs pârâta B. S.A., motivele fiind în esență, următoarele:

Prealabil, cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului, recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 446 C. proc. civ., arătând că în dosarul nr. x/2017 reclamanta A. a formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum s-a și precizat expres în cadrul dezbaterilor de la termenul de judecată din 29 iunie 2018 de către reprezentanta convențională a intimatei-reclamante, aspect reținut chiar prin hotărârea nr. 503 din 29 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Sibiu, iar nu o acțiune contractuală, pentru a fi incidente prevederile art. 253 alin. (1) Codul muncii.

În condițiile date, fiind vorba de o cauză civilă având ca obiect răspunderea delictuală, recurenta apreciază că nu este aplicabilă niciuna dintre limitările prevăzute de art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate cu privire la decizia recurată, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor prevăzute de art. 444 C. proc. civ., încălcare ce atrage nulitatea hotărârii.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel a dispus în mod greșit respingerea apelului său și a cererii de completare a sentinței nr. 503 din 29 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, cerere prin care a solicitat instanței soluționarea excepției prematurității/inadmisibilității acțiunii, invocată în raport de daunele materiale - excepție nesoluționată de instanță.

Recurenta-pârâtă susține că norma prevăzută de art. 444 alin. (1) C. proc. civ. nu restrânge obiectul cererilor de completare în sensul arătat în motivarea curții de apel și că cererea de completare a dispozitivului poate viza inclusiv excepții invocate de către părți (cum ar fi excepția prescripției, excepția prematurității, excepția tardivității, excepția inadmisibilității), cererea de completare a dispozitivului fiind un instrument procedural pus la îndemâna ambelor părți (iar pentru pârât, în mod evident, nu doar pentru cererea reconvențională).

În ceea ce privește fondul cererii de completare, recurenta-pârâtă menționează că nu a renunțat la termenul din 31.10.2017 la excepția prematurității/inadmisibilității acțiunii, nefiind îndeplinite nici condițiile procedurale pentru a se lua act de această presupusă renunțare: nu a existat mandat expres pentru a putea opera manifestarea unui astfel de drept de dispoziție.

Recurenta-pârâtă susține că excepția în discuție reprezintă o excepție de fond, unită, de altfel, cu fondul de instanța de judecată și dezbătută ca atare de către reprezentanții părților la termenul de concluzii finale și chiar atinsă de către Tribunalul Sibiu în considerentele finale ale sentinței nr. 503/2018 a cărei completare o solicită, dar prin raportare la daunele morale, iar nu materiale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul nu este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 12 februarie 2020, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017, reclamanta A. a învestit instanța cu soluționarea unui litigiu de muncă, având ca obiect acțiune în răspundere patrimonială.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că cererea dedusă judecății a fost soluționată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă prin sentința nr. 503 din 29 iunie 2018, iar prin sentința civilă nr. 632 din 02 octombrie 2018, aceeași instanță a respins cererea formulată de pârâta B. S.A., privind completarea sentinței nr. 503 din 29 iunie 2018.

Apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 632 din 02 octombrie 2018, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă prin decizia civilă nr. 887 din 13 iunie 2019.

Prezentul recurs are ca obiect decizia civilă nr. 887 din 13 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, iar potrivit dispozițiilor art. 446 C. proc. civ., "Încheierile pronunțate în temeiul art. 442 și 443, precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 444 sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea".

Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența în cauză a prevederilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cauze având ca obiect conflicte de muncă și de asigurări sociale, precum și hotărârile date de instanțele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Nu poate fi reținut argumentul recurentei în sensul că împotriva deciziei civile nr. 887 din 13 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, poate fi exercitată calea de atac a recursului, întrucât cererea de chemare în judecată, fiind întemeiată pe răspundere civilă delictuală, nu este aplicabilă niciuna dintre limitările prevăzute de art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Pe acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, astfel cum reiese din sentința civilă nr. 503 din 29 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, litigiul a fost înregistrat și soluționat ca litigiu de muncă. Mai mult decât atât, prin încheierea din 26 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, apelanta-reclamantă, prin apărător, a precizat că în cauză este incidentă răspunderea civilă patrimonială a angajatorului. Prin aceeași încheiere, s-a consemnat și poziția apelantei-pârâte, în sensul că, întrebată fiind de către instanță dacă în prezentul dosar instanța este sesizată exclusiv cu răspunderea comitentului pentru fapta presupusului sau cu răspunderea pentru accident de muncă a angajatorului pentru salariat, reprezentanta pârâtei-apelante a arătat că răspunderea angajatorului pentru salariat -denumită în Codul muncii astfel- se completează evident cu dispozițiile referitoare la răspunderea comitentului pentru prepus din C. civ., considerând că este doar o terminologie din Codul muncii. Totodată, prin decizia nr. 1447 din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, s-a reținut că obiectul litigiului este reprezentat de un conflict individual de muncă.

Mai mult decât atât, prezintă relevanță, în ceea ce privește stabilirea naturii litigiului, și dispozițiile art. 253 alin. (1) Codul muncii, potrivit cărora "Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul".

Totodată, trebuie subliniat și că, potrivit dipozițiilor art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată și modificată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal, hotărârile instanței de fond fiind supuse numai apelului, astfel cum dispune art. 214 din același act normativ.

Articolul 216 din Legea nr. 62/2011 statuează că prevederile acestui act normativ, referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă, se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

Raportat la aceste considerente, decizia ce formează obiectul prezentului dosar are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, aceasta neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căreia hotărârile susceptibile de recurs sunt cele date în apel, cele date potrivit legii fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, de asemenea, că potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) din noul C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei."

Prin urmare, decizia recurată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 887 din 13 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, ca inadmisibil.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2020.