ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 190/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă la 12 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 EUR cu titlu de daune morale și 5.000 EUR, reprezentând daune materiale, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea nu a fost întemeiată în drept, însă, în cuprinsul acțiunii au fost invocate mai multe temeiuri de drept, cum ar fi: art. 6 alin. (1), art. 6 alin. (3), art. 7 alin. (1) lit. c), art. 7 alin. (3), art. 13, art. 20 din Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății muncii, art. 8, art. 9, art. 10 din H.G. nr. 1146/2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă.

Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că, a solicitat mărirea cuantumului daunelor materiale solicitate la valoarea de 6600 euro, raportat la oferta de preț primită de la o clinică privată ce oferă servicii medicale adecvate nevoilor reclamantei, iar, la un alt moment procesual, reclamanta a solicitat majorarea daunelor morale la suma de 300.000 de euro.

Prin sentința nr. 503 din 29 iunie 2018, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a admis în partea acțiunea formulată și precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și a obligat pârâta la plata sumei de 50.000 EUR sau echivalentul în RON la data efectuării plății în favoarea reclamantei, cu titlu de daune morale, fiind respinse celelalte cereri ale reclamantei. Sentința a fost dată cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.

Împotriva sentinței primei instanțe, ambele părți au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1447/2019 din data de 24 octombrie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins cererea de sesizare a Î.C.C.J. în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, ca inadmisibilă.

A admis ca fondate apelurile declarate de reclamanta A. și de către pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 503/2018 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte numai în ce privește cuantumul daunelor morale pe care a fost obligată pârâta să le plătească reclamantei, pe care le-a stabilit la suma de 30.000 euro și, în ceea ce privește daunele materiale, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6600 euro - echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune materiale. A menținut în rest dispozițiile sentinței atacate, fără cheltuieli de judecată. Decizia a fost dată cu mențiunea definitivă, fără cale de atac.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor instanței de apel și a primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Sibiu, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului recurs.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a prezentat argumentele pentru care consideră că decizia instanței de apel este supusă căii extraordinare de atac a recursului.

În acest sens, recurenta arată că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar reprezintă o cerere în răspundere civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, iar nu o acțiune contractuală pentru a fi incidente prevederile art. 253 alin. (1) Codul muncii, susținând că aceste aspecte au fost confirmate de către reprezentanta convențională a intimatei reclamante cu ocazia dezbaterilor de la termenul de judecată din 05 iunie 2018 (în fața primei instanțe) și reținute prin hotărârea nr. 503 din 29 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2017.

Fiind vorba de o cauză civilă având ca obiect răspunderea delictuală, nu este aplicabilă niciuna dintre limitările prevăzute de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât, în opinia recurentei, decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia este supusă recursului.

Cu privire la nelegalitate deciziei recurate, se arată că:

I. Hotărârea instanței de apel este nelegală pentru lipsa de motivare cu privire la excepția prematurității/inadmisibilității acțiunii în raport de daunele morale - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

Recurenta susține că, prin apelul formulat, a arătat în principal că Tribunalul Sibiu nu a soluționat excepția inadmisibilității/prematurității acțiunii în raport de daunele morale iar, în subsidiar, pentru situația în care instanța de apel considera că excepția a fost soluționată implicit, a arătat motivele de netemeinicie a acestei soluții.

Cu toate acestea, recurenta afirmă că instanța de apel a considerat că excepția a fost soluționată, fără a prezenta motivele pentru care s-a reținut soluționată excepția și nici cele privitoare la criticile de netemeinicie față de respingerea excepției prematurității/inadmisibilității, aspect care contravine dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Se mai arată că, prin considerentul instanței de apel (pagina 11, paragraful 9), potrivit căruia, în C. proc. civ., nu este reglementată excepția "prematuritații/inadmisibilității", ci doar excepția "prematurității" sau a "inadmsibilității", instanța a dat dovadă de ironie gratuită, care nu își are locul într-un act de judecată, neputând fi asimilată unei motivări în sensul art. 425 C. proc. civ. și nici validat față de cerințele art. 22 alin. (4) C. proc. civ.:

"judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire".

Pentru toate aceste motive, recurenta susține, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nerespectarea art. 425 C. proc. civ., a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, motiv de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II. Hotărârea instanței de apel este nelegală pentru încălcarea principiului disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Reiterând faptul că, în cauză, intimată reclamantă a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum s-a și precizat expres în cadrul dezbaterilor de la termenul de judecată din 5 iunie 2018, de către reprezentanta convențională a intimatei reclamante, iar nu cu o acțiune contractuală, pentru a fi incidente prevederile art. 253 alin. (1) Codul muncii și regulile aferente răspunderii pentru fapta proprie în materie contractuală, recurenta susține că schimbarea cauzei acțiunii din răspundere civilă delictuală în răspundere civilă contractuală făcută în apel de către reclamantă nu poate fi luată în considerare, fiind tardivă și inadmisibilă față de dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 478 alin. (3) din același cod.

În acest context, recurenta susține că, atât instanța de apel, cât și instanța de fond, erau ținute să analizeze acțiunea în limitele determinate de reclamantă cu privire la obiect și cauză, iar nu să recalifice acțiunea, făcând-o, astfel, admisibilă, știut fiind că, o schimbare a încadrării juridice se poate face doar în condițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. - după punerea în discuție a părților și numai în fața instanței de fond, condiție neîndeplinită în cauză.

Se arată, așadar, că, în lipsa unei astfel de calificări la fond, instanța de apel trebuia să sancționeze hotărârea primei instanțe, să admită apelul și să respingă acțiunea ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată pentru neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale cu care a fost învestită, fiind exclusă aplicarea art. 22 alin. (5) C. proc. civ., pentru alegerea unei alte cauze juridice decât cea permisă de lege.

III. Hotărârea instanței de apel este nelegală pentru încălcarea constatărilor procedurii prealabile a cercetării unui accident de muncă și depășirea limitelor puterii judecătorești - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța de judecată era obligată să respecte constatările realizate prin Procesul Verbal de Cercetare a Evenimentului (P.V.C.E.) avizat de I.T.M. emis în procedura prealabilă a cercetării accidentului de muncă potrivit Legii nr. 263/2010, arătând că, în cauză, ca efect al deciziei intimatei reclamante de a nu contesta P.V.C.E. în instanță, potrivit prevederilor art. 71 alin. (6) din Legea nr. 263/2010 - privind sistemul unitar de pensii publice/dispozițiilor generale ale Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, constatările P.V.C.E. devin obligatorii din perspectiva faptelor săvârșite și a măsurilor de protecție a securității și sănătății în muncă.

În acest context, recurenta precizează că scopul juridic al Procesului Verbal de Cercetare a Evenimentului este stabilirea faptelor, a părților implicate și identificarea soluțiilor de îmbunătățire a securității și sănătății în muncă în interesul prevenirii altor evenimente similare, fapt consemnat inclusiv în cuprinsul PV de Cercetare întocmit pentru accidentul de muncă efectuat în cauză la pct. s al acestui proces-verbal și nu are ca scop efectuarea de calificări juridice din perspectiva răspunderii civile delictuale sau contractuale care s-ar invoca în urma accidentului de muncă constatat prin PV de Cercetare.

Se arată că, mai întâi, reclamanta, prin acțiunea introductivă, face o primă calificare juridică, față de care, ulterior, instanța de judecată, poate să facă calificările juridice necesare și să dea efectele juridice impuse de lege și de situația de fapt.

În susținerea afirmațiilor sale, recurenta face trimitere și reproduce anumite texte din Legea nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă și din Normele Metodologice la Legea nr. 319/2006, menționând că, potrivit legii, obiectul procesului-verbal de cercetare îl formează inclusiv stabilirea faptelor ilicite săvârșite și a persoanelor care răspund de producerea evenimentului, documentul fiind considerat finalizat și producând efecte juridice numai după verificarea și avizarea acestuia de către inspectoratul teritorial de muncă. Astfel, autoritatea emitentă a procesului-verbal de cercetare este inspectoratul teritorial de muncă, constatările angajatorului fiind înglobate în cuprinsul acestuia.

Se mai arată că, în considerarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 108/1999 privind inspecția muncii și contrar celor reținute de instanța de apel, procesul-verbal de cercetare reprezintă un veritabil act administrativ care beneficiază de prezumția absolută de autenticitate și veridicitate.

Recurenta susține, astfel, că, în cauză, nerespectând P.V.C.E., instanța a încălcat forța obligatorie a acestuia, a analizat o altă faptă ilicită decât cea constatată în procedura prealabilă, și anume, cea pretins a fi fost săvârșită prin acțiunea introductivă - fapta proprie a recurentei-pârâte de a nu instrui reclamanta, deși această faptă nu a fost reținută prin P.V.C.E. și nici nu ar fi putut fi reținută, deoarece era nelegal ca reclamanta să fi fost instruită pentru o activitate pentru care nu avea competența să o efectueze, validând și dând, astfel, efect unei greșite învestiri a instanței de judecată.

Recurenta afirmă, în esență, că, prin această autoînvestire, instanța de judecată și-a depășit atribuțiile puterii sale și a procedat la stabilirea în mod nelegal a unei fapte ilicite în sarcina recurentei-pârâte, care nu fusese constatată și nici sancționată prin P.V.C.E. avizat de I.T.M., apreciind ingerința instanței de fond în domeniul puterii executive ca nelegală și contrară ordinii constituționale și interesului public, deoarece încalcă principiul de rang constituțional al separației puterilor în stat (art. 1 alin. (4) din Constituție).

Autoarea recursului conchide în sensul că, procedând astfel, atât instanța de apel, cât și cea de fond, s-au raportat la o latură obiectivă a accidentului mult agravată, ceea ce a determinat și o soluție greșită pe fondul cauzei cel puțin din perspectiva cuantumului prejudiciului.

IV. Hotărârea instanței de apel este nelegală pentru încălcarea forței obligatorii a unui act administrativ - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la această critică, recurenta susține că, în cauză, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au soluționat cauza cu ignorarea constatărilor Deciziei nr. 441/16.02.2018, act administrativ ce se bucură de prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate, prin care s-a stabilit în mod definitiv și obligatoriu un grad de incapacitate adaptivă de 15% - grad considerat redus inclusiv în materia asigurărilor sociale pentru acordarea de compensații bănești potrivit art. 63 din Legea nr. 346/2002.

Se arată că aspectele constatate în cadrul Deciziei nr. 441/16.02.2018, emise în baza Raportului de expertiză medicală a capacității de muncă și întocmite potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a Institutului Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă și a serviciilor teritoriale de expertiză medicală a capacității de muncă (aprobat prin H.G. nr. 1229/2005) au forță obligatorie, acestea neputând fi cenzurate prin expertize extrajudiciare/probatoriu suplimentar, așa cum s-a procedat, astfel încât, schimbarea concluziilor/aspectelor constatate în cadrul Deciziei nr. 441/16.02.2018 putea avea loc numai dacă s-ar fi parcurs procedura de contestare a deciziei medicale, potrivit dispozițiilor speciale prevăzute la art. 71 alin. (6) din Legea nr. 263/2010/dispozițiilor generale ale Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Recurenta susține că această condiție nu este neîndeplinită, fapt dovedit prin decizia pronunțată de instanța de judecată în dosarul x/2018, în care s-a respins acțiunea reclamantei de anulare a acestei decizii.

Mai mult, se afirmă că, ignorarea constatărilor din cuprinsul Deciziei 441/16.02.2018, în totalitate, de instanța de fond, și, în parte, de instanța de apel, nu poate fi permisă, deoarece o limitare a capacității adaptive cu 15 %, iar nu cu 45% cât a reținut instanța de fond și la care s-a referit instanța de apel, este esențială pentru determinarea gravității faptelor.

V. Hotărârea instanței de apel și încheierea de ședință din data de 13 iunie 2019 sunt nelegale pentru încălcarea art. 13, 14 și 22 C. proc. civ. raportate la art. 254 C. proc. civ. și dispozițiile speciale privind expertiza incapacității adaptive - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, autoarea recursului arată că, în cauză, ambele instanțe de fond și-au întemeiat soluția pe acte neverificate, întocmite pro causa, care contrazic chiar acte oficiale emise de organismul competent să evalueze gradul de incapacitate adaptivă a unei persoane, victimă a unui accident de muncă, cu toate că, potrivit principiilor dreptului la apărare, contradictorialității și rolului activ al judecătorului, instanța de judecată este obligată să afle adevărul în cauză, pe baza unor probe administrate nemijlocit, obținute obiectiv, care să excludă orice urmă de îndoială cu privire la adevărul ce îl afirmă.

Pornind de la această cerință, recurenta consideră că singurele probe ce ar fi putut servi la dezlegarea adevărului în cauză ar fi fost, fie, o expertiză, probă din care reclamanta a fost decăzută, respectiv a renunțat în apel, fie Decizia nr. 441/16.02.2018 emisă în baza Raportului de expertiză medicală a capacității de muncă, expertiză la care reclamanta a fost supusă.

VI. Hotărârea instanței de apel este nelegală pentru încălcarea art. 1364 C. civ. coroborat cu art. 1373 alin. (3) C. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta susține că instanța de apel, pornind de la prezumția greșită a învestirii instanței cu o acțiune în răspundere civilă contractuală, nu delictuală, nu a dat relevanță în cauză prevederilor art. 1364 C. civ. raportat la art. 1373 alin. (3) C. civ., potrivit cărora angajatorul comitent nu va răspunde dacă victima a cunoscut abuzul săvârșit de prepus în funcțiile încredințate și, implicit, caracterul ilicit al faptei prepusului, iar ordinul superiorului nu exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale.

Se arată că, așa cum a apreciat inclusiv doctrina de specialitate, numai ordinele legale sunt obligatorii, iar în cazul în care salariatul alege să execute un ordin nelegal, acesta răspunde administrativ, civil și poate chiar penal.

Autoarea recursului menționează că instanțele de fond ar fi pronunțat o soluție de respingere a acțiunii dacă ar fi dat relevanța necesară și evidentă faptelor intimatei reclamante de natură a înlătura răspunderea angajatorului pentru fapta prepusului, respectiv, fapta reclamantei de a folosi un utilaj fără protecțiile de securitate necesare (potrivit declarației acesteia, "am observat că nu era montată apărătoarea de protecție"), fără a avea pregătirea profesională necesară (utilajul putea fi folosit în sistem manual numai de personal calificat), de a acționa greșit utilajul de lucru - a acționat încă o comandă bimanuală, deși a constatat că utilajul era "blocat" - și de a nu informa deîndată conducătorul locului de muncă cu privire la defecțiunile constatate la presă.

VII. Hotărârea instanței de apel este nelegală pentru aplicarea greșită a regulilor condițiilor răspunderii civile derivate din aplicarea art. 1371 alin. (1) C. civ. - ambele teze - și Decizia Î.C.C.J. nr. 12/2016 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, autoarea recursului susține că, în cauză, nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au făcut referire la incidența art. 1371 C. civ. și a Deciziei Î.C.C.J. nr. 12/2016, care, dacă s-ar fi aplicat, ar fi determinat respingerea acțiunii pentru lipsa prejudiciului care nu ar fi putut fi evitat de victimă.

Recurenta precizează că, așa cum a susținut și în fața instanțelor de fond, în cauză, prejudiciul putea fi evitat în totalitate de victimă în trei momente distincte, astfel încât, aplicarea art. 1371 alin. (1) C. civ. în cauză ar fi trebuit să determine și o altă soluție sub aspectul cuantumului daunelor solicitate, din moment ce reclamanta a contribuit la producerea prejudiciului și suma de 6600 Euro a fost întreaga sumă solicitată de reclamantă pentru daunele materiale, iar suma de 30.000 Euro s-a stabilit pentru tot prejudiciul patrimonial considerat a fi fost suferit de reclamantă.

VIII. Hotărârea instanței de apel este nelegală pentru greșita aplicare a regulilor răspunderii civile privind certitudinea prejudiciului și a celor speciale privind asigurările sociale pentru repararea consecințelor vătămătoare ale accidentelor de muncă - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta arată că, prin sentința pronunțată, Tribunalul Sibiu a respins cererea privind acordarea daunelor materiale reținând (pagina 10, paragraful 3) că:

"[...] din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă caracterul cert al prejudiciului material invocat, întrucât oferta de preț depusă la dosar în care se menționează prețul protezei la suma de 6,600 Eur nu întrunește cerințele unei comenzi ferme, care să ducă la crearea unui prejudiciu material actual pentru reclamantă. Astfel, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu material cert și actual, instanța nu va mai analiza îndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii angajatorului și va respinge aceasta cerere ca neîntemeiată".

Recurenta reproduce, totodată, și din considerentele instanței de apel, (pagina 10, paragrafele 13-15), în care, Curtea de Apel Alba-Iulia a reținut, pe de-o parte că "ofertele ferme" depuse de intimata-reclamantă coroborate cu actele medicale, sunt în măsură să dovedească existența prejudiciului patrimonial suferit de intimata-reclamantă iar, pe de altă parte, că, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1393 C. civ.

Față de considerentele celor două instanțe, mai sus reproduse, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1385 alin. (3) C. civ., potrivit căruia, este supus reparării prejudiciul efectiv suferit, existent în patrimoniul persoanei prejudiciate, precum și a art. 1393 C. civ.

Se mai arată și că oferta fermă nu poate reprezenta, potrivit legii, o dovadă a prejudiciului efectiv, deoarece nu dovedește o diminuare efectivă a patrimoniului victimei și nu asigură certitudinea producerii acestei diminuări.

Totodată, fără a nega certitudinea diminuării capacității adaptive și consecințele vătămătoare ale accidentului, recurenta susține că nu este certă achiziționarea protezei medicale, toate acestea, în condițiile în care reclamanta poate beneficia de această proteză medicală în cadrul sistemului asigurărilor sociale pentru accidente de muncă.

Recurenta afirmă că sunt neclare și constatările instanței privind aplicabilitatea art. 1393 C. civ., prin neindicarea tuturor dispozițiilor legale aplicabile raportat la situația particulară a reclamantei ce rezultă din actele medicale depuse la dosar, nefiind indicate dispozițiile legale suplimentare ce trebuiau luate în considerare și nici cum influențează situația particulară a intimatei-reclamante aplicabilitatea acestui text de lege.

Totodată, recurenta reiterează ceea ce a arătat în fața instanțelor anterioare, și anume că, potrivit art. 1393 C. civ., acțiunea în pretenții având ca obiect daune pentru care se recunoaște dreptul la ajutor sau pensie în cadrul asigurărilor sociale poate fi primită numai peste ceea ce depășește ajutorul sau pensia, excepție de la această regulă făcând despăgubirile provizorii pentru nevoi urgente, considerate de autoarea recursului inaplicabile în cauză.

Se arată că, în cauză, este incidentă asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, reglementată de legea specială - Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, care reia aceeași regulă de drept, potrivit căreia, răspunderea angajatorilor este una subsidiară, intervenind "în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestațiile asigurărilor sociale de stat".

Totodată, se afirmă și că, potrivit prevederilor aceleiași legi, dispozitivele medicale necesare corectării și recuperării deficiențelor organice, funcționale sau fizice, cauzate de accidente de muncă și boli profesionale sunt asigurate, în temeiul asigurării pentru accidente de muncă și boli profesionale, de către Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperarea Capacității de Muncă (I.N.E.M.R.C.M.), astfel încât, dispozitivele medicale necesare corectării și recuperării deficiențelor organice, funcționale sau fizice, cauzate de accidente de muncă se suportă de I.N.E.M.R.C.M. integral din bugetul asigurărilor sociale de stat, și nu de F.N.U.A.S.S.

Se mai arată că, potrivit Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 346/2002, aprobate prin Ordinul nr. 450/2006, dispozitivele medicale sunt cele indicate în Contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, iar ortezele sunt incluse în cadrul dispozitivelor medicale asigurate de I.N.E.M.R.C.M. în temeiul asigurării sociale pentru accidente de muncă, astfel încât, intimata-reclamantă, în calitate de angajat al recurentei-pârâte, beneficiază de asigurarea prevăzută de Legea nr. 346/2002, astfel cum rezultă din prevederile art. 5 din această lege, putând accesa dispozitivele medicale - orteze - la simpla sa cerere.

Așa fiind, recurenta conchide în sensul că, dreptul intimatei-reclamante de a beneficia de dispozitivele medicale necesare în temeiul dreptului la ajutor social derivat din calitatea de asigurat în cadrul sistemului de asigurări sociale pentru accidente de muncă și boli profesionale face nelegală decizia instanței de apel.

IX. Hotărârea instanței de apel este nelegală pentru aplicarea greșită a regulilor condițiilor răspunderii civile derivate din aplicare art. 253 alin. (4) C. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, autoarea recursului susține că, față de cadrul procesual cu care a fost învestită instanța de judecată - acțiune în răspundere civilă delictuală, nu contractuală - ambele instanțe erau obligate să aplice în cauză prevederile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit căruia "(..,) persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.", astfel încât, pentru acordarea de daune morale, legiuitorul noului C. civ. instituie regula imputabilității faptei prejudiciabile în persoana celui chemat să răspundă, iar nu a celei responsabile pentru săvârșirea faptei ilicite.

Se mai arată că incidența acestui articol era esențială pentru soluționarea capătului de cerere privind daunele morale, întrucât, în cauză, nu suntem în ipoteza unei fapte imputabile recurentei-pârâte, ci angajatului C., pentru care autoarea recursului a fost chemată să răspundă.

Deoarece fapta angajatului C. nu putea fi nici prevăzută și nici împiedicată de recurentă - îndeplinind astfel condițiile cazului fortuit -, dat fiind faptul că acesta a acționat cu nerespectarea instrucțiunilor angajatorului (fapt cunoscut de reclamanta A.), recurenta consideră că fapta angajatului său nu îi este imputabilă sub nicio formă, nici măcar sub forma culpei in eligendo, conform art. 253 alin. (4) C. civ.

X. Hotărârea instanței de apel este nelegală pentru aplicarea greșită a regulilor condițiilor răspunderii civile derivate din aplicarea art. 1391 alin. (1) C. civ. raportate la art. 253 alin. (4) C. civ. privind prejudiciul de agrement - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, autoarea recursului susține că, nici instanța de apel și nici instanța de fond nu au dat, în cauză, relevanță prevederilor art. 1391 alin. (1) C. civ. raportate la art. 253 alin. (4) C. civ., întrucât, în materia daunelor morale pentru prejudicii rezultate din vătămarea integrității corporale sau a sănătății, victima trebuie să dovedească existența unor limitări concrete a posibilităților sale de viață familială sau socială determinate de suferințe psihice provocate de accident, afirmații, în susținerea cărora recurenta reproduce atât opinii doctrinare, cât și considerente jurisprudențiale.

Recurenta încheie prin a menționa că relevanța acestui articol era esențială în cauză, deoarece putea determina fie respingerea în totalitate a acțiunii, fie obligarea la plata unor sume mult diminuate raportate la prejudiciul de agrement constatat a se fi produs (dacă se constată îndeplinite și celelalte condiții ale răspunderii civile).

La solicitarea Înaltei Curți, recurenta-pârâtă B. S.A. a precizat că nu este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut la art. 493 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante în data de 10 ianuarie 2020.

La 4 februarie 2020, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat ca, în cadrul procedurii prevăzute de art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte să constate că recursul este inadmisibil în principiu, iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte în data de 17 februarie 2020, iar, la 28 februarie 2020, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului și a tuturor apărărilor invocate de intimata-reclamantă, cu consecința admiterii recursului așa cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

La 10 august 2020, recurenta-pârâtă a transmis un punct de vedere la raport, prin care a solicitat instanței de control judiciar să soluționeze recursul cu citarea părților și să rețină atât admisibilitatea acestuia, cât și temeinicia sa.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., admisibilitatea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea introductivă are ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului pentru acoperirea prejudiciului cauzat salariatului, victimă a unui accident de muncă produs în timpul orelor de lucru, cauza fiind soluționată în considerarea prevederilor art. 253 din Codul Muncii.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în forma existentă la data introducerii actinii (12 mai 2017), aplicabilă nu numai proceselor pornite începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 și până la data de 31 decembrie 2016, ci și proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv (conform O.U.G. nr. 95/2016), nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Textul de lege anterior evocat reglementează litigiile în care este suprimat dreptul la recurs, după criteriul materiei.

De altfel, potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 republicată, "Conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal", iar art. 214 din același act normativ prevede că "împotriva hotărârilor tribunalelor se poate face numai apel la curtea de apel competentă".

Totodată, Legea nr. 62/2011, republicată, prevede la art. 216 că "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că obiectul acțiunii se încadrează într-una din ipotezele reglementate de art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, întrucât vizează un conflict de muncă.

În acest sens, față de afirmațiile recurentei care, anterior dezvoltării motivelor de recurs, susține cu privire la admisibilitatea recursului că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar reprezintă o cerere în răspundere civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, și nu o acțiune contractuală pentru a fi incidente prevederile art. 253 alin. (1) din Codul Muncii, aspecte considerate a fi fost reținute atât în încheierea din 05 iunie 2018, cât și prin hotărârea nr. 503 din 29 iunie 2018 pronunțată în primă instanță de Tribunalul Sibiu, Înalta Curte constată că, deși reclamanta nu și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 253 alin. (1) din Codul Muncii, prin ceea ce aceasta susține și a deferit judecății, respectiv că angajatorul nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 9 și 10 din H.G. nr. 1146/2006, astfel încât, prin omisiunea acestuia din urmă de a-și îndeplini obligațiile prevăzute de Legea nr. 319/2006 și de dispozițiile art. 9 și 10 din H.G. nr. 1146/2006, reclamanta a suferit un prejudiciu material și moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu, acțiunea putea fi încadrată în drept pe temeiul legal prevăzut de art. 253 alin. (1) din Codul Muncii.

Cu toate acestea, recurenta susține că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar reprezintă o cerere în răspundere civilă delictuală pentru fapta prepusului, iar nu o acțiune contractuală, ulterior, în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, susținând și că, în apel, reclamanta a schimbat cauza acțiunii, din răspundere civilă delictuală în răspundere civilă contractuală.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, din considerentele hotărârii instanței de fond reiese că, procedând la analizarea ordinii în care sunt enumerate persoanele răspunzătoare de încălcarea reglementărilor legale, dar și la gravitatea sancțiunilor aplicate, așa cum rezultă ele din procesul-verbal de cercetare a evenimentului, tribunalul reține că, la producerea accidentului există o culpă majoră ce revine angajatului pârâtei, respectiv șefului de formație și, implicit, pârâtei, întrucât nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 9 și 10 din H.G. nr. 1146/2006, respectiv, nu a asigurat informarea reclamantei prin fișe de lucru, asupra condițiilor de folosire a presei la care s-a produs accidentul, asupra situațiilor anormale previzibile și nu a realizat instruirea acesteia, inclusiv cu privire la riscurile posibile determinate de utilizarea acestui echipament de muncă.

Instanța de fond mai arată și că, din fișa de instructaj periodic a reclamantei depusă la dosar nu rezultă că angajatorul și-ar fi îndeplinit obligațiile de informare a acesteia asupra modului de utilizare a presei la care s-a produs accidentul și a riscurilor la care este expusă, informarea fiind una generală privind obligațiile angajaților.

Cu toate că instanța de fond consideră că a existat și o culpă concurentă a reclamantei, care a acceptat să lucreze la presă, deși nu avea pregătirea necesară și nu a anunțat defecțiunea, aceeași instanță reține că o astfel de instruire a angajaților a fost realizată ulterior producerii accidentului de muncă, culpa reclamantei fiind minimă, acțiunile acesteia nefiind definitorii în producerea accidentului.

În ceea ce privește protecția muncii, tribunalul a reținut că angajatorul avea, conform prevederilor art. 175 din Codul Muncii, obligația de a asigura securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă, iar, potrivit art. 181 din Codul Muncii, locurile de muncă trebuiau să fie organizate astfel încât să garanteze securitatea și sănătatea salariaților, după cum în egală măsură, în conformitate cu prevederile art. 180 din Codul Muncii, angajatorul avea obligația de a organiza instruirea angajatului în domeniul securității și sănătății în muncă atât la angajare, cât și periodic.

Totodată, la finalul celei de a noua pagini a hotărârii de fond, instanța a reținut faptul că, "în situația în care un salariat a suferit, din culpa angajatorului, un prejudiciu material sau moral în procesul executării contractului individual de muncă (respectiv în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul"), art. 253 alin. (1) din Codul muncii stabilește că angaiatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale."

În continuare, aceeași instanță de fond a reținut că "angajarea răspunderii angajatorului pentru prejudiciile materiale sau morale cauzate salariaților săi implică întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: a) să existe fapta ilicită a angajatorului (fie în mod direct a acestuia, atunci când angajatorul este persoană fizică, fie, în cazul angajatorului - persoană juridică, fapta ilicită să fi fost săvârșită de către organele de conducere ale acestuia sau de către oricare salariat, în calitate de prepus al persoanei juridice respective, b) salariatul să fi suferit un prejudiciu material sau/și moral în timpul îndeplinirii obligațiilor sale de serviciu sau în legătură cu serviciul; c) între fapta ilicită a angajatorului și prejudiciul suferit de către salariat să existe un raport de cauzalitate."

În cauză, instanța de fond a reținut că fapta ilicită constă în omisiunea societății pârâte de a-și îndeplini oblișatiile prevăzute de Legea nr. 319/2006 și de dispozițiile art. 9 și 10 din H.G. nr. 1146/2006, precum și în faptul că angajatul acesteia nu a respectat prevederile art. 1 din Instrucțiunea de lucru RIL 2RB014-028, art. 5.4 din Instrucțiunea proprie ISM 325.00 Ro, responsabilitățile cuprinse în fișa postului conducătorului direct al locului de muncă, art. 22 și art. 23 din Legea nr. 319/2006.

Așadar, în speță, instanța de fond a reținut fapta culpabilă a societății pârâte care nu și-a îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau pe linia asigurării sănătății și securității în muncă, apreciind, totodată că, în litigiu operează și dispozițiile art. 1373 alin. (1) C. civ., întrucât persoana menționată în procesul-verbal de cercetare a evenimentului și propusă spre sancționare are calitatea de salariat al pârâtei, iar fapta a avut loc cu ocazia exercitării de către acesta a atribuțiilor de serviciu.

Mai mult, la pagina 12 a deciziei recurate, instanța de apel a reținut că, în mod corect a fost soluționată acțiunea ca fiind conflict individual de muncă, astfel cum a fost învestită instanța prin cererea introductivă la data de 12 mai 2017, menționând că, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1373 C. civ., fiind aplicabile dispozițiile art. 253 alin. (1) Codul Muncii coroborat cu art. 1350 C. civ.

Așa fiind, Înalta Curte reține că acțiunea reclamantei, victimă a unui accident produs în timp ce manevra un utilaj în timpul orelor de muncă, a fost îndreptată exclusiv împotriva angajatorului pe motiv că acesta nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligațiile care îi reveneau în această calitate pe linia sănătății și securității muncii.

Având în vedere că acțiunea formulată împotriva angajatorului a fost introdusă în considerarea neîndeplinirii culpabile din partea acestuia a unor obligații care îi incumbau în virtutea legii, instanțele de fond și apel au procedat la analiza și reținerea preponderentă a culpei angajatorului pentru neîndeplinirea unor obligații proprii, răspunderea patrimonială a acestuia fiind analizată și stabilită în condițiile art. 253 alin. (1) Codul Muncii.

Prin urmare, aflându-ne într-una din ipotezele reglementate de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, respectiv într-un litigiu/conflict de muncă, decizia civilă nr. 1447/2019 din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, și va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1447/2019 din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata -reclamantă prin întâmpinare.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1447/2019 din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2021.