ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 782/2020

HOTĂRÂRE

30.04.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 782/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 30 aprilie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Prin cererea înregistrată la data de 15 aprilie 2019 pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanței să constate caracterul abuziv al dispozițiilor conținute în art. 9 (Rambursarea creditului) alin. (9).1 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 și anularea acestei clauze; să constate caracterul abuziv al dispozițiilor conținute în art. 9 alin. (9).2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 și anularea acestei clauze; să constate caracterul abuziv al dispozițiilor conținute în art. 9 alin. (9).4 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 și anularea acestei clauze; să dispună obligarea pârâtei B. S.A. la înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 și a actelor adiționale la acesta, la valoarea de la data încheierii contractului și anume 2,24 Ron la 1CHF, respectiv la calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului; să constate caracterul abuziv al dispozițiilor conținute în art. 5 (Dobânda curentă și dobânda penalizatoare) alin. (5).2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 și anularea acestei clauze; să constate caracterul abuziv al dispozițiilor conținute în art. 6 (Taxe și comisioane) alin. (6).1 lit. b) din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 și anularea acestei clauze; să constate caracterul abuziv al dispozițiilor conținute în art. 6 alin. (6).2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 și anularea acestei clauze; să dispună obligarea pârâtei, ca urmare a eliminării clauzelor abuzive din contractul de credit mai sus menționat să procedeze la revizuirea dobânzii prevăzute la art. 5 al contractului, în sensul că dobânda să fie calculată în funcție de o formulă clară de calcul a dobânzii curente compusă din indicele de referință Libor CHF 3M + marja de dobândă a băncii, marjă calculată ca diferența între dobânda de la data încheierii contractului de 6,99% (respectiv cea curentă de 6,82%) și Libor 3M, marja rezultată să rămână neschimbată pe roată durata contractului, fapt care impune și obligarea pârâtei la emiterea unui nou scadențar de credit; să constate abuzivă și nedatorată orice dobândă percepută de către pârâtă începând cu data semnării contractului de credit, dobândă care excede dobânzii Libor CHF 3M; să fie obligată pârâta la restituirea sumelor achitate de la data semnării convenției de către reclamant cu titlu de dobânzi percepute și încasate de bancă în mod abuziv și excedentar, având în vedere că banca a calculat unilateral și abuziv dobânda; să dispună obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale aferente sumelor pe care le-a solicitat a fi restituite la pct. 1.1 de la data fiecărei plăți și până la restituirea efectivă a acestor sume; să dispună obligarea pârâtei ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței, să pună la dispoziția reclamantului un nou grafic de rambursare/scadențar al creditului, conform hotărârii instanței; cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat art. 1, art. 2, art. 4, art. 6 din Legea 193/2000, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, O.G. nr. 21/1992, art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, Directiva nr. 93/13/CE, art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., art. 968, art. 998-999 C. civ.

Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 7164 din 25 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că pârâta a invocat, prin întâmpinare, excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Timișoara, solicitând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Au fost evocate dispozițiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Totodată, s-a reținut că pârâta are sediul în București, str. x, sectorul 1 și că potrivit art. 16.2 din contractul semnat și asumat de către cele două părți "În cazul în care o soluție amiabilă nu este posibilă, litigiul se supune spre soluționare instanțelor judecătorești competente din localitatea în care este înregistrat sediul social al băncii".

Pentru aceste considerente, Judecătoria Timișoara a apreciat că aparține Judecătoriei Sectorului 1 București competența de soluționare a cauzei.

Dosarul a fost înregistrat, sub nr. x/2019, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 2 august 2019.

Prin sentința civilă nr. 5764 din 18 septembrie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, invocată din oficiu, iar competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe pârâta B. S.A. a fost declinată în favoarea Judecătoriei Timișoara. Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat judecarea cauzei și s-a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Analizând excepția necompetenței teritoriale, instanța a constatat că reclamantul a sesizat în mod corect Judecătoria Timișoara, conform regulilor de competență alternativă prevăzute de art. 109 din C. proc. civ., întrucât banca pârâtă are un dezmembrământ fără personalitate juridică în localitatea Timișoara, iar locul încheierii contractului ce cuprinde clauzele cu privire la care se solicită constatarea caracterului abuziv este în aceeași localitate, contractul fiind încheiat de pârâta B. prin Agenția Circumvalațiunii Timișoara.

S-a reținut că atunci când competența este alternativă, alegerea instanței competente din punct de vedere teritorial aparține reclamantului, potrivit art. 116 C. proc. civ. și că, în urma introducerii acțiunii la una dintre instanțele deopotrivă competente, competența a fost stabilită în favoarea acestei instanțe, nemaiputând fi declinată către o altă instanță.

Judecătoria Sectorului 1 București a apreciat că stabilirea competenței teritoriale pentru soluționarea acțiunii având ca obiect constatarea unor clauze abuzive din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 14 mai 2008 nu se poate face conform art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prin raportare la clauza atributivă de competență prevăzută la art. 16.2 din contract, care are un vădit caracter abuziv, motiv pentru care, nu produce efecte juridice, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Or, Judecătoria Timișoara a aplicat clauza atributivă de competență și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, fără a verifica dacă soluția pronunțată este compatibilă cu Directiva nr. 93/13/CEE.

În acest sens, instanța a avut în vedere concluziile și argumentele Curții de Justiție a Uniunii Europene din Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, C-240/98, care au fost reiterate și în jurisprudența recentă a Curții.

Prin hotărârea menționată, Curtea a stabilit că "O clauză atributivă de competență, care este inserată fără a fi făcut obiectul unei negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist și care conferă competență exclusivă instanței de la sediul profesionistului, trebuie considerată ca fiind abuzivă, în sensul art. 3 al Directivei nr. 93/13/CEE, în măsura în care aceasta creează, cu încălcarea bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile și obligațiile părților contractante".

S-a arătat că situația din cauzele reunite analizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea citată se suprapune peste cea existentă în cauza dedusă judecății.

Astfel, Judecătoria Sectorului 1 București a notat că, prin clauza cuprinsă la art. 16.2 din contractul de credit încheiat cu reclamantul, care nu a fost negociată individual, pârâta a înlăturat dispozițiile art. 7 alin. (2) și art. 10 din C. proc. civ. aflat în vigoare la data încheierii contractului (art. 109 și art. 113 din C. proc. civ. actual), stabilind o competență teritorială exclusivă în favoarea instanțelor de la sediul său principal, fapt ce a creat, cu încălcarea bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile și obligațiile părților contractante.

Clauza atributivă de competență nu a fost negociată cu consumatorul, având în vedere că aceasta face parte dintr-un contract standard preformulat, în care sunt schimbate doar elementele privind numele împrumutatului, valoarea și destinația creditului, perioada de rambursare, dobânda și garanțiile, fiind evident faptul că dacă o asemenea clauză putea fi negociată, reclamantul nu avea niciun interes să o accepte.

Încălcarea bunei-credințe rezultă din forțarea de către pârâtă a concentrării tuturor litigiilor pe care le are sau le-ar putea avea cu consumatorii la instanța de la sediul său principal, deși contractele sunt încheiate prin intermediul reprezentanțelor pe care banca le are în țară, iar competența alternativă permite consumatorilor să se adrese instanței de la locul încheierii contractului.

Prin stabilirea competenței teritoriale exclusive în favoarea instanțelor de la sediul său, banca își creează un avantaj față de clienți, prin aceea că minimizează costurile sale pentru susținerea litigiilor și reduce în mod semnificativ posibilitatea consumatorilor de a-și apăra interesele, din cauza cheltuielilor ridicate pe care le presupune deplasarea la instanță sau menținerea legăturii cu un avocat care se află la sute de kilometri distanță.

Judecarea dosarului de către o instanță situată la peste 500 km de domiciliul reclamantului, în pofida faptului că acesta a sesizat o instanță apropiată de domiciliul său, cu respectarea art. 109 din C. proc. civ., fiind reprezentat de un avocat cu sediul într-o localitate apropiată de cea în care se află instanța legal sesizată, reprezintă expresia dezechilibrului creat între părțile litigante, constituind o încălcare flagrantă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, una dintre componentele acestei noțiuni fiind principiul "egalității armelor".

Totodată, s-a constatat că dacă se dă eficiență clauzei atributive de competență cuprinse în contractul de credit, se încalcă dreptul la apărare al reclamantului, consfințit de art. 24 din Constituția României, care include posibilitatea părții de a participa personal la ședința publică de judecată și de a fi asistată sau reprezentată de un avocat. Nu trebuie omis nici obiectul litigiului, respectiv constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit, prin care s-a stabilit competența teritorială exclusivă, prezența sau reprezentarea reclamantului în instanță și formularea de concluzii orale fiind importantă în încercarea de convingere a judecătorului cu privire la temeinicia acțiunii.

Prin urmare, s-a reținut că este abuzivă clauza atributivă de competență cuprinsă la art. 16.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 14 mai 2008, contravenind art. 1 lit. q) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel încât aceasta nu va produce efecte asupra consumatorului, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, s-a arătat că este contrară Directivei nr. 93/13/CEE și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, stabilirea competenței teritoriale în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, în temeiul unei clauze abuzive, cu încălcarea art. 116 și art. 126 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., având ca efect crearea unei dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, între drepturile și obligațiile părților, precum și încălcarea principiului "egalității armelor" în procesul civil.

Judecătoria Sectorului 1 București a apreciat că nu pot fi aplicate exclusiv regulile de competență teritorială prevăzute de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., întrucât competența teritorială este alternativă, iar reclamantul a ales, în mod corect, una dintre instanțele care este competentă, potrivit art. 109 C. proc. civ.

Or, atâta vreme cât reclamantul și-a manifestat în mod legal dreptul de a alege între două sau mai multe instanțe deopotrivă competente, prevăzut de art. 116 C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei nu poate fi declinată, cu atât mai mult cu cât, prin aceasta, se încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al consumatorului.

Pentru aceste considerente, excepția invocată din oficiu a fost apreciată ca fiind întemeiată și, pe cale de consecință, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, în a cărei rază teritorială se află sediul dezmembrământului fără personalitate juridică al pârâtei prin intermediul căruia a fost încheiat contractul dedus judecății.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 3 martie 2020.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 din C. proc. civ., potrivit căruia "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Prin urmare, se reține că această regulă se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

În litigiul dedus judecății, Înalta Curte a constatat că nu poate fi avută în vedere clauza atributivă de competență cuprinsă la art. 16.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 14 mai 2008, încheiat de reclamant cu pârâta B. prin Agenția Circumvalațiunii Timișoara, întrucât este contrară Directivei nr. 93/13/CEE și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așa cum, în mod corect, a reținut Judecătoria Sectorului 1 București o astfel de clauză inserată în cuprinsul contractului de credit, prin care se stabilește că "În cazul în care o soluție amiabilă nu este posibilă, litigiul se supune spre soluționare instanțelor judecătorești competente din localitatea unde este înregistrat sediul social al băncii, conform legii", este abuzivă și nu va produce efecte asupra consumatorului, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens relevantă este jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că "Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.

Instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. Această obligație revine instanței naționale inclusiv atunci când verifică propria competență teritorială.

Revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care face obiectul acțiunii principale întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

În acest fel, instanța națională trebuie să aibă în vedere faptul că o clauză dintr-un contract încheiat între un consumator și un vânzător sau un furnizor, care este inserată fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale și care conferă competență exclusivă instanței în raza căreia se află sediul social al vânzătorului sau al furnizorului, poate fi considerată abuzivă" (Cauza C243/08 - Pannon GSM Zrt. împotriva Erzsébet Sustikné Győrfi).

De asemenea, Înalta Curte a reținut că potrivit art. 109 din C. proc. civ. "Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta".

Acest text de lege reglementează o competență teritorială alternativă, în sensul că este competentă și instanța de la locul unde persoana juridică de drept privat chemată în judecată are un dezmembrământ fără personalitate juridică.

În cauza de față, instanțele aflate în conflict negativ de competență au fost sesizate cu o acțiune, prin care reclamantul consumator a solicitat să se constate caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 14.05.2008 și să se dispună anularea acestora.

Cum reclamantul A. s-a adresat Judecătoriei Timișoara, instanță în circumscripția căreia se află sediul agenției din Timișoara a băncii pârâte B. S.A., rezultă că operează competența teritorială alternativă instituită de prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., iar reclamantul are dreptul de a opta între două sau mai multe instanțe deopotrivă competente, potrivit dispozițiilor art. 116 din același cod.

Așa fiind, competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă.