ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2300/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 31.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat:

La data de 05.05.2016, reclamanta A. a depus precizări la acțiunea introductiva prin care a învederat următoarele:

Cu privire la petitul 1 al cererii de chemare în judecată solicită:

Cu privire la petitul 3 al acțiunii, reclamanta a precizat că valoarea sumelor pretinse nu poate fi determinata in prezent, urmând ca instanța sa dispună si sa încuviințeze efectuarea unei expertize contabile judiciare în cauză, având ca obiectiv: calcularea sumelor achitate în avans plus dobânda legala aferentă, reprezentând suma achitată în plus din cauza creșterii valorii CHF față de moneda națională, de la momentul semnării contractului de credit până în momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 15586/22.09.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 24.10.2016, sub nr. x/2016.

Prin încheierea de ședință din data de 01.03.2017, instanța a respins excepția lipsei de interes, excepția lipsei de obiect și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neintemeiate, pentru considerentele arătate în cuprinsul acestei încheieri.

Prin sentința civilă nr. 878/15.03.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. în sensul că s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 6.2 teza I din contractul de credit ipotecar nr. x din 07.04.2008 care prevede: dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii.

Prin aceeași hotărâre s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 7.2 din contractul de credit și au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 878 din 15.03.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat apel reclamanta A..

Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 1106A din 24 mai 2018 a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A., împotriva sentinței civile nr. 878 din 15.03.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata B. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În preambulul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a prezentat situația de fapt generatoare a litigiului care nu va fi reluată în sinteză de către instanța de recurs.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 teza 1 C. proc. civ., recurenta arată că este întemeiat în raport de lipsa motivării respingerii probei cu expertiza.

Astfel cum a invederat instanței, in fața instanței de fond, au fost administrate probatorii constând doar in inscrisuri, proba cu expertiza contabila având ca obiective tocmai stabilirea sumelor achitate in plus de către recurenta ca urmare aplicării clauzelor considerate abuzive in vederea compensării/restituirii acestor sume, fiind respinsa, atât in fond cat si in apel, fara insa ca instanța de apel sa motiveze in vreun fel neincuviintarea unei probe care face imposibila punerea in executare a sentinței.

In absenta unei expertize contabile care sa cuantifice pecuniar impactul clauzelor abuzive asupra derulării contractului (sumele de bani achitate in plus in mod abuziv de către recurenta), atât sentința civila de la fond cat si decizia din apel nu au aplicabilitate practica, lipsind astfel hotărârea judecătoreasca de unul din caracterele esențiale - executorialitatea.

Este imperios necesar ca in rejudecare, instanța de apel sa cerceteze si sa cenzureze in mod serios motivul respingerii probei de către instanța de fond si, sa dispună efectuarea expertizei in vederea stabilirii modului si întinderii reparației cuvenite recurentei ca urmare a suferirii efectelor clauzelor declarate abuzive.

Pentru acest motiv solicită admiterea prezentului motiv de recurs, casarea deciziei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reiterează considerentele expuse Ia fond si in apel pe care instanța nu le-a analizat in mod obiectiv:

Cu privire Ia clauzele de risc valutar se susține că instanța in mod nelegal, a apreciat ca nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, respingând cererea cu privire la clauza referitoare la riscul valutar.

Consideră abuziva clauza de risc valutar având in vedere prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate intre comercianți si consumatori, care stipulează ca o clauza contractuala " care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează in detrimentul consumatorului contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ intre drepturile, obligațiile pârtilor contractante ".

Clauza de risc valutar este abuziva fata de faptul ca acest risc este suportat exclusiv de consumatorul-imprumutat, determinând un dezechilibru major intre drepturile si obligațiile asumate de parti.

Caracterul abuziv rezida si din natura prestabilita si impusa consumatorului, fara a-i acorda posibilitatea influențării acesteia. Intimata in mod intenționat nu a respectat obligația de consiliere, in mod voit a omis a furniza consumatorului informații privind riscul de hipervalorizare a monedei CHF.

Caracterul abuziv al acestor clauze rezida in faptul ca obliga consumatorul sa se supună unor condiții contractuale despre care nu avut posibilitatea reala sa ia cunostinta la data semnări contractului. Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează in cadrul acestora, constituie o incalcare a obligației de consiliere, sever sancționată in dreptul european si național, intrucat este de natura sa angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformata a întinderilor a drepturilor și obligațiilor asumate.

Prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, evident in detrimentul consumatorului. Banca a stipulat in convențiile încheiate cu subsemnata obligația de a suporta exclusiv diferentele de schimb valutar, fara nici o distincție si fara a limita in vreun fel întinderea acestei obligații, astfel ca in situația dublării valorii francului elvețian in raport cu moneda naționala, convențiile de credit încheiate intre parti dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura si conținutul contractului de împrumut.

In aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie sa se aibă în vedere criteriul echivalentei prestațiilor, fapt ce presupune existenta unei proportionalitati intre drepturile si obligațiile asumate de către parti, ori clauza de risc valutar care incumba in mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligational prin ingreunarea excesiva a situației consumatorului si conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporționat.

Cerința privind transparenta clauzelor contractuale prevăzuta de Directiva 93/E nu poate fi redusa, așadar, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal si gramatical, deoarece consumatorul se afla intr-o poziție de inferioritate fata de vânzător sau furnizor.

In concluzie, solicită se sa constate ca în cauza, nici anterior si nici in momentul încheierii contractului de credit, nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, iar in condițiile in care pe parcursul derulării contractului a trebuit sa achite suplimentar paratei sume apreciabile de bani decurgând din variația cursului de schimb CHF/RON, calculate atât asupra debitului principal cat si a dobânzii lunare, exista un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.

Acest aspect trebuie examinat de instanța de apel având in vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se număra publicitatea si informațiile furnizate de imprumutator in cadrul negocierii unui contract de împrumut.

Mai precis, revine instanței de apel obligația sa verifice daca consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale si care ii permit acestuia sa evalueze costul total al imprumutului sau.

Apreciază ca in cazul de fata instituția bancara nu si-a îndeplinit aceste obligații si, în consecința, se poate constata caracterul abuziv al clauzei in litigiu, revenind instanței de apel sarcina sa evalueze, pe de o parte, nerespectarea de către banca a cerinței de buna-credinta si, pe de alta parte, dezechilibrul semnificativ intre părțile contractului.

Aceasta evaluare trebuie efectuata in raport cu momentul încheierii contractului de credit si tinand seama in special de expertiza si de cunoștințele băncii in ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar si riscurile inerente contractării unui împrumut in moneda străina.

Cu privire la denominare recurenta arată că deși in contract s-a menționat acordarea unui credit de 94.830 CHF, tragerea efectiva a creditului s-a făcut nu in moneda CHF ci in moneda RON, fiind deosebit de important ca operațiunile de schimb valutar s-au efectuat tot prin intermediul băncii parate asa cu rezulta din ordinul de vânzare valută nr. x/07.04.2008 atașat la dosarul cauzei.

Din aceasta situație de fapt rezulta ca atât recurenta, cat si intimata, la data încheierii contractului au cunoscut si au acceptat ca obiectul efectiv al creditului îl constituie o suma de bani in moneda RON, iar operațiunea pentru un produs de creditare in CHF a fost una de aparenta, lipsita de un fundament real atât timp cat moneda CHF nu circula pe piața interna si indusa tot de către unitatea bancara prin aplicarea unei dobânzi mai reduse decât Ia creditele in RON sau EURO.

La data incheierii contractului de credit, art. 3 alin. (1) din Legea 193/2000, in forma sa in vigoare Ia acea data, prevedea ca instanța, in cazul in care constata existenta clauzelor abuzive in contract, aplica sancțiunea contravenționala conform art. 15 si dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, in măsura in care contractul ramane in ființa.

Prin urmare, legea interna permitea ca in cazul in care intr-o procedura judiciara instanța de judecata constata existenta unei clauze abuzive într-un contract sa dispună modificarea acesteia, in măsura in care se apreciază ca poate ramane in ființa contractul.

Instanța de apel poate proceda la modificarea clauzei contractuale abuzive, având in vedere ca obiectul contractului de credit a fost o suma de bani in moneda naționala RON, iar nu in valuta CHF.

In aceste condiții sunt incidente in cauza prevederile art. 1578 vechiul C. civ. 1864, care consacra principiul nominalismului monetar: "in cazul contractelor de împrumut, conform căruia obligația ce rezulta dintr-un împrumut in bani este totdeauna pentru aceeași suma numerica arătata in contract; intamplandu-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plații, debitorul trebuie sa restituie suma numerica împrumutata".

Având in vedere ca in anul contractării creditului - 2008, reclamanta am primit efectiv creditul in moneda RON la cursul de schimb CHF/RON de 2,285 RON, asa cum rezulta. din extrasul de cont si Ordinul de schimb valutar, trebuie sa restituie aceeași suma de bani in moneda naționala RON in echivalent CHF, dar la același curs de schimb existent in luna iunie 2008, pentru a fi respectat principiul nominalismului monetar.

Dezechilibrul major contractual care rezulta dintr-un astfel de contract de adeziune consta in imposibilitatea consumatorului de a cunoaște si anticipa mărimea obligațiilor sale. Asa cum se prevede la art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat intre comercianți si consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

În ceea ce privește înghețarea cursului se arată că se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plaților in temeiul convențiilor încheiate, la valoarea de la data încheierii si semnării convențiilor, calcularea si plata ratelor de rambursare a creditului la aceasta valoare pe întreaga perioada de valabilitate a contractului si restituirea sumelor plătite in plus către reclamantă.

Având in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de tise valutar, in detrimentul consumatorului, solicită să se observe ca se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel incat sa se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de plați care sa corespunda manifestării de voința in sensul angajării in acest raport juridic, si in consecința sa se dispună restituirea sumelor achitate in avans plus dobânda aferenta.

Astfel, solicită sa se constatate ca nu a fost niciodată informată complet, corect si precis de către banca, "in calitatea sa de profesionist sofisticat din domeniul financiar-bancar", înainte de încheierea contractului de credit, asupra posibilității creșterii cursului CHF aplicabil ratelor lunare cu peste 130% în cativa ani si asupra posibilității înregistrării unor pierderi semnificative, deși aceste aspecte erau cunoscute profesioniștilor in privința monedelor de refugiu cum este francul elvețian.

Concluzionând ca moneda in care a fost tras creditul nu a fost CHF, transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existenta unui dezechilibru vădit intre drepturile si obligațiile părtilor, dar este si contrara bunei credințe, consumatorul fiind obligat sa achite ratele intr-o alta moneda decât cea in care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fara nicio limita si fara ca acest risc sa-i fi fost devoalat explicit si negociat, fiind încălcata astfel si obligația de informare. In consecința, un remediu plenar, apt sa inlature toate consecințele negative care deriva din instituirea clauzelor abuzive ii constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plaților in temeiul contractului de credit mai sus menționat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit".

In acest context, instanța de apel in rejudecare urmează sa restabilească echilibrul contractual prin adaptarea contratului in scopul înlăturării efectelor nocive generate de instituirea acestora.

Concluzionând, având in vedere considerentele expuse, solicită admiterea recursului, casarea sentinței menționate si trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, respectiv Curții de Apel București.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților la 25.10.2018.

Prin încheierea din data de 31.01.2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Prin încheierea din data de 28.03.2019 judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 09 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 20.07.2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, pricina fiind repusă pe rol la termenul din data de 12.11.2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină respingerea probei cu expertiză contabilă, solicitată în cadrul judecării cauzei în fond cât și apel.

Este adevărat că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Se mai observă că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat ca un pretext pentru a repune în discuție probele asupra cărora s-au pronunțat instanțele devolutive.

Aceste probe nu pot să fie supuse analizei instanței de recurs de vreme ce nu se încadrează în ipotezele motivului de nelegalitate indicat.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate întrucât, contrar celor susținute de recurenta, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (par. 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanța de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc și într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speță, a reținut instanța europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului" (aceeași clauză cu un conținut asemănător fiind și în cauza de față)

Prin urmare, reține CJUE, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluția dată de instanța de apel criticată de recurenți).

De asemenea, mai reține instanța europeană, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În această privință, se mai reține, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, CJUE a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanță din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepția menționată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe.

Această verificare a fost corect realizată de instanța de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință. Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicație a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, așa cum corect a reținut instanța de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformității și cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului și cu cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, bazate esențialmente pe jurisprudența CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurentă, care susțin teze contrare acestei jurisprudențe.

De altfel, așa cum am mai arătat, rațiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiție nu este îndeplinită, în mod corect instanța de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1106 A din 24 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1106 A din 24 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2020.