ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 761/2020

HOTĂRÂRE

28.04.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 761/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 28 aprilie 2020

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, la data de 5 iunie 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Vrancea, Tribunalul Covasna, Tribunalul Suceava, Tribunalul Mureș, au solicitat obligarea pârâților la calcularea și plata prin ordonatorii terțiari de credite a diferențelor de drepturi salariale reieșite din aplicarea majorării indemnizației de încadrare brută lunară în raport cu vechimea efectivă în funcția de asistent judiciar prevăzut de art. 4 din O.U.G nr. 27/2006, începând cu 09.04.2015 până la zi și în continuare, cât timp se mențin condițiile de acordare; plata actualizării diferențelor salariale reieșite, cu rata inflației calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial lunar al reclamanților și până la plata efectivă a acestuia; plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial restant și până la plata efectivă a acestuia.

Prin sentința civilă nr. 1408 din data de 18 septembrie 2019, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a disjuns acțiunea cu privire la reclamanții E. și D., urmând a se forma 2 dosare separate, aspect consemnat în practicaua hotărârii, a admis excepția de necompetență. A declinat în favoarea Tribunalului Mureș, soluționarea cauzei privind pe reclamantul D. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Suceava.

Dosarul disjuns a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă sub nr. x/2019.

Pentru pronunțarea acestei hotărâri s-a reținut de către Tribunalul Dâmbovița că din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulată rezultă că reclamantul a solicitat obligarea pârâților la calcularea și plata prin ordonatorii terțiari de credite a diferențelor de drepturi salariale reieșite din aplicarea majorării indemnizației de încadrare brută lunară în raport cu vechimea efectivă în funcția de asistent judiciar prevăzut de art. 4 din O.U.G nr. 27/2006, începând cu 09.04.2015 până la zi și în continuare, cât timp urmau să se mențină condițiile de acordare; plata actualizării diferențelor salariale reieșite, cu rata inflației calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial lunar al reclamanților și până la plata efectivă a acestuia; plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial restant și până la plata efectivă a acestuia.

S-a reținut de către Tribunalul Dâmbovița învestit cu soluționarea cauzei că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) coroborate cu prevederile art. 266 din Codul muncii, competența de soluționare a cererilor având ca obiect executarea contractelor de muncă aparține instanței de la domiciliul reclamantului.

Instanța, având în vedere dispozițiile art. 266 și 269 din Codul muncii și decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale, a apreciat că în cauză sunt însă incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., privind competența facultativă, care prevăd că, dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, respectiv faptul că aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul asistenților judiciari.

Reținând aceste prevederi legale, faptul că Tribunalul Dâmbovița se află în raza teritorială a Curții de Apel Ploiești, instanță care nu se află în vecinătatea Curții de Apel Suceava, în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea reclamantul, în baza art. 132 C. proc. civ., instanța a apreciat că se impune admiterea excepției de necompetență teritorială, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

La data de 10 octombrie, în conformitate cu dispozițiile sentinței nr. 1408/18.09.2019 a Tribunalului Dâmbovița, dosarul a fost înaintat spre soluționare Tribunalului Mureș.

La data de 11 noiembrie 2019 reclamantul a depus în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Mureș note de ședință prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Mureș în soluționarea acțiunii. S-a arătat de către reclamant că, raportat la existența unei coparticipări procesuale active a reclamanților, la dispozițiile speciale privitoare la competența de soluționare a conflictelor de muncă prevăzute de Codul muncii și Legea dialogului social, completate cu prevederile C. proc. civ., a înțeles să se adreseze Tribunalului Dâmbovița pentru soluționarea cererii sale. Pe lângă dispozițiile legale menționate a invocat și practica judiciară.

Prin aceleași note, reclamantul a mai arătat că renunță la judecata cauzei față de pârâtul Tribunalul Suceava.

La termenul de judecată din data de 12 noiembrie 2019, instanța apreciind că stabilirea competenței este prioritară față de cererea de renunțare la judecată formulată în contradictoriu cu unul dintre pârâți, a amânat la data de 19 noiembrie 2019 pronunțarea asupra excepției invocată de reclamant, atât pentru motivele invocate de către acesta, cât și pentru aspectul suplimentar al caracterului relativ ori absolut al necompetenței sau prevăzute de art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1313 din 19 noiembrie 2019 Tribunalul Mureș, secția Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Mureș, a declinat în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența soluționării acțiunii civile formulate de reclamantul D. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Suceava. A constatat ivit conflictul de competență între Tribunalului Mureș și Tribunalul Dâmbovița. A suspendat judecarea cauzei. A dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În fundamentarea acestei soluții cea de-a doua instanță a reținut în considerente următoarele:

Reclamantul are calitatea de asistent judiciar în cadrul tribunalului Suceava, iar prezentul litigiu, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, prin care se solicită acordarea unui spor la salariu, are natura juridică a unui litigiu de muncă.

Potrivit prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă (indiferent dacă sunt individuale sau colective) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Aceste prevederi ale Codului muncii au fost modificate implicit, parțial, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011 potrivit căruia, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Rezultă că, în ipoteza conflictelor individuale de muncă, reclamantul are dreptul de opțiune între instanța locului domiciliului sau a locului de muncă. Ambele locuri se găsesc în județul Suceava, iar din perspectiva competenței teritoriale de drept comun în materia litigiilor de muncă, instanța abilitată să soluționeze pricina ar fi Tribunalul Suceava.

Dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. reglementează situația particulară a litigiilor în care este implicat un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, în calitate de reclamant sau de pârât, rațiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluționare nepărtinitoare a cauzei, din pricina calității părții. Reglementarea cuprinsă în art. 127 din C. proc. civ. instituie și o soluție legală în materie de competență teritorială, în favoarea instanțelor judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea persoana în cauză.

În doctrină și în jurisprudență s-a agreat de principiu soluția potrivit căreia dispozițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. sunt de ordine publică numai în ceea ce privește necompetența instanțelor din raza teritorială a curții de apel unde se află și instanța la care funcționează judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul care are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia. Prin urmare, acesta este oblicat să sesizeze una din instanțele arătate în textul legal. Cu toate acestea însă, competența alternativă a instanțelor judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea reclamantul este apreciată ca fiind de ordine privată, esențial fiind numai ca reclamantul să nu se judece la o instanță din raza propriei sale curți de apel.

Din interpretarea per a contrario a art. 130 alin. (2) și (3) și a art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. rezultă că, dacă necompetența nu este invocată în termen ori este invocată de alte persoane decât cele expres prevăzute de lege (în cazul necompetenței de ordine privată), instanța sesizată cu cererea de chemare în judecată, chiar dacă de principiu ar fi necompetentă, devine competentă să soluționeze pricina și nu mai poate invoca propria necompetență.

Prin alegerea făcută de reclamant, în favoarea unei alte instanțe decât cele competente alternativ, dar situată în raza unei curți de apel mai îndepărtate, coroborat cu împrejurarea că pârâtul nu a invocat necompetența teritorială de ordine privată a acestei instanțe, a făcut ca aceasta să devină exclusiv competentă, iar competența teritorială a acesteia s-a consolidat. Acest punct de vedere este confirmat și prin Decizia nr. 31/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest context s-a reținut că Tribunalul Dâmbovița a invocat necompetența materială într-o situație în care aceasta era de ordine privată, iar pârâtul nu a avut nicio manifestare de voință în acest sens.

În cauză, raportat la art. 59 din C. proc. civ. s-a avut în vedere că toți reclamanții acționează în virtutea aceleiași calități (aceea de asistent judiciar), că temeiul de drept și motivarea în fapt a cererii este aceeași pentru fiecare reclamant, iar obiectul cererii constă în recunoașterea unor drepturi de natură salarială de același tip. Drept consecință, cea de-a doua instanță a apreciat că, în speță, devin aplicabile prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente teritorial a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

În speță, reclamantul, având calitatea de asistent judiciar la Tribunalul Suceava, a învestit Tribunalul Dâmbovița cu un litigiu având ca obiect raporturile de muncă în care se află cu Ministerul Justiției și cu Tribunalul Suceava.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una din instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se afla instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (3), aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

Prin decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638/23.07.2018 s-a constatat că sintagma "de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ., precum și sintagma "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din art. 127 alin. (2) C. proc. civ. sunt neconstituționale; de asemenea, s-a constatat că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

În paragraful 32 al acestei decizii, instanța de contencios constituțional a reținut că "legiuitorul a urmărit să scoată această categorie specială de cereri, în care un judecător este parte în proces, de sub incidența aplicării strămutării procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorilor din cauza calității părților, eventualul disconfort al părții judecător creat prin ieșirea acestor cauze din circumscripția curții de apel trebuind a fi minimalizat în considerarea principiului imparțialității justiției și a intereselor legitime ale celeilalte părți. Astfel, indiferent dacă competența de soluționare a unor astfel de cauze revine judecătoriei, tribunalului sau chiar curții de apel, acestea vor fi soluționate de instanțe de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate, măsura fiind mult mai energică decât în cazul strămutării, unde o eventuală admitere a cererii ar conduce la învestirea doar a unei instanțe de același grad din circumscripția aceleiași curți de apel, putând da naștere în aplicarea normelor legale unor situații neprevăzute la edictarea acestora."

În speță, reclamantul deține funcția de asistent judiciar la Tribunalul Suceava, împrejurare ce atrage incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziții legale, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Or, învestind cu soluționarea cererii Tribunalul Dâmbovița, reclamantul și-a manifestat opțiunea, în condițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., determinând astfel competența teritorială în soluționarea litigiului.

Într-o altă abordare a problemei competenței teritoriale, este de reținut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216, "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispozițiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Cum drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceleași temeiuri de drept, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, există o strânsă legătură între pretențiile acestora, astfel că dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile în cauză.

Dată fiind configurația raportului litigios dedus judecății, Înalta Curte apreciază că Tribunalul Dâmbovița a fost în mod corect și legal sesizat, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului.

Așadar, întrucât la data învestirii sale cu soluționarea litigiului, Tribunalul Dâmbovița a fost legal sesizat, în virtutea dispozițiilor art. 269 Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, și față de împrejurarea că, în caz de disjungere, instanța de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestui Tribunalului Dâmbovița.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Dâmbovița.