ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 692/2020

Ședința publică din data de 20 martie 2020

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamantul A. a solicitat instanței să constate că în perioada ianuarie 2013 - iulie 2017 a fost angajatul pârâtului B., ca paznic al animalelor acestuia și că, în perioada menționată, deși a muncit pentru acesta conform înțelegerii, pârâtul nu i-a încheiat contractul de muncă în formă scrisă, nu l-a înregistrat la ITM și nu a achitat contribuțiile corespunzătoare. De asemenea, a arătat că nu i-a achitat drepturile salariale.

Prin încheierea din 29 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Satu Mare a fost respinsă ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale a Tribunalului Satu Mare, având în vedere că prin Decizia nr. 37/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 114/10.02.2017 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, stabilindu-se că în ipoteza neîndeplinirii obligației de încheiere a unui contract individual de muncă, persoana fizică care a prestat muncă pentru cealaltă parte are deschisă calea acțiunii în constatare a raportului de muncă, instanța competentă în soluționarea litigiilor de muncă fiind Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale.

Prin încheierea din 10 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Satu Mare a fost respinsă excepția netimbrării acțiunii, având în vedere că acțiunea este un litigiu de muncă, scutit de timbraj și a fost unit cu fondul cauzei soluționarea celorlalte excepții, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, excepția lipsei de interes a reclamantului, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 220/LMA din 7 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a fost admisă excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, pentru perioada ianuarie 2013 - august 2014, invocată de pârât.

Au fost respinse celelalte excepții invocate de pârât.

A fost admisă în parte acțiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect pretenții și, în consecință:

S-a constatat că în perioada ianuarie 2013 - iulie 2017, reclamantul a fost angajatul pârâtului, între aceștia existând raporturi juridice de angajat-angajator, specifice celor de muncă.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului despăgubiri constând în echivalentul drepturilor salariale la nivelul salariului minim pe economie începând cu data de 1 septembrie 2014 și până la data de 1 iulie 2017, actualizate cu indicele de devalorizare a leului.

A fost obligat pârâtul să plătească, pentru aceeași perioadă, toate contribuțiile aferente salariului minim pe economie către bugetele publice ale asigurărilor de sănătate, pensie, șomaj, impozit, fară cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, prin decizia nr. 1295/A/2018 din 18 decembrie 2018 a respins apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva încheierilor de ședință din 29 noiembrie 2017 și din 10 ianuarie 2018 pronunțate de Tribunalul Satu Mare.

A admis apelul declarat de apelantul-pârât B., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 220/LMA din 7 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a constatat că în perioada ianuarie 2013 - martie 2016 și iulie 2016 - iulie 2017 reclamantul A. a fost angajatul pârâtului B., între aceștia existând raporturi juridice de angajat-angajator, specifice celor de muncă.

A obligat pârâtul B. să plătească reclamantului A. despăgubiri constând în echivalentul drepturilor salariale la nivelul salariului minim pe economie, începând cu data de 01.09.2014 - 01.04.2016 și 01.07.2016-01.07.2017, actualizate cu indicele de devalorizare a leului.

A obligat pârâtul B. să plătească pentru aceeași perioadă toate contribuțiile aferente salariului minim pe economie către bugetele publice ale asigurărilor de sănătate, pensie, șomaj, impozit.

A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul B. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1295/A/2018 din 18 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 22 noiembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Reglementarea condițiilor și a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituție și nu încalcă drepturile reglementate ale justițiabililor.

Este de necontestat că recunoașterea unei căii de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Se constată că, în speță, hotărârea atacată, respectiv decizia nr. 1295/A/2018 din 18 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a fost pronunțată în cadrul judecății în apel, fiind definitivă de la pronunțarea sa, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. XVIII din Legea nr. 2/2013: " (1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016, termenul fiind prorogat până la 1 ianuarie 2019 prin O.U.G. nr. 95/2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 (prorogat la 31 decembrie 2018), nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Textul de lege anterior evocat reglementează litigiile în care este suprimat dreptul la recurs, după criteriul materiei în care a fost pronunțată hotărârea instanței de apel.

De altfel, prin Legea nr. 76/2012 (art. 73 pct. 18) s-a modificat art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011 în sensul că hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului.

Așa fiind, în litigiile privind conflictele de muncă și asigurările sociale, pentru acțiunile introduse după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., calea de atac este numai a apelului.

În cauză, prin acțiunea promovată, reclamantul A. a solicitat instanței să constate că în perioada ianuarie 2013 - iulie 2017 a fost angajatul pârâtului B., că deși a muncit pentru acesta conform înțelegerii, pârâtul nu i-a încheiat contractul de muncă în formă scrisă, nu l-a înregistrat la ITM, nu a achitat contribuțiile corespunzătoare și nu i-a achitat drepturile salariale.

Astfel, raportând datele speței la dispozițiile legale evocate, se constată că obiectul acțiunii se încadrează în una dintre ipotezele reglementate de art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, întrucât vizează un conflict de muncă.

Cum textul de lege anterior evocat exclude dreptul la recurs în conflictele de muncă, rezultă că decizia instanței de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunțării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Prin urmare, în condițiile în care recursul declarat în cauză nu îndeplinește condițiile de admisibilitate în principiu la care se referă art. 483 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în raport cu prevederile art. 493 alin. (5) cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 1295/A/2018 din 18 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 1295/A/2018 din 18 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, ca inadmisibil.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 martie 2020.